Dan Romascanu - Les Amants Reguliers (Franta, 2005)

1968 a fost probabil nu numai unul
dintre cei mai importanti ani in
istoria secolului 20 ci si un an
insemnat in viata mea personala.
Aveam 15 ani si evenimente ca
primavara de la Praga urmata de
invazia ruseasca, vizita lui
De Gaulle in Romania succedata
de revolta studentilor din Franta,
revoltele studentilor din America, prima calatorie spre Luna,
totul petrecandu-se pe fundalul muzicii celei mai vitale si
mai colorate care s-a compus vreodata (Beatles, Janis Joplin,
Hendrix, The Who si multi altii la apogeu) si a propriilor
trairi de adolescent mi-au ramas pentru intotdeauna in memoria
constienta si in felul de a trai.Filmul aproape definitv al acelui an
a fost The Dreamers
al lui Bertolucci, un film plin de culoare, de muzica,
de sex, de experiment,o reflexie a modului in care imi place
sa-mi amintesc acea vreme. A face un film despre 1968
dupa Bertolucci pare a fi o chutzpah, si chutzpah este cea ce
dovedeste aici Philippe Garrel, care nu numai ca nu evita
comparatia cu filmul maestrului, ci isi asuma paralelismul,
imprumutand si ambianta, si actorul principal (excelentul
Louis Garrel, fiul lui Philippe, este parte din cuplul principal
in Les Amants Reguliers si din triunghiul din The Dreamers)
si chiar adresand maestrului o replica in direct cu o referire
la unul dintre filmele deja realizate de Bertolucci inainte de
1968. Rezultatul este un film daca nu desavarsit,
cel putin interesant.Exista destule paralelisme si in poveste,
cel putin la suprafata.
Filmul incepe cu descrierea implicarii unui grup de tineri
studenti, artisti, boemi in revolta studentilor. Primele cateva
zeci de minute descriu luptele de strada ale acelor zile, si aici
este locul de a mentiona pentru prima data tehnica originala
a lui Garrel regizorul.
Filmul este relizat in totalitate in alb-negru, iar scenele de
strada sunt filmate in cadre lungi si statice, de o parte si de
alta a baricadelor, cu personajele si masele intrand si iesind
din cadru ca de pe o scena, amintind de tehnica lui
Eisenstein din Potemkin. Precum in Dreamers dupa revolta
urmeaza desteptarea, the day after
si actiunea se muta in aceleasi apartamanente pariziene cu care
parca incepem sa devenim familiari din atatea filme desi nu le-am
trecut pragul niciodata. Grupul de tineri artisti fumeaza hashish,
asculta muzica, fac arta, se indragostesc si mai ales discuta.
Discutiile lor nu clarifica insa cu nimic radacinile revoltei,
aceasta pare mai mult un fapt normal de opozitie impotriva
sistemului, ceea ce conteaza sunt trairile lor, senzatia de
mahmureala dupa un\ chef pe cinste. Singurul comentariu despre
revolutie pare a fi o explicatie in lehamite de genul
Clasa muncitoare pare sa fi abandonat revolutia, putem face
revolutie pentru clasa muncitoare in pofida ei?
(citat aproximativ).
Intrebare retorica cu raspuns negativ, caci ii vom vedea in
scurt timp pe tineri implicati in propriile lor trairi,
inclusiv o frumoasa poveste de dragoste intre personajele
principale, poet si sculptorita.
Comentariul social este aici indirect, 1968 pare sa se tranforme
in 1969 si in anii care vor urma si generatia lui 1968 incepe
procesul de normalizare si imburghezire care ii va aduce pe
majoritatea revolutionarilor de stunci in randurile
stabilimentului de astazi.
Pe majoritatea, caci nu toti se vor incadra si nu toti
vor supravietui procesului.
Tehnica lui Garrel foloseste aici un alt citat stilistic, din
istoria si mai veche a cinematografiei. In discutiile intre
personaje si in special in scenele directe care exprima
sentimentele unora fata de altii Garrel utilizeaza cadre lungi
pe figurile actorilor, si acompaniament muzical pianistic in
stilul filmului mut. De fapt cred ca nu exista muzica a anului 68
in acest film despre anul 68, semn ca trairile personajelor care
dupa implicarea in cotidian incearca sa se detaseze de vremuri
au stat in atentia regizorului.
Filmul este deci memorabil prin multe aspecte originale si
tratarea diferita, parca in dialog cu Bertolucci a aceleiasi teme.
Marele minus al filmului este, cred, lungimea.
Comentam cu circumspectie in alta parte tendinta filmelor americane
de a depasi curent doua ore si jumatate de proiectie.
Ei bine, Les Amants Reguliers dureaza ceva mai mult decat trei ore.
Desigur, aceasta este intentionat, parca pentru a scoate filmul cu
tot dinadinsul din circuitul comercial si a evita o vizionare
'usoara'.
Si totusi nu pot sa nu ma abtin sa comentez ca daca acelasi film
ar fi redus doar prin scurtarea unor scene sau cadre la sa spunem
doua ore de proiectie, cred ca impactul emotional nu ar fi fost cu
nimic mai redus.
Desigur, este o parere personala.

Dan Romascanu