Updates, Live

Friday, March 06, 2009

Dan Romascanu - Revazandu-l pe Fellini /1



Casanova este ultimul film de mari dimensiuni al lui Fellini sfarsind o serie inceputa cu Boccacio 70 si continuata cu Satyricon si Amarcord, seria filmelor spectacol, a filmelor extrovertite ale lui Fellini. Productia sa a produs la vremea respectiva mai multa valva decat filmul insusi, depasind bugetul si timpul alocat initial, si creand mai multe stiri in presa de senzatie decat cronici dupa iesirea filmului. Cautand material in colectia lui TIME am gasit un articol care trebuie sa se fi intins pe vreo cateva pagini despre productie, in schimb despre filmul insusi doar o notita de dimensiunile unui paragraf.

Fellini pare sa fi fost atras in realizarea acestui film cu forta. Rezultatul seamana cu una dintre acele creatii facute la comanda de marii artisti, in care in lipsa rezonantei cu subiectul creatorul si-a concentrat energia asupra aspectelor estetice, a detaliilor si experientelor formale. Personajul super-amantului secolului 17 nu pare sa-l fascineze, nu ii creaza simpatie si nu incearca sa-l descifreze sau sa-i recreeze in vreo interpretare care sa dea vreun sens tribulatiilor sale erotice. Casanova al sau pare sa actioneze fara motiv, nu pasiunea si nu interesul intelectual, nu dragostea fata de sexul frumos si nu ambitia par sa-i determine faptele, ci mai mult datoria de a juca un scenariu cunoscut dinainte, sau de a-si justifica propria faima si legenda. Memoriile lui Casanova care au stat la baza filmului si a altor incercari cinematografice (ultima din 2005 prilejuindu-i lui Heath Ledger unul dintre cele mai bune roluri ale sale inainte de disparitia prematura si Oscarul postum pentru Joker din Dark Knight) au fost puse la o parte de Fellini, si nu se vede in Casanova al sau nicio incercare de a povesti o istorie coerenta, de a construi o intriga sau de a se concentra asupra unui episod anume. Filmul este o inlantuire de scene din viata personajului, fiecare de sine statatoare, fiecare ar putea fi subiectul unui film de scurt metraj de vreo 20-25 de minute.

Dar ce filme! Abandonand ambitia de a povesti, punand in centrul filmului un personaj pe care il dispretuieste, Fellini isi compenseaza frustrarile facand din fiecare episod o secventa tetrala plina de culoare si expresivitate. Fiecare cadru este un mozaic imens umplut de personaje ciudate si jalnice, unele zambind exterior si plangand in sine, altele incremenite in expresii de stupoare fata de propria lor existenta. Personajele unuia dintre filmele sale precedente, Clovnii, par sa fi fost multiplicate la infinit si distribuite aici. Vizionarea filmului lui Fellini este o experienta mai mult teatrala decat cinematografica. In filmul acesta si in cele care l-au precedat in serie isi au originea montarile gigantice ale lui Cirque de Soleil din deceniile care vor urma. Decorurile si punerea in scena sunt teatrale, si aici isi au poate unul dintre puncetele de plecare filme ca Dogville ale lui Lars von Trier, doar ca viziunea scenica este opusa - Fellini aduce pe ecran o lume caracterizata de o bogatie si un fast vizual absolut, Lars von Trier o simplificare extrema pana la disparitia totala a decorurilor si a limitelor spatiului scenic. Revizionarea nu mai impune efortul cautarii firului actiunii si prilejuieste spectatorului care se reintoarce la film placerea degustarii esteticii a unei opere

Rolul principal este asumat de Donald Sutherland, in perioada in care distribuirea unui superstar american era considerata de producatori ca o cheie a succesului de casa. Este poate cel mai bun, dar si cel mai diferit rol al sau. Nu stiu cum s-au inteles pe platou Fellini cu Sutherland, creatori cu profiluri si traiectorii artistice atat de diferite. Fellini a inceput prin a ascunde complet fizionomia lui Sutherland in acest film, creandu-i o barbie falsa, punandu-l sa poarte o peruca ridicola si ingropandu-i ochii albastri intr-un machiaj aberant. Casanova al lui Sutherland poarta o masca de comedia dell'arte pe care o plimba suferind pe tot parcursul filmului. Nimic din placerea intelectualului rafinat, nimic din carisma barbatului irezistibil care vrajea femeile unui secol trecut. Doar in final, cand masca incepe sa se vestejeasca sub uzura vremii si a varstei, cand Casanova isi gaseste perechea (nu iubirea, pe aceea o pierduse de mult in fata rivalului sau mai cu adevarat latin si mai cu adevarat viu Don Juan) in dansatoarea mecanica cu care danseaza dansul final pe lacul inghetat intr-una dintre cele mai superbe scene felliniene, doar atunci masca pare sa fie intr-adevar in elementul ei.

Labels:

2 Comments:

  • Autorul acestui text ar face bine sa afle ca anii 1700 in care a trait Casanova au facut parte din secolul 18 si nu din secolul 17.

    By Blogger Dan Romascanu, at 9:21 AM  

  • Draga Dan, asezarea anilor 1700 in alt secol decat XVIII este o scapare a ta, dar nu mi se pare o problema de fond care sa merite un comentariu.

    Voi cenzura intotdeauna comentariile vulgare sau fara sens. A face observatia ca "autorul ar face bine sa afle ca anii 1700 au facut parte din secolul 18" mi se pare rautacios, rauvoitor si vulgar.

    Stiu cine a facut observatia si imi pare rau ca ai crezut de datoria ta sa o pui in comentarii. Crede-ma, persoana care a facut aceasta observatie nu are ce cauta pe acest blog.

    By Blogger Pierre Radulescu, at 9:36 PM  

Post a Comment

<< Home