Updates, Live

Sunday, April 19, 2009

Dan Romascanu - Frost/Nixon (2008)



Trebuie sa-mi incep notele mele de vizionare al filmului Frost/Nixon cu inceputul cronicii comentatorului meu de film preferat Roger Ebert:

Strange, how a man once so reviled has gained stature in the memory. How we cheered when Richard M. Nixon resigned the presidency! How dramatic it was when David Frost cornered him on TV and presided over the humiliating confession that he had stonewalled for three years. And yet how much more intelligent, thoughtful and, well, presidential, he now seems, compared to the occupant of the office from 2001 to 2009.

Nixon was thought to have been destroyed by Watergate and interred by the Frost interviews. But wouldn't you trade him in a second for Bush?

Este semnificativ ca aceste randuri sunt scrise de un cronicar american. Perspectiva americana asupra presedintilor este diferita de cea a restului lumii. Spre deosebire de Bush, ale caror esecuri politice au influentat politica internationala, linia sa bucurandu-se totusi de suportul intern al unei insemnate parti a publicului american, Nixon a produs o trauma mult mai adanca sistemului politic american si natiunii americane, in timp ce politica sa externa s-a bucurat de apreciere si succese relative (caderea Saigonului s-a petrecut dupa terminarea presedintiei sale). Atat de mare era neincrederea publicului american dupa demisia sa, incat nici o retea de televiziune americana nu dorea sa-i acorde prime time pentru a-i da ocazia sa-si prezinte versiunea sa asupra celor intamplate in timpul sederii sale la Casa Alba. De aceea aparitia unei vedete de talk shows din strainatate (Frost este britanic la origine si lucra pentru televiziunea australiana in acea perioada) pentru a-i lua primul interviu dupa Watergate si demisie a fost perceputa de Nixon ca o ocazie unica de a se disculpa folosind serviciile unui ziarist mai putin ostil si de a castiga astfel inapoi o parte din creditul politic pierdut. Adaugandu-se la asta o frumoasa suma de bani platita de Frost, intelegem de ce interviul a fost acordat unui ziarst strain.

David Frost este prezentat in filmul lui Ron Howard ca un outsider din punctul de vedere al politicii americane, dar ca un perfect profesionist al televiziunii. In timp ce pentru partenerii si adversarii sai americani interviul reprezenta o miza enorma, o partida de sah la scara intregii natiuni, pentru Frost era in primul rand un eveniment de televiziune care trebuia pregatit cu profesionalism si minutiozitate. Dincolo de dulelul intre doua conceptii politice - cea liberala si cea conservatoare - care domina pana astazi politica americana, filmul prezinta ca o a doua mare dilema intrebarea daca televiziunea comerciala poate aborda cu profunzimea necesara evenimente si personalitati de exceptie cum au fost Richard Nixon si presedintia sa. Si daca raspunsul dat in acest film este pozitiv, eu nu sunt convins ca acest raspuns poate fi generalizat. Urmariti fragmente din interviul original si veti vedea nu numai un reporter stiind sa puna intrebarile potrivite dar mai ales sa asculte, dar si o personalitate de exceptie cum a fost Nixon cu partile sale bune si rele stiind ca isi joaca unica sau una dintre unicele ocazii de a se explica in fata opiniei publice si a istoriei. In asemenea circumstante speciale nu formatul (investigatie reportericeasca, interviu politic sau talk show) conteaza.

Regizorul Ron Howard (aflat intre doua filme dupa romanele lui Dan Brown) lasa pe umerii celor doi actori principali, aceeasi care au jucat rolurile in piesa lui Peter Morgan pe Broadway greutatea principala a filmului. Totul ceea ce se intampla imprejur pregateste si sustine reconstituirea extraordinarului duel care a avut loc in primavara lui 1977 sub ochii a sute de milioane de telespectatori. Michael Sheen cunoscut din doua filme anterioare in care l-a incarnat aproape de mimica pe Tony Blair compune un Frost aparent usuratic si superficial, dar profesionist si sigur pe el, siguranta de sine care in exces il duce la pierderea primelor runde ale discutiei maestrul manipulator Nixon. Evenimentul cheie - probabil imaginar - care schimba balanta si directia disputei este cam problematic din punct de vedere al desfasurarii dialogului si infruntarii dintre cei doi, si este probabil partea cea mai slaba a filmului. In rolul lui Nixon apare Frank Langella, actor cu putine realizari de retinut pe ecrane pana acum. Precedentul Nixon pe ecran fusese Anthony Hopkins in filmul biografic din 1995. Langella este si mai putin apropriat fizic decat Hopkins cu originalul Nixon, in schimb creatia sa este mult mai sofisticata si mai complexa decat a lui Hopkins, si acesata este o mare realizare. Amandoi actorii redau in creatiile lor frustrarea politicianului cu origine sociala umila, care s-a simtit toata viata sa un outsider, persecutat si dispretuit de clasa politica si de cea intelectuala in egala masura, impunandu-se ambelor prin ambitie si viclenie. Nixon al lui Hopkins este insa prezentat ca un om in esenta primtiv si vulgar, care nu reuseste sa-si invinga in comportament si actiuni limitele originii sociale. Greselile sale sunt mai ales greseli individuale. Spre deosebire de el Nixon al lui Langella este un personaj mult mai puternic in convingeri, complex si inteligent, care prin succesul sau rasumpara diferenta de clasa. Greselile sale sunt nu atat greseli de caracter cat greseli de convingere, dictate de credinta ca scopurile politice justifica in anumite circumstante nerespectarea legii, si ca institutia - dar nu neaparat persoana - presedintelui este cea care da legalitate oricaror actiuni. Nixon al lui Howard si Langella iese mai vindicat din acest film al unei infrangeri istorice decat din evenimentul care l-a inspirat.


0 Comments:

Post a Comment

<< Home