Updates, Live

Tuesday, December 31, 2013

Italian Movies



During my childhood I watched some Italian movies that I have never forgotten. These were the movies of the 1950's. Of course, I haven't seen all those movies at that age, while I have read a lot about all of them. Some I watched after many years. I would like to write here a little about each one and my approach cannot be but sentimental: the cinematic universe of my childhood and then of my teen years.





(Filmofilia)

Monday, December 30, 2013

Christmas Traditions in Urban Landscape












(Bucureşti)

Thursday, December 26, 2013

Tony Musante

Tony Musante
1936-2013
(http://www.imdb.com/name/nm0615540/)
no copyright infringement intended

An actor that I have watched in only one movie, very long time ago, a movie impossible to forget. Once, it was two years ago, I looked on youTube for a copy of this movie, and I found only a fragment. The movie was The Anonymous Venetian, and the actor was Tony Musante.

Before this movie, there had been another one, The Incident, that I hadn't the chance to watch, while I did read a lot about. Tony Musante was playing in The Incident a tough guy terrorizing the late-night passengers in a NY train. I believed he had the same kind of a role in The Anonymous Venetian. It was totally different, a movie about rediscovering too late a lost love, in a beautifully decaying Venice: a brief encounter along Venetian ways, that Venice as beautiful as only love and death can be (D.I. Suchianu). Tony Musante in the role of a Venetian musician affected by an incurable illness, trying to balance the approaching death in the dignity of an ancient adagio from an anonymous composer. I just discovered today the whole movie on youTube:





Tony Musante passed away this week. He was 77.


(Italian Movies)

Labels:

Tuesday, December 24, 2013

Ion Pillat, Icoană pe sticlă

Teodora Roşca, Naşterea Domnului
(http://razvan-codrescu.blogspot.com/2009_12_01_archive.html)
no copyright infringement intended




Pe-această sticlă clară ca faţa unui iaz,
Voi aşeza sus cerul cu stele pe grumaz,
Voi strânge jos: zăpadă, pâraie de cleştar,
Copaci de promoroacă şi pietre de hotar,
Voi zugrăvi în zare, albi munţii. Pe un dâmb,
Păstorii plini de spaimă şi steaua cu zbor strâmb.
În colţul dimpotrivă, voi însemna – să-l ştii -
Trei Crai pe trei cămile ca umbre albăstrii.
În inima icoanei, un staul voi picta
Şi-ntr-însul Preacurata pe Prunc s-o apleca:
O salcie prin ape cu frunzele pe-o stea.
De-o parte şi de alta, un bou şi un asin
Vor aştepta la iesle minunile ce vin,
Şi voi lăsa să pice pe-acoperiş de stuh
Porumbul alb ce-aduce în aripi Sfântul Duh.



(Ion Pillat)

Labels:

Lila Abu-Lughod: Do Muslim Women Need Saving?



Abu-Lughod's scholarly work on the image of Muslim women in western society is an important text for post-9/11 discussions on the Middle East, Islam, women's rights, and media. Specifically, Abu-Lughod questions whether western ideas of the abused Muslim women who need to be saved are correct. She concludes that Muslim women, like women of other faiths and backgrounds, need to be viewed within their own historical, social, and ideological contexts. Furthermore, saving these women plays into racist ideas which see Muslim societies as barbaric. Religion is not the main factor in global inequality, which is due to a combination of poverty and governmental abuses coupled with global tensions.
(wiki)


Frequent reports of honor killings, disfigurement, and sensational abuse have given rise to a consensus in the West, a message propagated by human rights groups and the media: Muslim women need to be rescued. Lila Abu-Lughod boldly challenges this conclusion. An anthropologist who has been writing about Arab women for thirty years, she delves into the predicaments of Muslim women today, questioning whether generalizations about Islamic culture can explain the hardships these women face and asking what motivates particular individuals and institutions to promote their rights.







(Lila Abu-Lughod)

Labels:

Lila Abu-Lughod


She is an American anthropologist with Palestinian and Jewish ancestry, teaching at Columbia University, NY. Her work is strongly ethnographic and has focused on three broad issues: the relationship between cultural forms and power; the politics of knowledge and representation; and the dynamics of gender and the question of women’s rights in the Middle East [wiki]. Sounds too academia? I will try make it simpler by talking  here on the blog about what she has published so far.




(A Life in Books)

Labels:

Monday, December 23, 2013

Adrian Maniu, Senin de iarnă

(vise pe poteci)
no copyright infringement intended

Vulpea de rugină cu mersul temut,
În dâmburi de lumină, de vânturi bătut
Paşi uşori a scris, ca flori de cais.

Stolul de mierliţe, prin ninsoarea nouă
Săreau în cruciuliţe, câte două, două
Pe-ntinsul zăpezii, sub poala livezii.

Nici că mai susură izvorul împietrit
Cu ţurţuri pe gură, de sloi zăvorât,
Să nu poată plânge urmele de sânge.

Cu stele încărcat licărind lumina,
Brazii împovăraţi, ascund vizuina
Sub punţi de cleştar şi mărgăritar.




în interpretarea lui Tudor Gheorghe
(video by DECGE17)



(Adrian Maniu)

Labels:

Adrian Maniu

Adrian Maniu
1891 - 1968
(arhiva Daniel Vighi)
no copyright infringement intended



Era în anul 1946, în staţia de tramvai de la Rosetti, într-o iarnă geroasă cu zăpadă multă. Statuia din mijlocul pieţei era acoperită toată de nămeţii strânşi de pe stradă şi îngrămădiţi în jurul ei. Trecuse de ora 5 dupa-amiază şi se întuneca. O tânără femeie purtând un palton lung cu guler înalt de blană în care-şi afundase bărbia, pe cap cu o căciuliţă trasă până la ochii lucioşi, tropăia de colo, colo, de-a lungul staţiei. Dinspre strada Mântuleasa se apropia un domn ce păşea grăbit. Avea un fular lung, răsucit în jurul gatului deasupra paltonului şi o pălărie, cu borurile largi, adânc trasă pe cap. Erau Adrian Maniu şi Coca Slavic, singurii oameni rămaşi să aştepte un tramvai ce întârzia căci trebuia să i se ataşeze un plug care să dea la o parte zăpada groasă de pe şine. Adrian Maniu nu mai era tânăr, era în vârstă de 55 de ani. A intrat în vorbă cu tânăra sa tovarăşe de aşteptare şi a invitat-o la cofetăria de vis-a-vis. Era şi acolo frig şi în acea oră părăsită de lume, au stat la o măsuţă şi au făcut cunoştintă cu chipurile lor. Prăjitura, un doboş tort, avea un gust de săpun şi el nu i-a dat voie să o termine cu un gest deodată prevenitor şi posesiv. Au ieşit iar în stradă şi, înţepati de ger, au intrat într-o bodegă să bea vin negru pentru a se încălzi. Vinul a fost acru la fel ca mirosul bodegii şi au revenit în statia îngheţată animaţi de interesul trezit unul faţă de celălalt. S-au suit într-un târziu într-un tramvai gol - ce ducea în Cotroceni. Locuiau în acelaşi cartier. A doua zi a urmat întâlnirea de la cofetăria Nestor, cea mai elegantă din Bucureşti ... Coca Maniu vorbea, sufocată de emoţie, ochii îi străluceau din ce în ce mai tare în timp ce-mi evoca miraculoasa întâlnire cu soţul ce murise cu douăzeci de ani în urmă.




(A Life in Books)

Labels:

Let the Little Children Come to Me



"Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor (Matei, 19:14)



(video by CNN)


(Psalter)

Friday, December 20, 2013

Clubul gentlemenilor

George Tomaziu, Cârciumă
acuarelă şi tuş
(http://araart.ro/licitatii/licitatia-nr-3)
no copyright infringement intended

(click here for the English version)

Un grup de bărbaţi intraţi bine de tot în vârsta a treia, adunându-se zilnic într-o cârciumă de cartier. Cam patru, cinci în fiecare zi, câteodată şase sau şapte. Cârciuma aflată lângă un cimitir al cărui nume l-am aflat foarte greu. Pentru că nu este numele străzii, aşa cum am crezut multă vreme, ci al satului care a fost aici odată demult. Sat locuit de bulgari, aşa cum erau atâtea din satele aşezate de jur împrejurul oraşului. Bulgari veniţi acum vreo două sute şi mai bine de ani, ocupându-se cu grădinăritul şi cu creşterea vitelor. Românii îi numeau sârbi, fâcând o confuzie evidentă. Şi cimitirul a fost la inceput bulgăresc (sârbesc, cum zic că îl numeau pe atunci românii). Satul a dispărut de mult, oraşul s-a întins peste el, la început cu mahalale, peste gospodăriile bulgarilor şi peste smârcurile şi imaşurile pe care păşteau vitele, apoi peste mahalale au venit alei de blocuri peste alei de blocuri. La capătul celălalt al cimitirului este o piaţă care şi-a schimbat numele de câteva ori (nostim e că lumea e totdeauna obişnuită să folosească numele la care s-a renunţat cel mai recent; numele nou parcă nu ar exista; însă e de ajuns să fie schimbat la rândul lui, şi dintr-odată devine favoritul tuturor).  Mulţi dintre ţăranii care îşi vând aici zarzavaturile vorbesc între ei în bulgăreşte. O bulgărească veche, nu ce se vorbeşte acum în ţara din care au plecat de atât de mult timp.

Ai crede că piaţa asta e dintotdeauna, dar nu e aşa. Mulţi ani a fost aici un talcioc. Luai un tramvai din centrul oraşului şi mergeai cu el până la capăt, acolo unde se afla o statuie înfăţişând un ostaş care îşi pierduse o mână în lupte, dar îşi folosea mâna rămasă ca să arunce o grenadă. Pe soclul statuii o placă pe care erau numele sătenilor căzuţi în primul razboi mondial. Treceai de statuie, urmai o stradă îngustă şi mărginită de căsuţe de mahala, cu curţi mari ghicindu-se în spate, şi ajungeai într-o groapă uriaşă care părea că nu are sfârşit. Ăsta era talciocul. Am fost doar de vreo trei ori acolo. Eram copil, m-au luat părinţii, şi nu mai ţin minte decât că mă plictiseam şi că soarele mă bătea în cap fără cruţare.

Talciocul ăsta a dispărut de mult, atât de demult încât lumea l-a uitat. Bulevardele şi blocurile au venit acolo, peste talcioc, peste căsuţele de mahala cu curţile lor cu tot, iar linia de tramvai s-a prelungit şi ea. Din locul acela ca să mergi până unde este acum capătul tramvaiului mai mănânci o pâine.

A fost pe urmă, mult mai târziu, un alt talcioc, care începea după cimitir şi ocupa un teren larg, învecinându-se cu nişte grădini mari de legume aparţinând unor întreprinderi din zonă.  A durat numai câţiva ani. Între timp s-au desfiinţat şi întreprinderile. S-au construit acolo restaurante care le imită pe cele din centru, străzi întregi cu vile, un magazin mare în faţa căruia e un loc de parcare imens, două benzinării, o sală de gimnastică, un hotel şi apoi câteva biserici, fiecare aparţinând altui cult. Duminică pe la prânz îi vezi ieşind din ele aici ortodocşi, acolo baptişti, un pic mai încolo catolici, şi îţi dai atunci seama că e loc pentru toată lumea pe fâşia asta de pământ, şi pentru toate credinţele.

Din tot talciocul ăsta care a durat numai câţiva ani a mai rămas un colţ de stradă lângă cimitir, vreo zece metri, pe care unii se mai încăpăţânează să vină şi să stea toată ziua, cu vechituri pe care nu le cumpără nimeni. Şi câteva prăvălii care oferă confecţii second hand, aducând a un Taica Lazăr mai dela ţară.

Cârciuma de care vă spun este de fapt şi ea o relicvă a talciocului. Restaurantele celelalte se vor cu ştaif, asta e o magherniţă în care vin ţărani dela piată (nu prea mulţi însă, mai e un bufet chiar lângă tarabele lor), gropari dela cimitir, câţiva oameni care lucreaza la un atelier de vulcanizare din preajmă, şi, pe lângă ei, o masă separată, clubul gentlemenilor.

Venind întotdeauna cam la aceeaşi oră, dimineaţa, aşezându-se la aceeaşi masă, bând fiecare câte o carafă de vin. Fiecare a venit la început cu poveştile lui, cu glumele şi cu părerile lui. Păreri despre fotbal, despre femei, despre mărci de maşini, despre politică. Dar astea s-au spus şi s-au răspus. De mult la masă e tăcere. E de ajuns să vezi un zâmbet fugar pe faţa lui Nea Pantazi şi ştii ce ar vrea să spună, dar n-o face că nu mai are rost, că a tot spus-o.

Nimeni altcineva nu se aşează la masa lor. Dacă intră în cârciumă vreun muşteriu nou şi nu ştie, vine ospătarul şi îi atrage atenţia şoptit să se mute la altă masă. Fiecare gentleman vine şi se aşează la masă întotdeauna la locul lui, iar ospătarul îi aduce imediat carafa cu vin şi un pahar, amândouă păstrate până atunci la rece.

S-au schimbat proprietarii de câteva ori, localul a fost la fiecare schimbare refăcut cap - coadă. Ei au rămas, cu masa lor, şi cu tăcerea lor.

Şi nu credeam că se va schimba vreodată ceva.

Uite că a murit mai întâi Nea Pantazi. Era cumva şeful grupului dacă se poate vorbi de un şef aici. Era clar respectat de ceilalţi şi având întodeauna ultimul cuvânt, chiar în situaţia asta în care nimeni nu scotea o vorbă. Se aşeza întodeauna în capul mesei, dacă ar fi găsit locul ocupat probabil că ar fi ieşit imediat. Fusese tehnician la una din uzinele din capătul celălalt al cartierului, ieşise de mulţi ani la pensie. Uzina dispăruse, în locul ei era acum un soi de mall, dar lui Nea Pantazi nu-i mai păsa. Unul din copii îi era plecat de mult timp undeva în Germania sau în Elveţia, celălalt copil rămăsese aici, lucra la o firmă de asigurări. Şi la un moment dat Nea Pantazi a încetat să mai vină. Căzuse la pat şi i-a fost din ce în ce mai rău. S-a chinuit cam trei luni până să moară. Ceilalţi s-au dus să îl vadă, era depus în capela cimitirului şi părea neschimbat, parcă dormea.

Al doilea care a dispărut a fost doctorul. Nu era de fapt doctor, însă fiindcă făcuse vreo trei ani de medicină toată lumea îi spunea Domnul Doctor. În tinereţe îşi avusese ciudăţeniile lui şi una din ele era că bea totdeauna în picioare, de parcă n-ar fi vrut să-şi strice dunga la pantaloni. Un excentric, ca să nu o zic mai pe şleau.  Dar asta fusese demult, în tinereţe, acum şedea şi el la rând cu ceilalţi. Nu ştiu dacă mai juca poker, fusese împătimit de jocuri de noroc şi de pariuri. Era în stare să parieze dacă în prima repriză se vor marca mai multe goluri decât în a doua (dacă se marca acelaşi număr de goluri, sau nici unul, stătea pariul, cum se zicea in jargonul folosit de pariori). Lua de fapt bani dela aprozarişti pentru pariuri, ăia erau interesaţi să îşi spele banii. Cel puţin aşa am auzit. Visase mulţi ani să plece în America, să parieze acolo la curse de maşini. Sigur că asta era o fantezie fără nici un sprijin în realitate, şi până la urmă Domnul Doctor se potolise. Nimeni nu ar fi bănuit cum fusese în tinereţe, era acum un individ şters, arăta chiar destul de neglijent. Doar patima fumatului îi rămăsese, fuma ţigară dela ţigară. Dar nu dela ţigări i s-a tras, a facut odata o pneumonie care l-a terminat.

Mac Cizmarul nu era nici el cizmar. Nici nu ştiu dece i se spunea aşa, fusese în tinereţe coleg de poker şi de pariuri cu doctorul. Eu i-aş fi spus mai degrabă Mac Croitorul, pentru că venea întotdeauna foarte îngrijit îmbrăcat. Dar, vorba ceea, cine eram eu să botez oamenii? Venea mai rar, întotdeauna la patru ace, cu costum şi cravată, cu batistă la buzunar, doar pantofii erau cam de cocălar. Dar asta e, nimeni nu-i perfect. Nu a mai trăit mult după moartea prietenului său, avea o boală care îl cocea de mult.

A fost apoi rândul lui Nea Silviu. Dintre toţi era cel mai cumsecade. Fusese mecanic şi avusese de mult un accident de pe urma căruia nu şi-a mai revenit niciodată pe deplin. Însă a dus-o aşa cu urmările accidentului zeci de ani. Pleca întotdeauna primul, se grăbea să prindă nu ştiu ce serial la televizor, ceva coreean parcă. A trebuit odată să meargă la doctor, se simţea prost, apoi a trebuit să se opereze, dupa încă două săptămâni a murit. Nu îşi turna niciodată el vinul din carafă, întotdeauna Nea Milică o făcea în locul lui. Cred că din simpatie, de altfel era un om care nu putea să nu îţi devină simpatic, i se citea pe faţă cumsecădenia.

Nea Jenică lucrase la o fabrică de ţigări, destul de departe de cartierul ăsta. După ce ieşise la pensie se angajese undeva paznic la un depozit, însă a stat acolo doar câţiva ani, pe urmă s-a lăsat. Dispărea câteodată săptămâni întregi, pleca la o soră la ţară. Chiar nu m-am aşteptat sa moară şi el, era un om voinic şi cred ca era cel mai tânăr din tot grupul.

A rămas Nea Milică singur. Pensionar şi el, îmbătrânit şi împuţinat de forţe. Vine şi se aşează la masa aceea, ospătarul ii aduce carafa de vin şi paharul, o bea singur. Nu mai sunt ceilalţi, să tacă alături de el, cu tăcerea aceea atât de plină.


(Bucureşti)

Labels:

Christmas Band - A Homage to Kusturica




I always liked the movies of Emir Kusturica, and this is a humble homage.









(Kusturica)

Labels:

Thursday, December 19, 2013

Căsuţa din Poveşti



Căsuţa din Poveşti - The Little Cottage coming from the World of Stories and of Fairy Tales - it appears every year in December, in the same place, not far from where I live, and it remains there till after Christmas and New Year.

















(Bucuresti)

Nae Lăzărescu

Nae Lăzărescu
1941 - 2013
(cinemagia)


L-am văzut prima oară când eram student. Era şi el pe atunci student, şi sâmbătă seara apărea pe scenă fie la Casa de Cultură a Studenţilor, fie în marele amfiteatru dela ASE. Nu i-am uitat niciodată cupletele de atunci şi l-am admirat toată viaţa. Dumnezeu să îl ierte şi să îl odihnească.





aaa





(Intalniri neasteptate cu Romani)

Sunday, December 15, 2013

Cruce sfântă, părăsită





(Icon and Orthodoxy)

Alfred de Musset, Souvenir

(http://i1.sndcdn.com/artworks-000024410511-gcblbx-original.jpg?b09b136)
no copyright infringement intended


C'était le brouillard, ce matin. Temps pour faire revenir vieux histoires et vieux chants d'amour.


Souvenir, le poème d'Alfred de Musset, dernier écho de sa passion pour George Sand (Gilles-Claude Thériault).

The tale of his celebrated love affair with George Sand which lasted from 1833 to 1835, is told from his point of view in his autobiographical novel, La Confession d'un Enfant du Siècle (made into a film, Children of the Century), and from her point of view in her Elle et lui. Musset's Nuits trace his emotional upheaval of his love for George Sand, from early despair to final resignation (wiki).


J'espérais bien pleurer, mais je croyais souffrir
En osant te revoir, place à jamais sacrée,
Ô la plus chère tombe et la plus ignorée
          Où dorme un souvenir !

Que redoutiez-vous donc de cette solitude,
Et pourquoi, mes amis, me preniez-vous la main,
Alors qu'une si douce et si vieille habitude
          Me montrait ce chemin ?

Les voilà, ces coteaux, ces bruyères fleuries,
Et ces pas argentins sur le sable muet,
Ces sentiers amoureux, remplis de causeries,
          Où son bras m'enlaçait.

Les voilà, ces sapins à la sombre verdure,
Cette gorge profonde aux nonchalants détours,
Ces sauvages amis, dont l'antique murmure
          A bercé mes beaux jours.

Les voilà, ces buissons où toute ma jeunesse,
Comme un essaim d'oiseaux, chante au bruit de mes pas.
Lieux charmants, beau désert où passa ma maîtresse,
          Ne m'attendiez-vous pas ?

Ah ! laissez-les couler, elles me sont bien chères,
Ces larmes que soulève un cœur encor blessé !
Ne les essuyez pas, laissez sur mes paupières
          Ce voile du passé !

Je ne viens point jeter un regret inutile
Dans l'écho de ces bois témoins de mon bonheur.
Fière est cette forêt dans sa beauté tranquille,
          Et fier aussi mon cœur.

Que celui-là se livre à des plaintes amères,
Qui s'agenouille et prie au tombeau d'un ami.
Tout respire en ces lieux ; les fleurs des cimetières
          Ne poussent point ici.

Voyez ! la lune monte à travers ces ombrages.
Ton regard tremble encor, belle reine des nuits;
Mais du sombre horizon déjà tu te dégages,
          Et tu t'épanouis.

Ainsi de cette terre, humide encor de pluie,
Sortent, sous tes rayons, tous les parfums du jour;
Aussi calme, aussi pur, de mon âme attendrie
          Sort mon ancien amour.

Que sont-ils devenus, les chagrins de ma vie ?
Tout ce qui m'a fait vieux est bien loin maintenant;
Et rien qu'en regardant cette vallée amie
          Je redeviens enfant.

Ô puissance du temps ! ô légères années !
Vous emportez nos pleurs, nos cris et nos regrets;
Mais la pitié vous prend, et sur nos fleurs fanées
          Vous ne marchez jamais.

Tout mon cœur te bénit, bonté consolatrice !
Je n'aurais jamais cru que l'on pût tant souffrir
D'une telle blessure, et que sa cicatrice
          Fût si douce à sentir.

Loin de moi les vains mots, les frivoles pensées,
Des vulgaires douleurs linceul accoutumé,
Que viennent étaler sur leurs amours passées
          Ceux qui n'ont point aimé !

Dante, pourquoi dis-tu qu'il n'est pire misère
Qu'un souvenir heureux dans les jours de douleur ?
Quel chagrin t'a dicté cette parole amère,
          Cette offense au malheur ?

En est-il donc moins vrai que la lumière existe,
Et faut-il l'oublier du moment qu'il fait nuit ?
Est-ce bien toi, grande âme immortellement triste,
          Est-ce toi qui l'as dit ?

Non, par ce pur flambeau dont la splendeur m'éclaire,
Ce blasphème vanté ne vient pas de ton cœur.
Un souvenir heureux est peut-être sur terre
          Plus vrai que le bonheur.

Eh quoi ! l'infortuné qui trouve une étincelle
Dans la cendre brûlante où dorment ses ennuis,
Qui saisit cette flamme et qui fixe sur elle
          Ses regards éblouis ;

Dans ce passé perdu quand son âme se noie,
Sur ce miroir brisé lorsqu'il rêve en pleurant,
Tu lui dis qu'il se trompe, et que sa faible joie
          N'est qu'un affreux tourment !

Et c'est à ta Françoise, à ton ange de gloire,
Que tu pouvais donner ces mots à prononcer,
Elle qui s'interrompt, pour conter son histoire,
          D'un éternel baiser !

Qu'est-ce donc, juste Dieu, que la pensée humaine,
Et qui pourra jamais aimer la vérité,
S'il n'est joie ou douleur si juste et si certaine
          Dont quelqu'un n'ait douté ?

Comment vivez-vous donc, étranges créatures ?
Vous riez, vous chantez, vous marchez à grands pas;
Le ciel et sa beauté, le monde et ses souillures
          Ne vous dérangent pas ;

Mais, lorsque par hasard le destin vous ramène
Vers quelque monument d'un amour oublié,
Ce caillou vous arrête, et cela vous fait peine
          Qu'il vous heurte le pied.

Et vous criez alors que la vie est un songe ;
Vous vous tordez les bras comme en vous réveillant,
Et vous trouvez fâcheux qu'un si joyeux mensonge
          Ne dure qu'un instant.

Malheureux ! cet instant où votre âme engourdie
A secoué les fers qu'elle traîne ici-bas,
Ce fugitif instant fut toute votre vie ;
          Ne le regrettez pas !

Regrettez la torpeur qui vous cloue à la terre,
Vos agitations dans la fange et le sang,
Vos nuits sans espérance et vos jours sans lumière
          C'est là qu'est le néant !

Mais que vous revient-il de vos froides doctrines ?
Que demandent au ciel ces regrets inconstants
Que vous allez semant sur vos propres ruines,
          À chaque pas du Temps ?

Oui, sans doute, tout meurt; ce monde est un grand rêve,
Et le peu de bonheur qui nous vient en chemin,
Nous n'avons pas plus tôt ce roseau dans la main,
          Que le vent nous l'enlève.

Oui, les premiers baisers, oui, les premiers serments
Que deux êtres mortels échangèrent sur terre,
Ce fut au pied d'un arbre effeuillé par les vents,
Sur un roc en poussière.


Ils prirent à témoin de leur joie éphémère
Un ciel toujours voilé qui change à tout moment,
Et des astres sans nom que leur propre lumière
          Dévore incessamment.

Tout mourait autour d'eux, l'oiseau dans le feuillage,
La fleur entre leurs mains, l'insecte sous leurs pieds,
La source desséchée où vacillait l'image
          De leurs traits oubliés ;

Et sur tous ces débris joignant leurs mains d'argile,
Étourdis des éclairs d'un instant de plaisir,
Ils croyaient échapper à cet Être immobile
          Qui regarde mourir !

- Insensés ! dit le sage ? Heureux ! dit le poète.
Et quels tristes amours as-tu donc dans le cœur,
Si le bruit du torrent te trouble et t'inquiète,
          Si le vent te fait peur ?

J'ai vu sous le soleil tomber bien d'autres choses
Que les feuilles des bois et l'écume des eaux,
Bien d'autres s'en aller que le parfum des roses
          Et le chant des oiseaux.

Mes yeux ont contemplé des objets plus funèbres
Que Juliette morte au fond de son tombeau,
Plus affreux que le toast à l'ange des ténèbres
          Porté par Roméo.

J'ai vu ma seule amie, à jamais la plus chère,
Devenue elle-même un sépulcre blanchi,
Une tombe vivante où flottait la poussière
          De notre mort chéri,

De notre pauvre amour, que, dans la nuit profonde,
Nous avions sur nos cœurs si doucement bercé !
C'était plus qu'une vie, hélas ! c'était un monde
          Qui s'était effacé !

Oui, jeune et belle encor, plus belle, osait-on dire,
Je l'ai vue, et ses yeux brillaient comme autrefois.
Ses lèvres s'entrouvraient, et c'était un sourire,
          Et c'était une voix ;

Mais non plus cette voix, non plus ce doux langage,
Ces regards adorés dans les miens confondus;
Mon cœur, encor plein d'elle, errait sur son visage,
          Et ne la trouvait plus.

Et pourtant j'aurais pu marcher alors vers elle,
Entourer de mes bras ce sein vide et glacé,
Et j'aurais pu crier : « Qu'as-tu fait, infidèle,
          Qu'as-tu fait du passé ? »

Mais non : il me semblait qu'une femme inconnue
Avait pris par hasard cette voix et ces yeux;
Et je laissai passer cette froide statue
          En regardant les cieux.

Eh bien ! ce fut sans doute une horrible misère
Que ce riant adieu d'un être inanimé.
Eh bien ! qu'importe encore ? Ô nature ! ô ma mère !
          En ai-je moins aimé ?

La foudre maintenant peut tomber sur ma tête ;
Jamais ce souvenir ne peut m'être arraché !
Comme le matelot brisé par la tempête,
          Je m'y tiens attaché.

Je ne veux rien savoir, ni si les champs fleurissent ;
Ni ce qu'il adviendra du simulacre humain,
Ni si ces vastes cieux éclaireront demain
          Ce qu'ils ensevelissent.

Je me dis seulement :  À cette heure, en ce lieu,
Un jour, je fus aimé, j'aimais, elle était belle.
J'enfouis ce trésor dans mon âme immortelle,
          Et je l'emporte à Dieu !


février 1841



Illustration : Comme sortie des aquarelles de George Sand, photographie de Ghislaine Dupré, de l'album Le-Berry-de-George-Sand (29 octobre 2008). Avec l'aimable autorisation de l'artiste.

Ambiance musicale : Quatuor à cordes en ré mineur D. 810  La Jeune Fille et la Mort , deuxième mouvement, andante con moto, de Franz Schubert. Avec les violonistes Anton Kamper et Karl Maria Titze, l'altiste Erich Weis et le violoncelliste Franz Kvarda du quatuor à cordes Vienna Konzerthaus. (enregistrement 1950-1953 -- domaine public -- Musigratis)


(Alfred de Musset)

(Schubert)

Labels: ,

Alfred de Musset

Alfred de Musset
(1810 - 1857)
portrait par Charles Landelle
(http://en.wikipedia.org/wiki/File:Alfred_de_musset.jpg)
no copyright infringement intended




(Le Parnasse des Lettres)

Labels:

Thursday, December 12, 2013

The Clark in Williamstown

Road to South Williamstown
1907 postcard
(http://en.wikipedia.org/wiki/File:Road_to_South_Williamstown,_Williamstown,_MA.jpg)
no copyright infringement intended

A great art museum in a very quiet little town in the northwest corner of Massachusetts, bordering Vermont and Upstate NY. It's The Clark in Williamstown. The name of the town comes from a Colonel Williams, killed on the French and Indian War: he had bequeathed a large sum of money to the town with the condition to be named after him.The colonel also started a free school there, which became a college in 1793: the Williams College.

But let's come back to The Clark. It was created by the Clarks, husband and wife, refined art collectors who spent a huge fortune (he was the son of one of the co-owners of Singer Sewing Machines) to build their private collection: Old Masters, Barbizon artists and Impressionists, along with some fine American masters, like Sargent and Winslow Homer.

William Orpen, Portrait of Robert Sterling Clark
oil on canvas, 1921-22
The Clark
(http://en.wikipedia.org/wiki/File:William_Orpen_Robert_Sterling_Clark.jpg)
no copyright infringement intended

Eventually the Clarks became preoccupied about the safety of their treasures. It was at the beginning of the Cold War, and they feared that a museum in a large city (like the Met) would not be a safe place in case of an enemy attack. Thus they started looking for a place far away from the big cities and unleashed world. And they found Williamstown. Today The Clark is a museum and the home of a research and academic program, offering fellowships and lectures.

(New England)

Wednesday, December 11, 2013

The Advent as Kids View It

(http://www.meme4u.com/ecards/holidays/advent/card_643.htm)
no copyright infringement intended

My friend David, the pastor of the Clarendon Presbyterian Church, the wee kirk, as he names it, will give the initiative for next Sunday's worship to the kids. The season of Advent is lived by kids in their special way, and they come with their childish imagination, that goes from puppets to menageries of funny animals. It's a time of joy for us all, and all of us remember that once we were kids, too - long ago, once upon a time.

(Church in America)

Diamond Middle School Grades 7-8 Fall Concert 2013



My granddaughter Bianca plays viola in the school orchestra. Those who already know Bianca will recognize her at the end when all musicians raise to thank the public for the applause.






(Lexington)

Labels:

Tuesday, December 10, 2013

John Singer Sargent: Eleanora O'Donnell Iselin (Mrs. Adrian Iselin)

Eleanora O'Donnell Iselin (Mrs. Adrian Iselin)
oil on canvas, 1888
 Washington DC National Gallery of Art
(http://jssgallery.org/Paintings/Mrs_Adrian_Iselin.htm)
no copyright infringement intended


Mrs. Adrian Iselin (née Eleanora O'Donnell, 1818-1905) was the wife of a Swiss-American businessman. They were from New York where this was painted. She was 64 years old by that time



(John Singer Sargent)

(Washington DC National Gallery of Art)

Labels:

Monday, December 09, 2013

Van Gogh: Ward in the Hospital of Arles

Van Gogh, Ward in the Hospital of Arles
oil on canvas, April 1889
Sammlung Oskar Reinhart Am Römerholz Winterthur
(posted on Facebook by Arte Moderna)
no copyright infringement intended




(Van Gogh)

Labels:

Frăţică, dă-mi şi mie o bucăţică



Uneori şi mâncatul unei mămăligi poate fi erotic.






(Blogosphere)

Sunday, December 08, 2013

December 2013, My Granddaugher Daria's Piano Recital

Daria in Paris
a sketch by Andrei
no copyright infringement intended








(Lexington)

Labels:

Saturday, December 07, 2013

John Singer Sargent

John Singer Sargent
(Smithsonian American Art Museum)
no copyright infringement intended

American artist considered the leading portrait painter of his generation for his evocations of Edwardian era luxury (wiki). Born in Florence (1856), passed away in London (1925). Active in Boston and Paris. Educated in Germany and France, possessed a keen eye for regional social conventions. He instinctively knew what pose, attire, and mood to suggest in London, New York, or Boston. His Londoners have an air of pomp and splendor, New Yorkers have a cosmopolitan appearance, and Bostonians often look a bit more serious, as if ancestral responsibilities rested on their shoulders (Smithsonian American Art Museum).



(The Moderns)

(American Art and Portraiture)

Labels:

Friday, December 06, 2013

John Singer Sargent, Elizabeth Winthrop Chanler

John Singer Sargent, Elizabeth Winthrop Chanler
(Mrs. John Jay Chapman)
oil on canvas, 1893
Smithsonian Art Museum
no copyright infringement intended

According to Sargent, twenty-six-year old Elizabeth Chanler had the face of the Madonna and the eyes of a child. This portrait shows a beautiful, well-bred woman who has learned to be strong. When Elizabeth was still a girl, her mother died, leaving her to help care for seven younger brothers and sisters. Sargent painted her while she was in London for a brother's wedding, and the artist composed the portrait as if to suggest a turmoil of emotions in his sitter.
The top half of the portrait is ordered and still. Elizabeth's gaze is direct, her face centered between two paintings: a Madonna and Child and a figure of an old woman copied from Frans Hals. But the lower half is full of tension. Her arms, leg-of-mutton sleeves, and the pillows seem to wrestle with one another; only her clasped fingers and elbows keep everything under control. Perhaps the artist wished to show Elizabeth as a woman who, despite early hardships, was neither maiden nor matron. Sargent was often dismissed by his contemporaries as a society portraitist, but his paintings always convey the human story behind the image.



(American Art and Portraiture)

(John Singer Sargent)

Labels:

Thursday, December 05, 2013

Nelson Mandela

(http://www.history.com/topics/nelson-mandela/photos)
no copyright infringement intended


A Farewell to a Great Man! The life of Nelson Mandela was a true inspiration for so many! Rest in Peace!


(Zoon Politikon)

Vintage Style in Bucharest




The old center of Bucharest highlights vintage style and youthful nonconformity.




(source: NY Times)




(Bucuresti)

Wednesday, December 04, 2013

Advent



Says David Ensign, the pastor of the Clarendon Presbyterian Church, Advent Means Coming - something is coming into our world; something ancient that has always, already been coming and is always not fully arrived; the spirit of hope, love, joy and peace that we mark in this season is already among us and not yet arrived. And it has always been not fully arrived because we also have to go toward it and fully receive it.


(Church in America)

Tuesday, December 03, 2013

Învăţarea unei limbi: ce cărţi să citim

elevi la şcoala românească din Jula (Ungaria)
photo: Alex Varninschi
(http://adev.ro/mx57hw)
no copyright infringement intended


Am citit ieri un articol de ziar care mi-a plăcut, prin obiectivitate, prin echilibru - un reportaj făcut la şcoala generală şi liceul românesc Nicolae Balcescu din Jula (numele românesc al oraşului Gyula din Ungaria) - acolo locuiesc foarte mulţi români, oraşul e considerat o capitală a comunităţii românilor din Ungaria, şi, printre altele, au şcoală generală şi liceu în limba română. Un liceu apreciat şi despre care articolul de ziar vorbeşte foarte frumos.

Ceva mi s-a părut interesant. Elevii sunt învăţaţi la şcoală o limbă din care lipsesc o serie de cuvinte foarte des folosite în limbajul curent, dar inexistente în cărţile clasicilor români. Şi atunci copiii din Jula nu folosesc deci, gen, naşpa, mişto, fiţă - nu pentru că sunt cuvinte de argou (evident că nu primele două, deci şi gen), ci pentru că nu le găsesc în cărţile după care învaţă româneşte. Citesc Creangă şi Arghezi, iar în limbajul lor veţi găsi cuvinte care au un uşor iz arhaic, vicleşug, iatagan, şagă.

Cred că pentru a te descurca într-o limbă, este vital să ştii limba vorbită azi, cu cuvintele ei frumoase sau urâte, mai ales cu expresiile ei frumoase sau urâte. Altfel îţi va fi greu să te descurci în ţara respectivă. Am înteles de mult că pentru a şti franceza sau engleza este obligatoriu să citesc sistematic ziare şi scriitori de azi, să urmăresc emisiunile lor de televiziune. Iar clasicii să vină dupa ce cunosc limba de azi.

În schimb un elev din România, care este evident la el acasă în limba de zi cu zi a străzii, trebuie neapărat să îi citească tocmai pe clasici, pe Sadoveanu şi pe Creangă, pe Eminescu şi pe Arghezi, să meargă şi mai îndărăt în timp, spre Ienăchiţă Văcărescu, şi mai departe, spre Dosofteiu şi spre Antim, pentru a stăpâni cât mai bine imensul tezaur al limbii.

Dar românii din Jula sunt în Ungaria şi nu în România. Lor le trebuie mai întâi să ştie cum se vorbeşte azi în România, ce expresii se folosesc.

Am lipsit din România mai mulţi ani, iar când m-am întors am simţit în mod subtil că limba de zi cu zi de pe stradă evoluase. Expresii noi, deplasări subtile de sensuri. Pentru că o limbă este vie şi evoluează necontenit.

Dar hai să vă dau adresa web a articolului de ziar la care mă refer:



(A Life in Books)