Updates, Live

Thursday, November 02, 2006

Dan Romascanu - Jazz: Kenny Garrett - Beyond the Wall

Beyond the Wall
Kenny Garrett
Kenny Garrett este unul dintre cei mai remarcabili saxofonisti alt de jazz la ora actuala. A apucat sa cante impreuna cu legende ale jazzului ca Dizzie Gillespie sau Miles Davis, dar si cu cantereti rock ca Peter Gabriel si Sting. Din 1984 conduce diverse grupuri de jazz si inregistreaza cate un CD la 2-3 ani - volume de calitate si consistenta remarcabila.

Beyond the Wall reflecta experienta unel calatorii in China facute anul trecut, o experienta cross-culturala decantata si reconstituita in stil personal. Putine dintre piese au accente tonale asiatice, influenta orientala este mai mult in conceptia si echilibrul circular, unul dintre simbolurile culturii chineze eterne.
Discul se deschide cu doua piese exceptionale. Prima, Calling, este practic un duo intre Garrett si saxofonistul tenor Pharaoh Sanders, el insusi o legenda in felul sau. O piesa de o libertate interioara si o melodicitate care fac din comparatia cu Coltrane un semn de respect si nu de aroganta.
In a doua piesa care da si titlul albumului apare si pianul lui Mullgrew Miller. Libertatea recitativelor in dialog intre Garrett si Sanders parcurg traiectorii in zona free jazz-ului, amintindul pe Alber Ayler in neuitatele inregistrari din Greenwich Village.
Elementele tonalice asiatice isi fac aparitia in piesa a treia si a patra, impreuna cu elementele vocale (fara cuvinte) si percutia lui Bobby Hutcherson. Nu sunt un fan al vibrafonului si spiritualismul melodiilor cu nuanta de world music din aceste doua cantece cu elemente vocale nu m-a convins.
Si apoi vine piesa centrala - piesa cea mai scurta (sub cinci minute), numita Tsunami Song. Departe de a fi violenta cum ar sugera titlul, este o incantatie, o rugaciune melodica cu tenta de hit pop, si singura piesa in care Garrett abandoneaza saxofonul pentru pian.
Plasata central in mijlocul timpului deal al CD-ului este si axa melodica si ideatica a intregii structuri.
Urmatoarele trei cantece sunt de nivel constant bun fiecare. In pofida lungimii nu sunt niciodata plicitisitoare, jazz de buna calitate, nici mai mult nici mai putin. Si apoi piesa a noua, finala, May Peace Be Upon Them - dupa mine o capodopera cu sanse de a deveni un mare standard - expresiva, sfasaietoare si melodica in acelasi timp.
Tonalitatile asiatice au fost de mult uitate, cercul experientei exotice a fost inchis pentru a ne intoarce in universul si pe culmile jazz-ului pur.

Dan Romascanu

0 Comments:

Post a Comment

<< Home