Steaua fara nume la Teatrul Karov din Tel Aviv

Am mai scris cred despre Teatrul Karov din Tel Aviv si amplasamentul sau neobisnuit. Karov este ceea ce se numeste aici fringe - teatru de periferie, si este situat in statia centrala de autobuze a Tel Aviv-ului, un amestec de mall, shuk, loc de intalnire al muncitorilor straini si da, chiar si statie de autobuze. Nicu Nitai este directorul si regizorul acestui teatru, al carui repertoriu este o combinatie de avangarda intarziata si repertoriu ceva mai conventional, inclusiv romanesc. De fapt este singurul teatru israelian care joaca la ora actuala dramaturgi romani. De ieri 3 noiembrie 2007 sala aceasta poarta numele lui Mihail Sebastian, frumos omagiu intercultural la centenarul nasterii dramaturgului evreu nascut in Romania.

Steaua fara nume chiar jucata in ebraica aduce in mintea spectatorului roman replicile originale. Numele personajelor si a locurilor lui Sebastian au rezonanta lor si nici domnisoara Cucu si nici strada Cuza Voda nu se traduc bine in alta limba. Am retrait senzatia ca Steaua fara nume este o piesa marcata de un usor dezechilbru, cu primele doua acte cladind perfect in registre comic si nostalgic o juxtapunere de planuri intre realitate si aspiratie, intre naivitate si vis, intre inocenta si viciu. Personajele principale ale piesei, profesorul Miroiu si mondena Mona traiesc fiecare in realitatile lor care apartin unor universuri diferite. Intalnirea lor in lumea reala, pe peronul garii fara nume din orasul de provincie fara nume poate fi privita ca aparenta, intalnirea lor adevarata se petrece in lumea comuna a reveriei si a astrelor. Actul al treilea pacatuieste prin faptul ca trebuie sa dea o rezolvare situaiilor comice, si rezolvarea aceasta nu scapa total conventiilor teatrului de bulevard al tuturor epocilor.

Dar vizionarea piesei lui Sebastian nu poate sa nu evoce spectatorului care cunoaste biografia autorului si a piesei inca o reflectie. Este piesa pe care Sebastian a scris-o in timpul razboiului, in perioada in care legile rasiale ale regimului antonescian il transformasera intr-un necetatean si desigur intr-un nescriitor de piese de teatru. Un grup de artisti si oameni de teatru romani si-au asumat riscul enorm de a-l juca pe Sebastian chiar si in aceste conditii, sub un nume fals. Uitat sau ocolit de prietenii de pana mai ieri, dispretuit pe fata de multi, terorizat ca orice evreu in acea perioada de riscul muncii fortate, al deportarii si exterminarii, cel care se considerase un autor roman si adusese atatea contributii literaturii si culturii romane isi construia sfera sa de aparare in fata irationalului timpului cu aceasta piesa aparent escapista despre dreptul de a visa si imposibilitatea atingerii visului.

Spectacolul teatrului Karov mi s-a parut destul de reusit in conceptie, respectuous fata de text, evitand stereotipurile si cu un joc actoricesc peste media israeliana. La reprezentatia pe care am vazut-o, patronata de Institutul Cultural Roman majoritatea publicului era de origine romana. Nu stiu cat de actual este mesajul lui Sebastian astazi, sau cat de relevant este dramaturgul pentru publicul israelian, care nu cunoaste cam nimic despre acest autor evreu al primei jumatati a secolului trecut. Construirea oricarei punti incepe insa prin punerea a catorva caramizi.