Updates, Live

Wednesday, November 26, 2014

Ivan Turgenev



His closest literary friend was Flaubert, with whom he shared similar social and aesthetic ideas (wiki)


(Жизнь в Kнигах)

Labels:

Fernando Pessoa rendered by Dan Caragea in Romanian




DOUĂ FRAGMENTE DE ODE

(FINALURILE A DOUĂ ODE, BINEÎNȚELES)

Vino, noapte străveche și identică,
Noapte regină născută detronată,
Noapte aidoma înlăuntru cu tăcerea, noapte
Cu stelele paiete fugare
Pe rochia ta cu franjuri de infinit.

*

Vino agale,
Vino domol,
Vino singură, solemnă, cu mâinile căzute
Pe lângă trup, vino
Și adu dealurile îndepărtate la poalele copacilor apropiați,
Contopește într-o câmpie a ta toate câmpiile pe care le văd,
Fă din munte o singură parte a trupului tău,
Șterge-i toate diferențele pe care le văd de departe,
Toate drumurile care îl urcă,
Toți copacii feluriți care îl fac verde-închis în depărtare.
Toate casele albe,scoțând fum printre copaci,
Și lasă doar câte o lumină și o altă lumină și încă una,
În distanța imprecisă și vag tulburătoare,
În distanța dintr-o dată cu neputință de străbătut.

*

Sfântă Fecioară
A lucrurilor imposibile pe care le căutăm în van,
A visurilor care ne ies în întâmpinare la asfințit, la fereastră,
A intențiilor care ne mângâie
Pe marile terase ale hotelurilor cosmopolite
În sunetul european al muzicii și al glasurilor de departe și de aproape,
Și care ne dor pentru că știm că nu le vom împlini niciodată…
Vino și ne leagănă,
Vino și ne dezmiardă.
Sărută-ne ușor pe frunte,
Atât de ușor pe frunte încât să nu știm că suntem sărutați
Decât după o schimbare în suflet.
Și un nedeslușit suspin ieșind melodios
Din sinele nostru străvechi
Unde își au înfipte rădăcinile toți acești copaci ai minunii
Ale căror roade sunt visurile pe care le alintăm și iubim
Fiindcă le știm fără vreo legătură cu ceea ce se întâmplă în viață.

*

Vino mult prea solemnă,
Solemnă și plină
De o tăinuită dorință de a suspina,
Poate pentru că sufletul e mare și viața prea mică,
Și nu toate gesturile ies din trupul nostru
Și ajungem doar la ceea ce brațul nostru atinge,
Și nu vedem decât până unde ajunge privirea noastră.

*

Vino, îndurerato,
Mater-Dolorosa a neliniștilor celor timizi,
Turris-Eburnea a tristeților celor disprețuiți,
Mâna răcoroasă pe fruntea înfierbântată a celor umili,
Gustul apei pe buzele uscate ale celor osteniți.
Vino de dincolo
De orizontul livid,
Vino și smulge-mă
Din pământul de neliniște și inutilitate
Unde huzuresc.
Culege-mă din pământ ca pe o margaretă uitată,
Petală cu petală citește în mine nu știu ce soartă
Și despoaie-mă pentru plăcerea ta,
Pentru plăcerea ta tăcută și reavănă.
O petală din mine arunc-o spre nord,
Unde se află orașele de astăzi pe care atât de mult le-am iubit;
Altă petală din mine arunc-o spre sud,
Unde sunt mările pe care descoperitorii le-au străbătut;
Altă petală din mine arunc-o spre Occident,
Unde arde până la incandescent tot ce ar putea fi viitorul,
Pe care, fără să-l cunosc, îl ador;
Iar pe alta, pe celelalte, restul din mine
Aruncă-le spre Orient,
Spre Orientul de unde vine totul, ziua și credința,
Spre Orientul pompos și fanatic și cald,
Spre Orientul excesiv pe care nu-l voi vedea niciodată,
Spre Orientul budist, brahmanic, șintoist
Spre Orientul care are tot ceea ce noi nu avem,
Care este tot ceea ce noi nu suntem,
Spre Orientul unde — cine știe? — Hristos poate mai trăiește și azi,
Unde Dumnezeu poate exista cu adevărat poruncind totul…

*

Vino pe deasupra mărilor,
Pe deasupra mărilor celor mari,
Pe deasupra mărilor fără orizonturi precise,
Vino și trece-ți mâna pe spinarea bestiei
Și liniștește-o în taină,
O, îmblânzitoare hipnotică a lucrurilor care se agită peste măsură!

*

Vino grijulie,
Vino maternă,
Pas cu pas, infirmieră străveche care te-ai așezat
La căpătâiul zeilor credințelor deja pierdute
Și care i-ai văzut născându-se pe Iehova și pe Jupiter,
Și ai zâmbit pentru că totul e fals și inutil.

*

Vino, noapte tăcută și extatică,
Vino să învălui în noapte, mantie albă,
Inima mea…
Senină ca o adiere în seara ușoară,
Liniștită, cu un gest matern dezmierdând.
Cu stelele sclipind în mâinile tale
Și cu luna misterioasă, mască pe chipul tău.
Toate sunetele sună altfel
Când tu vii.
Când tu intri, se potolesc toate glasurile,
Nimeni nu te vede intrând.
Nimeni nu știe când ai intrat,
Doar dacă deodată, văzând că totul se retrage,
Că totul își pierde crestele și culorile,
Și că pe înaltul cer încă limpede-albastru
Deja semilună clară, sau cerc alb, sau simplu crai nou care vine,

*

Luna începe să fie reală.

II

Ah, asfințitul, căderea nopții, luminile ce se aprind în marile orașe
Și mâna misterioasă care înăbușă rumoarea
Și lehamitea de toate care ne mistuie
Dând o senzație exactă și precisă și activă a vieții!
Fiecare stradă este un canal al unei Veneții a plictisului
Și cât de misterios este capătul unanim al străzilor,
Al străzilor la căderea nopții, o, Cesário Verde, o, maestre,
O, autor al „Sentimentului unui occidental”!

*

Ce neliniște profundă, ce dorință de alte lucruri,
Care nu sunt nici țări, nici momente, nici vieți,
Ce dorință poate de alte feluri de stări sufletești
Umezește pe dinăuntru clipa domoală și îndepărtată!

*

O spaimă somnambulă printre luminile ce se aprind,
O groază duioasă și lichidă, rezemându-se după colțuri
Ca o cerșetoare de senzații imposibile
Care nu știe cine i le va putea da …

*

Când am să mor,
Când mă voi duce, netrebnic, ca toată lumea,
Pe acel drum a cărui idee nu se poate privi în față,
Pe acea poartă pe care, dacă ne-am putea furișa, ne-am furișa.
Spre acel port pe care căpitanul navei nu-l cunoaște,
Să fie în acest ceas demn de plictisul pe care l-am avut,
În ceasul acesta mistic și spiritual și străvechi,
În acesta ceas în care poate, cu mult mai mult timp în urmă decât se poate crede,
Platon, visând, a văzut ideea de Dumnezeu
Sculptând trupul și existența absolut plauzibilă.
În lăuntrul gândiri i sale exteriorizate ca o câmpie

*

Fie ca în ceasul acesta în care mă duceți la groapă,
În acest ceas pe care nu știu cum să-l trăiesc,
În care nu știu ce senzații să am sau să mă prefac că am,
În acest ceas a cărui milostenie e torturată și excesivă,
Ale cărui umbre vin din orice alte lucruri care nu sunt acele lucruri,
A cărei trecere nu roade haine pe podeaua vieții sensibile
Nici nu lasă dâra unui parfum pe drumurile privirii.

*

Împreunează-ți mâinile pe genunchi, o, prietenă pe care nu o am și nu vreau să o am.
Împreunează-ți mâinile pe genunchi și privește-mă în tăcere
În ceasul în care nu mai pot să văd că mă privești,
Privește-mă în tăcere și în secret și întreabă-te pe tine însuți
— Tu care mă cunoști — cine sunt eu


(Dan Caragea, „Antologia poeziei portugheze”, București, Edinter, 1990; traducere revăzută)







DOIS EXCERTOS DE ODES

(FINS DE DUAS ODES, NATURALMENTE)

I

Vem, Noite antiquíssima e idêntica,
Noite Rainha nascida destronada,
Noite igual por dentro ao silêncio, Noite
Com as estrelas lentejoulas rápidas
No teu vestido franjado de Infinito.

*

Vem, vagamente,
Vem, levemente,
Vem sozinha, solene, com as mãos caídas
Ao teu lado, vem
E traz os montes longínquos para o pé das árvores próximas,
Funde num campo teu todos os campos que vejo,
Faze da montanha um bloco só do teu corpo,
Apaga-lhe todas as diferenças que de longe vejo,
Todas as estradas que a sobem,
Todas as várias árvores que a fazem verde-escuro ao longe.
Todas as casas brancas e com fumo entre as árvores,
E deixa só uma luz e outra luz e mais outra,
Na distância imprecisa e vagamente perturbadora,
Na distância subitamente impossível de percorrer.

*

Nossa Senhora
Das coisas impossíveis que procuramos em vão,
Dos sonhos que vêm ter connosco ao crepúsculo, à janela,
Dos propósitos que nos acariciam
Nos grandes terraços dos hotéis cosmopolitas
Ao som europeu das músicas e das vozes longe e perto,
E que doem por sabermos que nunca os realizaremos…
Vem, e embala-nos,
Vem e afaga-nos.
Beija-nos silenciosamente na fronte,
Tão levemente na fronte que não saibamos que nos beijam
Senão por uma diferença na alma.
E um vago soluço partindo melodiosamente
Do antiquíssimo de nós
Onde têm raiz todas essas árvores de maravilha
Cujos frutos são os sonhos que afagamos e amamos
Porque os sabemos fora de relação com o que há na vida.

*

Vem soleníssima,
Soleníssima e cheia
De uma oculta vontade de soluçar,
Talvez porque a alma é grande e a vida pequena,
E todos os gestos não saem do nosso corpo
E só alcançamos onde o nosso braço chega,
E só vemos até onde chega o nosso olhar.

*

Vem, dolorosa,
Mater-Dolorosa das Angústias dos Tímidos,
Turris-Eburnea das Tristezas dos Desprezados,
Mão fresca sobre a testa em febre dos humildes,
Sabor de água sobre os lábios secos dos Cansados.
Vem, lá do fundo
Do horizonte lívido,
Vem e arranca-me
Do solo de angústia e de inutilidade
Onde vicejo.
Apanha-me do meu solo, malmequer esquecido,
Folha a folha lê em mim não sei que sina
E desfolha-me para teu agrado,
Para teu agrado silencioso e fresco.
Uma folha de mim lança para o Norte,
Onde estão as cidades de Hoje que eu tanto amei;
Outra folha de mim lança para o Sul,
Onde estão os mares que os Navegadores abriram;
Outra folha minha atira ao Ocidente,
Onde arde ao rubro tudo o que talvez seja o Futuro,
Que eu sem conhecer adoro;
E a outra, as outras, o resto de mim
Atira ao Oriente,
Ao Oriente donde vem tudo, o dia e a fé,
Ao Oriente pomposo e fanático e quente,
Ao Oriente excessivo que eu nunca verei,
Ao Oriente budista, bramânico, sintoísta,
Ao Oriente que tudo o que nós não temos,
Que tudo o que nós não somos,
Ao Oriente onde — quem sabe? — Cristo talvez ainda hoje viva,
Onde Deus talvez exista realmente e mandando tudo…

*

Vem sobre os mares,
Sobre os mares maiores,
Sobre os mares sem horizontes precisos,
Vem e passa a mão pelo dorso da fera,
E acalma-o misteriosamente,
ó domadora hipnótica das coisas que se agitam muito!

*

Vem, cuidadosa,
Vem, maternal,
Pé ante pé enfermeira antiquíssima, que te sentaste
À cabeceira dos deuses das fés já perdidas,
E que viste nascer Jeová e Júpiter,
E sorriste porque tudo te é falso é inútil.

*

Vem, Noite silenciosa e extática,
Vem envolver na noite manto branco
O meu coração…
Serenamente como uma brisa na tarde leve,
Tranquilamente com um gesto materno afagando.
Com as estrelas luzindo nas tuas mãos
E a lua máscara misteriosa sobre a tua face.
Todos os sons soam de outra maneira
Quando tu vens.
Quando tu entras baixam todas as vozes,
Ninguém te vê entrar.
Ninguém sabe quando entraste,
Senão de repente, vendo que tudo se recolhe,
Que tudo perde as arestas e as cores,
E que no alto céu ainda claramente azul
Já crescente nítido, ou círculo branco, ou mera luz nova que vem.

*

A lua começa a ser real.

II

Ah o crepúsculo, o cair da noite, o acender das luzes nas grandes cidades
E a mão de mistério que abafa o bulício,
E o cansaço de tudo em nós que nos corrompe
Para uma sensação exata e precisa e ativa da Vida!
Cada rua é um canal de uma Veneza de tédios
E que misterioso o fundo unânime das ruas,
Das ruas ao cair da noite, ó Cesário Verde, ó Mestre,
Ó do “Sentimento de um Ocidental”!

*

Que inquietação profunda, que desejo de outras coisas,
Que nem são países, nem momentos, nem vidas,
Que desejo talvez de outros modos de estados de alma
Umedece interiormente o instante lento e longínquo!

*

Um horror sonâmbulo entre luzes que se acendem,
Um pavor terno e líquido, encostado às esquinas
Como um mendigo de sensações impossíveis
Que não sabe quem lhas possa dar…

*

Quando eu morrer,
Quando me for, ignobilmente, como toda a gente,
Por aquele caminho cuja ideia se não pode encarar de frente,
Por aquela porta a que, se pudéssemos assomar, não assomaríamos
Para aquele porto que o capitão do Navio não conhece,
Seja por esta hora condigna dos tédios que tive,
Por esta hora mística e espiritual e antiquíssima,
Por esta hora em que talvez, há muito mais tempo do que parece,
Platão sonhando viu a ideia de Deus
Esculpir corpo e existência nitidamente plausível.
Dentro do seu pensamento exteriorizado como um campo.

*

Seja por esta hora que me leveis a enterrar,
Por esta hora que eu não sei como viver,
Em que não sei que sensações ter ou fingir que tenho,
Por esta hora cuja misericórdia é torturada e excessiva,
Cujas sombras vêm de qualquer outra coisa que não as coisas,
Cuja passagem não roça vestes no chão da Vida Sensível
Nem deixa perfume nos caminhos do Olhar.

*

Cruza as mãos sobre o joelho, ó companheira que eu não tenho nem quero ter.
Cruza as mãos sobre o joelho e olha-me em silêncio
A esta hora em que eu não posso ver que tu me olhas,
Olha-me em silêncio e em segredo e pergunta a ti própria
— Tu que me conheces — quem eu sou



(Fernando Pessoa)

Labels: ,

Tuesday, November 25, 2014

Juan Goytisolo, Novela, música y poesía

image by Eduardo Estrada
(El País - La Cuarta Página)
no copyright infringement intended


Las notas que a lo largo del tiempo ha ido escribiendo Juan Goytisolo han servido para alimentar una obra en la que ha manifestado interés por las más distintas formas de expresión y por el pensamiento (the notes written throughout the time by Juan Goytisolo served to feed an opera that expressed interest for the most varied forms of expression and thought).

An amazing essay by Juan Goytisolo about the relationship between novel, music, and poetry. Witnesses are called in the stand, to give testimony with their work, among others Faulkner (cadence and use of similes), Broch (the concept of novel as a vast poem, his Death of Virgil), Lowry (Under the Volcano, with its dark clouds like swans), Cervantes (if, with rare exceptions, the pre-Cervantes story was like a musical instrument of a single rope, our first writer invented another kind of telling the story, in which various instruments combine harmoniously: the symphonic variations of those that would be imposed much later, in the narrative of the 19th century), Joyce (Ulysses marking a turning point that stamps the expiration date at the repetition of narrative forms of Balzac and Galdós), Valéry (defining the poetry as an oscillation between feeling and sound), Baudelaire (poetry as a range of distinct registers, excluding any rhetoric and didactic), Kundera (shrinking the vocabulary and deepening the syntactic relationship within it), and not only them, also Eliot and San Juan de la Cruz, and Góngora, and others too, and all this within a column in La Cuarta Página del País, shrinking and deepening on the traces of Kundera:




(Juan Goytisolo)

Labels:

Etgar Keret



Israeli writer born in 1967; known for his short stories, graphic novels, and film/TV scriptwriting (wiki); as modern and wry as David Sedaris, as funny as Woody Allen, and as focused as Lydia Davis (Azure Scratchings); his last book, The Seven Good Years, is a memoir coming out in 2015 (The New Yorker); just read two short stories by him and they deserve some talk here (me).



(A Life in Books)

Labels:

Fernando Pessoa

Having a drink in a Lisbon's tavern
(Fernando Pessoa in 1928)
source: Círculo de Leitores, Fernando Pessôa - Obra Poética, Vol. I
(wikimedia)
no copyright infringement intended

Não tenho ambições nem desejos
Ser poeta não é uma ambição minha
É a minha maneira de estar sozinho.

[I have no ambitions nor desires.
To be a poet is not my ambition,
It's simply my way of being alone.
]

I consider poetry an intermediary stage in the path from music to prose. In prose we talk free. We can include musical rhythms, and nevertheless we continue our process of thinking. We can include poetical rhythms and yet being out of them. An occasional rhythm of verse does not interfere with prose. An occasional rhythm of prose stumbles the verse.





(Una Vida Entre Libros)

Labels:

Monday, November 24, 2014

Juan Goytisolo



He got the 2014 Miguel de Cervantes Prize: cuando me dan un premio siempre sospecho de mí mismo; cuando me nombran persona non grata sé que tengo razón (when they give me an award I always get suspicious of myself; when they decalre me persona non grata I know that I am right). Born in Barcelona in an aristocratic family in 1931, rebelled against family and joined in his youth the Communist Party, left for France where he stayed for long years; after his wife passed away in 1996, he moved to Morocco. Él había llegado a Marrakech por primera vez en 1976 para estudiar árabe dialectal y allí surgió en 1980 Makbara, una novela escrita en “verso libre narrativo” que mezcla con toda libertad voces, tiempo y espacio, escatología y erotismo (he had arrived at Marrakech for the first time in 1976 for study the Arabic dialect there and it was the place where in 1980 came Makbara, a novel written in "free narrative verse", mixing in full freedom voices, time and space, eschatology and eroticism).  How could that be, to mix novel and poetry? La novela es un género omnívoro, puede incluir la poesía, pero la poesía no puede incluir la novela (the novel is an omnivorous genre and can include poetry, while poetry cannot include novel). Speaking about his radical positions for the immigrant, for the poor, tanto en París como en Nueva York me había acostumbrado a una sociedad heterogénea; el barrio del Sentier me procuró una educación que ninguna universidad me podía proporcionar: el contacto con migrantes de todas las partes del mundo (in Paris as well as in NY I got accustomed to a heterogeneous society; the neighborhood of Sentier gave me an education that no university could give: the contact with immigrants from all over the world). His best known novel is Count Julian (that takes sides with the man considered conventionally as the ultimate traitor in Spanish history; I have to come back to it some day: the novel challenges the Spanish traditional values). Here is a column about Goytisolo in El País (I quoted from it):





(Una Vida Entre Libros)

Labels:

Cu Mocăniţa pe Valea Moldoviţei

fotografie de pe pagina Comunei Moldoviţa
no copyright infringement intended


O poveste atât de frumoasă că-mi vine să las chiar acum calculatorul şi să mă duc acolo, pe Valea Moldoviţei




(Bucovina)

(Filmofilia)

(Casian Balabasciuc)

Friday, November 21, 2014

A Biography of Penelope Fitzgerald

Penelope Fitzgerald
photo by Ellen Warner
(NY Times)
no copyright infringement intended


She published her first book in her very late fifties. She began it as a hobby. I am not a professional writer, she would say by that time, only very anxious to write one or two things which interest me. If publishing your first book signifies the end of your adolescence, then Penelope Fitzgerald pushed very hard the meaning of juvenilia. Actually she had a hard life, and didn't write till then because she couldn't find time: she had a family to take care of. Later she would say, I'm an old writer who has never been a young one. How are her four novels? Despite the echoes of Beckett and Turgenev, she is also a distinctly English writer, because, she explained, the Englishman considers life not important enough to be tragic and too serious to be comic.

I quoted here abundantly from a review of a biography of Penelope Fitzgerald, authored by Hermione Lee. The review was published in NY Times:



(Penelope Fitzgerald)

Labels:

Thursday, November 20, 2014

Ernesto Sábato


When he passed away he was less than two month shy of hundred years. One of his quotes, la vida es tan corta y el oficio de vivir tan dificil , que cuando uno empieza a aprenderlo, ya hay que morirse. Author, visual artist, and physicist, left us three novels (El Túnel, 1948; Sobre héroes y tumbas, 1961; Abaddón el exterminador, 1974) and essays covering metaphysics, politics, and tango.




Entrevista realizada por Joaquín Soler Serrano a Ernesto Sábato
en el año 1977 para Televisión Española
(video by jcfertor)



(Una Vida Entre Libros)

Labels:

On the Border: Războiul Românilor din Ucraina





On the Border: un documentar de Mircea Barbu şi Alex Varninschi despre războiul românilor din Ucraina.




On the Border
(video by Adevărul)


(Bucovina)

(Mircea Barbu)

Labels: