Updates, Live

Friday, August 08, 2008

Dan Romascanu - Film: Taking Sides - István Szabó (2001)

Pactul cu diavolul pe care intelectualul si artistul traind sub dictatura este nevoit sa-l faca pentru a supravietui si a-si continua cariera este una dintre temele principale ale creatiei lui István Szabó de la sugestiv numitul Mephisto (1981) si Hanussen (1988) despre care am mai scris acum vreun an, ambele avandu-l pe Klaus Maria Brandauer in rolurile principale si pana la acest film care il are ca personaj central pe Wilhelm Furtwängler, unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului trecut, si unul dintre putinii mari muzicieni (alaturi de von Karajan) care au ramas in Germania in timpul razboiului si au colaborat cu regimul nazist. Inspirat dintr-o piesa de teatru a lui Ronald Harwood, filmul descrie interogatoriile care au precedat procesul de denazificare prin care a trecut Furtwängler imediat dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. Desi nu a fost membru al partidului nazist, marele dirijor a ales sa ramana in Germania nazista, a cantat stramband din nas pentru demnitarii regimului si cu ocazia evenimentelor calendarului nazist, si a contribuit de voie-de nevoie la construirea imaginii de propaganda a regimului national-socialist.

Szabo nu face in Taking Sides (ca si in Mephisto de altfel) doar film istoric. Germania nazista este extrapolata ideatic la orice dictatura, si compromisul lui Furtwängler este compromisul pe care l-au facut de pilda si multi intelectuali romani care si-au gasit locul in cartea rusinii colaborationiste cu regimul dictatorial al odelor si omagiilor lingusitoare aduse geniilor carpatine. Unul dintre personajele care il intelege (paradoxal pentru multi dar nu pentru cine a trait intr-un regim comunist) este colonelul rus, curator de muzeu in viata civila, care incearca sa-i salveze cariera schimband un compromis cu altul.

Opusul lui Furtwängler in film este anchetatorul sau american, maiorul Arnold, jucat genial de Harvey Keitel. Filmul capata aici o dimensiune surprinzatoare, caci Arnold este opusul lui Furtwängler in orice privinta, si in bine dar si in rau. Germanul este un om faimos si un muzician rafinat, exponent al unei culturi europeene de traditie, in timp ce americanul este un anonim agent de asigurari adus de destin pe scaunul acuzarii, nu neaparat primitiv, dar adept al unei culturi populare americane departe de rafinamentul muzicii clasice. Acolo unde germanul are indoieli, americanul are idei transante, ambiguitatea morala si complicitatea la crima a germanului sunt contrapunctul fermitatii morale si a dreptatii istorice a americanului. Asistam la o ciocnire a culturilor si a stilurilor in care este independenta de conflictul intre anchetator si cel suspectat de crime morale sau reale. Filmul joaca splendid pe balanta intre morala si cultura, intre dreptatea istorica si profunzimea traditiei. Interpretarea lui Keitel este cum am spus excelenta, dar indicatiile regizorale inclina spre aspectele negative ale persoanei si imaginile de cosmar ale lagarelor de concentrare nu pot balansa puterea sugestiei actoricesti. Opus lui Keitel este actorul suedez Stellan Skarsgård in rolul lui Furtwängler, pe care il prezinta ca pe un personaj haituit si bantuit, cautand scuze in presupusa dar imposibila detasare a artei de istorie. Dirijorul pare insa mai uman decat anchetatorul sau, si asta inclina filmul spre ceea ce pare a fi o absolvire istorica a lui Furtwängler, care nu stiu, sincer, cat de meritata este.

Wilhelm Furtwängler cel real a fost si el achitat si si-a reluat cariera artistica. O parte din lumea muzicala nu l-a iertat insa, au fost muzicieni care nu au mai cantat cu el niciodata dupa razboi, si nu i s-a mai permis nici sa cante in Statele Unite. In scena finala a filmului Furtwängler cel din film paraseste invins aparent cladirea in care au loc anchetele in sunelete Simfoniei Destinului, dupa care cadrul se schimba (dar nu si banda sonora) si apare in secventa filmata Wilhelm Furtwängler cel real, aplaudat la sfarsitul unui concert si felicitat de un nazist, posibil Goebbels. Discret, se sterge pe mana cu o batista si dupa ce daduse mana cu diavolul, si secventa este repetata in lan apropriat. Dar este oare suficienta o batista pentru a curata artistul de contactul cu Diavolul?




0 Comments:

Post a Comment

<< Home