Simt o afecţiune cu totul specială pentru filmele franţuzești ale anilor cinzeci. După ele avea să vie
Noul Val, care va dărâma multe lucruri bine așezate până atunci. Sigur că a venit pentru că trebuia să vină, iar ceea ce avea să dispară nu dispărea gratuit.
Dar de câte ori îmi amintesc de vreunul din filmele franţuzești ale anilor cinzeci, o fac cu multă plăcere și multă nostalgie.
Puţine filme frantuzești mai noi îmi mai amintesc de ce s-a făcut pe atunci. De pildă
Les Choristes, făcut de
Christophe Barratier în 2004, el are mult din universul filmic al anilor cinzeci (à propos,
Barratier a făcut și
Paris 36, în 2008; nu l-am văzut încă). Sau
L'heure d'été, făcut de
Olivier Assayas în 2008, și el își deapănă povestea simplu și frumos, parcă picurându-ţi căldură în suflet.
Ce au filmele acelea franţuzești din ultimul deceniu dinaintea
Noului Val? Cineva a spus-o frumos, că au o
qualité française, ceea ce pare la prima vedere o tautologie, cum adică, un film franţuzesc are calitatea de a fi franţuzesc? Are însă sens, este vorba de felul de a gândi lumea și de a o înfăţișa, cu măsură, fără fanfaronadă, fără cinism, și în același timp cu generozitate. Şi un rafinament care nu este afișat, dar îl simţi acolo.
Iar vizionarea unui asemenea film, sau amintirea lui, îmi trezește întotdeauna un sentiment de nostalgie, pentru o lume care nu a mai rămas așa.
Gândurile astea îmi vin amintindu-mi de un film pe care l-am văzut de demult. Era făcut în 1952, eu cred că a venit în București prin anii șaizeci.
La minute de vérité, cu
Jean Gabin, cu
Michèle Morgan, și cu
Daniel Gélin. Regizor este
Jean Delannoy, muzica e compusă de
Paul Misraki și de
Georges Van Parys.
Un doctor (
Jean Gabin) căsătorit de zece ani cu o actriţă de teatru (
Michèle Morgan), au împreună o fetiţă. El se pregătește să vină acasă seara, vor sărbători aniversarea de zece ani a căsătoriei lor. Însă trebuie să întârzie, este chemat la patul unui muribund: un pictor (
Daniel Gélin) care a încercat să se sinucidă. La căpătâiul muribundului o poză: pictorul și soţia doctorului, îmbrăţișaţi.
Medicul vine acasă furios. Soţia, nebănuind nimic, îl întâmpină cu un cadou de aniversare care pare acum penibil. Doctorul izbucnește. Soţia își va susţine cauza, cu multă demnitate. Fiecare argument al soţiei îi duce înapoi în timp. A considerat dragostea ei un bun câștigat odată pentru totdeauna și a început să o neglijeze. A mai înșelat-o din când în când fără să își facă probleme. Bărbatu-i bărbat. Ea s-a simţit de fiecare dată rănită. Pictorul a apărut în viaţa ei pe neașteptate. S-a luptat, cu ea însăși în primul rând, să îi rămână credincioasă soţului. Pictorul s-a retras. Dar peste ani a reapărut. Căsnicia mergea bine acum. Şi tocmai acum ea nu a mai putut rezista. Omul ăsta, pictorul, o iubea. Şi ea îl iubea. A făcut dragoste cu el de câteva ori, de abia acum, dar până la urmă a întrerupt legătura. Iar pictorul s-a sinucis.
Dimineaţa îi va găsi pe amândoi, pe doctor și pe ea, deciși să depășească trecutul. Minutul de adevăr i-a apropiat pe amândoi din nou.
Michèle Morgan, marea doamnă a cinematografiei franceze. Jucase împreună cu
Jean Gabin într-un film de neuitat,
Quai des brumes, în 1938. Acum se reîntâlneau pe platou, după paisprezece ani. Ea părea a fi tot atât de tânără ca atunci, de demult. El înaintase în vârstă (dar niciodată nu păruse a fi fost prea tânăr, și greu de tot avea sa îmbătrânească).
(Cinéma Français)
