El amor en los tiempos del cólera. Romanul lui
Márquez adus pe ecran. Cum să recreezi atmosfera halucinantă care trăieşte în frazele lui
Márquez? Regizorul (
Mike Newell) ştia foarte bine că trebuie să spună ce are de spus prin imagini.
Iar imaginile sunt şocante - pentru că universul frazelor lui
Márquez este şocant. Sunt luxuriante - dragostea aceea nebună trăieşte într-un univers vegetal copleşitor în care viermuieşte o mulţime copleşitoare. Casele, delabrate, cu camere îngrămădite cu mobile vechi care te înăbuşă, te sufoci, te îngrozeşti.
Javier Bardem crează un rol pe muchie de cuţit. Bărbatul respins în tinereţe de cea pe care o iubea, continuând să o iubească şi să o aştepte toată viaţa, împlinindu-şi dragostea de abia când amândoi sunt foarte bătrâni.
Javier Bardem îşi crează eroul pe muchie de cuţit, pentru că nu îl idealizează. Este greu să spui dacă îl admiri sau îl deteşti. Dacă e un erou sau un laş. Dacă e un îndrăgostit, sau un încăpăţânat. Dacă este normal sau nebun. Dacă este îndrăgostit de o femeie, sau de dragostea pentru o femeie. Mai dur spus, dacă dragostea lui este adevărată, sau e numai ambiţia obraznică a unui om de nimic. Sau a unui maniac periculos. Dacă este un pur sau un ticălos.
El,
Javier Bardem, îţi lasă ţie, spectator, puterea să decizi. Este în fond performanţa pe care a reuşit-o şi în
Nălucile lui Goya (
Goya's Ghosts). Aici e unul din riscurile asumate de
Bardem. Era în personajul lui din
Goya's Ghosts o slugărnicie perversă, o laşitate, care este şi aici. Dar acolo lucrurile erau mai clare. Personajul era un ticălos. Nuanţele erau acolo necesare pentru a evita schematismul. Însă aici personajul iubeşte.
Primul risc pentru
Javier Bardem era deci să repete jocul din
Goya's Ghosts.
Florentino Ariza să fie o variaţie pe tema
Fratele Lorenzo. Ei bine,
Bardem şi-a asumat riscul manierismului, poate pentru că aşa trebuia construit şi noul personaj.
Al doilea risc era să nu mai înţelegi nimic. În fond este un erou compus din bucăţele. Este şi îndrăgostit, şi viclean, şi ambiţios, şi nebun, şi chibzuit, şi sincer, şi nesincer, şi pur, şi ticălos. Este un om în carne şi oase, aşa cum suntem fiecare din noi, fără să ne cunoaştem.
Rolul nu putea fi creat decât aşa cum l-a creat
Javier Bardem, din bucăţele care să nu se lege între ele, pentru că aşa suntem noi, amalgam de bucăţele.
Zice
Blaga,
Suflete, prund de păcate
Eşti nimic şi eşti de toate
Roata cerului e-n tine
Şi-o mulţime de jivine.
L-a citit
Bardem pe
Blaga? Desigur că nu. L-a citit însă pe
Márquez şi l-a înţeles.
Îi dă replica
Giovanna Mezzogiorno, dar de o altă actriţă care apare în film vreau să amintesc, pentru că face o mare creaţie:
Fernanda Montenegro, în rolul mamei eroului principal. Am văzut-o acum câţiva ani într-un rol extraordinar în
Central do Bresil (
Gara Centrală,
Central Station).
Povestea este superbă. Eroul nostru a fost respins în adolescenţă de iubita lui, care s-a măritat cu altul. Viaţa lui va fi o continuă aşteptare a ei. Nu va trăi decât gândindu-se la ea. Şi viaţa va înainta, cu ale ei, cu epidemii de holeră, cu schimbări în noroc, cu demenţa senilă a mamei (
Fernanda Montenegro), cu trecerea într-un nou secol, cu apariţia pe străzi a primelor automobile, cu războaiele civile din Columbia, dar mai ales cu holera, mereu prezentă. Şi eroul va îmbătrâni, gândindu-se la iubita lui, va deveni tot mai bătrân, iar toate grozăviile din jurul lui, holera cea groaznică, se vor scurge peste el, rămas indiferent la toate grozăviile, rămas indiferent la holera care tot revine, având un singur gând, iubita lui.
Şi aici e arta mare a lui
Márquez - trecerea vieţii nu e marcată de ani, ci de evenimente, de holeră, de războaie civile - pentru ceilailţi. Iar pentru el, trăind doar pe o singură coardă, dragostea pentru iubita lui - ei bine, pentru el trecerea vieţii este marcată de experienţe erotice. Omul ăsta nu trece dintr-o epidemie de holeră în alta, nu trece dintr-un an în altul, trece dintr-o femeie în alta. Încercând în felul acesta să lupte împotriva obsesiei lui - iese învins de fiecare dată. Nici o femeie, nici o experienţă carnală, nu pot să îi scoată obsesia din suflet. Bolnav de dragoste, boală cumplită precum holera!
Vor fi peste şase sute de femei în viaţa lui. Şi până la urmă, când iubita lui, de acum babă, este văduvă, el va reveni şi va insista, şi va insista, până când, excedată de obsesia lui, ea îl va accepta.
Superbă poveste.
Wong Kar-Wai ne spune o poveste un pic asemenea, în
2046 - şi acolo trecerea vieţii e marcată de experienţele sexuale ale eroului (interpretat de
Tony Leung). Şi acela încearcă să uite de marea lui dragoste.
Ei bine, povestea e nebunesc de superbă. Dar e povestea lui
Márquez. Filmul încearcă să o redea prin imagine. Iar regizorul nu are totuşi talentul lui
Wong Kar-Wai. Sau al marilor latino-americani.
Pentru că există un ritm în romanul lui
Márquez. Punctat acolo de cronica pe care şi-o ţine eroul în carnetul lui. Femeie după femeie. Viaţa care înaintează prin experienţe erotice punctate de cronică, precum ticăitul unui ceas.
Aici filmul încearcă să reia pur şi simplu momentele din carte în care eroul se aşează să noteze. Cred că trebuia altceva în film. Altă soluţie pentru a marca scurgerea vremii. Un echivalent cinematografic al notiţelor făcute în carnetul - cronică.
Cum ar fi arătat filmul acesta dacă ar fi fost făcut de
Guillermo del Toro?
(Filmofilia)
(Gabriel García Márquez)
(Iberic and Iberic-American Cinema)Labels: Márquez
