Updates, Live

Friday, February 20, 2015

Jones Point Park

Jones Point Park in Alexandria, VA
(Visit Alexandria)
no copyright infringement intended


located on the Potomac River on the southern edge of the Old Town underneath the Woodrow Wilson Bridge, it was a critical piece of the city of Alexandria's history as one of the largest centers for shipping, manufacturing, and transportation in the nation; its lighthouse, built in 1855, is the last remaining riverine lighthouse in the Commonwealth of Virginia (Jones Point Park)


I was there one day. It is a place with a subtle beauty. A lady was sitting on the porch, and we chatted for a while. Or was it a dream of mine?


(Alexandria)

Monday, February 16, 2015

Anton Pann

Anton Pann
(totpal)
no copyright infringement intended



O fostă prietenă din Washington mi-a trimis un articol scris de un scriitor zice-se mare, cu subtitlul, ai preferat să te întorci într-un oraş de idioţi. Să spui despre oraşul tău că e de idioţi înseamnă că nu eşti decât o labă tristă. Prefer spusa altcuiva despre Bucureşti: un oraş cult şi decadent, rafinat şi libertin, care emană multă căldură sufletească. O fi, că prea e zisă cu foc. Chiar, ce fel de suflet are oraşul ăsta? Sau are mai multe suflete? Sigur că le are, şi p'alea bune, şi p'alea rele. Vreau să ajung la biserica Lucaci să găsesc mormântul lui Anton Pann. Poate prin poetul acesta călărind deodată pe lumea veche şi pe cea modernă voi putea să înţeleg mai bine oraşul meu.




(A Life in Books)

Labels:

Sunday, February 15, 2015

Povestea lui Harper Lee

Harper Lee în 2007
(Vox)
no copyright infringement intended


There’s no substitute for the love of language, for the beauty of an English sentence. There’s no substitute for struggling, if a struggle is needed, to make an English sentence as beautiful as it should be. – Harper Lee.


O fetiţă foarte băieţoasă, gata mereu să îşi încordeze pumnişorii mici în faţa ştrengarilor din vecini. Cum se întâmplă întotdeauna, ştrengarii nu puneau la inimă, că doar nu puteai să te baţi cu o fetiţă. Era bună prietenă mai ales cu unul din băieţi, amândurora le plăcea să citească, dar ce zic eu să citească, mâncau cărţile pe pâine, iar ceea ce citeau se amesteca apoi în joaca lor, case sau grădini din preajmă începeau să aibă legătură cu imagini din cărţi, unii vecini mai ciudaţi (că doar orice om îşi are ciudăţeniile lui) păreau să semene cu personaje din paginile citite de ei, şi copiii ăştia doi făureau mistere şi poveşti cu aceste case, aceste grădini, şi aceşti oameni. De fapt erau trei copii, pentru că şi unul din fraţii fetiţei stătea tot timpul împreună cu ei.

Erau anii treizeci, iar locul era un orăşel din Alabama, viaţa era liniştită şi oamenii trăiau după reguli care păreau să fi fost de când lumea. Fiecare îşi ştia locul şi nimeni nu se întreba dacă nu s-ar fi putut şi altfel. Duminica mergeau la biserică, albii la a lor, negrii la a lor. Asta era rânduiala de când se ştiau. Copiilor le plăcea uneori să se furişeze în biserica negrilor în timpul slujbei, dar nu stăteau mult, de frică să nu fie certaţi, fie de negrii din biserică, fie de albii care i-ar fi văzut intrând sau ieşind. Erau încă mici şi nu aveau de unde să ştie multe lucruri, însă simţeau că erau destule lămurite şi nelămurite între cele două comunităţi, şi le judecau cu mintea lor de copii, dându-le uneori înţelesuri care veneau din imaginile crescute din jocurile lor şi din cărţile pe care le citeau.

Tatăl fetiţei era foarte bine cunoscut. Era avocat, condusese un ziar, peste câţiva ani a fost ales în Adunarea Legislativă a Alabamei. După mulţi alţi ani avea să întemeieze din nou un ziar care a dăinuit foarte multă vreme. Avusese curajul să înfrunte majoritatea comunităţii, luând de câteva ori apărarea unor negri pe care toată lumea îl credea vinovaţi de crime oribile. Fetiţa urmărise şi ea unul din procese, împreună cu fratele şi cu prietenul ei, ascunşi în balconul ocupat de negri. Tot ce s-a întâmplat atunci în sala tribunalului şi în afara lui, li s-a întipărit puternic în suflet şi i-a forţat să înţeleagă câteva realităţi care veneau prea devreme pentru vârsta lor.

Şi copilăria a continuat, cu mersul la şcoală şi micile probleme mari de acolo, cu mersul la pescuit sau alergatul prin potecile şi stufărişul din jurul orăşelului, cu cititul pe rupte al cărţilor din biblioteca tatei, cu discutatul lor cu băieţelul care citea şi el pe rupte, cu jocurile şi cu poveştile lor, cu toate întâmplările judecate de copii cu mintea lor. Şi copiii creşteau.

Peste ani, amintirile acestea ale copilăriei rămăseseră vii, iar fetiţa de odinioară a început să simtă nevoia să le aştearnă pe hârtie. Locuia acum la New York, venise aici cu dorinţa de a deveni scriitoare. Numai că să devii scriitor nu e chiar uşor, şi la New York este chiar al naibii de greu. Într-un oraş atât de mare poţi să urli cât de tare vrei, nu te aude nimeni. S-a angajat la o agenţie de voiaj, iar în puţinul timp liber care îi mai rămânea încerca să pună cap la cap nişte povestiri pe care le trimitea la reviste, sperând să fie publicate. Prietenul ei din copilărie se mutase la New York mult mai de multă vreme şi devenise şi el scriitor. Avea talent cu carul, şi era din ce în ce mai cunoscut. În 1948 îi apăruse primul roman, bazat pe amintiri din vremea copilăriei. Printre eroii cărţii se găsea şi prietena lui de atunci: o fetiţă băieţoasă, în contrast cu timiditatea lui excesivă. Era un roman ciudat cu câteva personaje ciudate, pentru că Alabama era un tărâm ciudat, cel puţin aşa se vedea de la New York, ca şi când ar fi fost pe altă planetă unde orice s-ar fi întâmplat n-ar fi fost de mirare.

Iar în tot timpul ăsta el a rămas alături de prietena lui, a încurajat-o, a adus-o în cercul lui de scriitori, critici şi jurnalişti. S-au dovedit toţi nişte oameni extraordinari. La sfârşitul lui 1956 tinerei scriitoare i s-a oferit un dar de Crăciun neaşteptat: banii care i-ar fi primit ca salariu dela agenţia de voiaj pe un an, cu condiţia să stea acasă şi să lucreze la cartea pe care o avea în cap.

Cartea la care lucra începuse să se creioneze. O începuse ca un volum de povestiri, dar în timp ce se tot întorcea la ele să le îmbogăţească, povestirile astea se legau tot mai mult între ele, devenind un roman. Tot despre locurile copilăriei, despre Alabama. Eroina principală era chiar construită după chipul ei, o tânără din New York care se întorcea în orăşelul ei din Alabama, de unde plecase de mulţi ani. Se ducea să petreacă acolo un pic de timp, să îşi revadă tatăl acum îmbătrânit, fraţii şi surorile, să meargă la cimitirul unde i se odihnea mama. Şi să se cufunde dacă putea în farmecul special al tărâmului acela ciudat care era Alabama. Să încerce să îl înţeleagă din nou, acum că era new-yorkeză cu oarece vechime. Sau să se înţeleagă pe ea. Dar mai ales să se cufunde în farmecul acela straniu şi câteodată înfricoşător, să se întoarcă îndărăt în timp, spre vârsta inocenţei. Oare era posibil?

Un editor i-a propus să îşi gândească romanul altfel. Eroina să nu fie tânăra care se întoarce in anii cinzeci în Alabama, ci chiar fetiţa de atunci de demult, din anii treizeci. I-a urmat sfatul şi a lăsat de-o parte manuscrisul la care care lucrase până atunci, apucându-se să rescrie totul. A durat aproape doi ani. S-a luptat cu teama că nu va reuşi să îşi ducă romanul până la capăt, sau că până la urmă se va face de râs. Într-un rând a aruncat manuscrisul pe fereastră. Era iarnă şi foile au ajuns în zăpadă. I le-a adus înapoi editorul. Cum zic, a avut noroc de prieteni foarte buni!

În 1960 cartea i-a apărut şi s-a bucurat de un succes uriaş. Era scrisă din perspectiva fetiţei de zece ani, un copil inteligent care observa tot ce se petrecea în orăşelul acela din Alabama, tot ce se petrecea şi bun, şi rău, şi teribil de rău, violenţa primitivă a unora dintre oameni, prejudecăţile adânci, nedreptatea cumplită răbufnind tot timpul în convieţuirea dintre cele două comunităţi, albii şi negrii. Dar toate astea povestite cu căldura şi puritatea unui copil de zece ani, şi cu umor, cu umorul acela de copil care le judecă pe toate cu o minte proaspătă.

Era cartea tinerei scriitoare un exemplu de Southern Gothic? Sigur că da. Numai acolo, în sudul american, putea să apară acel stil literar cunoscut sub numele de Goticul din Sud (Southern Gothic), cu personaje ciudate, cu situaţii groteşti, cu drame teribile iscate din sărăcie extremă, din vechi prejudecăţi, din momente de nebunie colectivă. Însă cartea ei era în acelaşi timp o istorie a formării unui tânăr, un Bildungsroman, dacă vreţi un rit de pasaj: un copil aflat la o vârstă la care poveştile cu prinţese, feţi frumoşi şi căpcăuni nu sunt prea departe (iar farmecul straniu al sudului american predispune la poveşti ciudate), în vreme ce adolescenţa începe să trimită semnale.

S-a făcut un film de mare succes bazat pe roman. Asta era în 1962. L-am văzut mult mai târziu, prin anii optzeci, la televizor, şi vreau să zic că este unul din filmele pe care nu le uiţi. Iar cartea şi-a continuat succesul de-a lungul anilor, fără să dea semne că s-ar gândi să îmbătrânească. Se spune că s-au tipărit treizeci de milioane de exemplare până acum. Însă scriitoarea nu a mai publicat nici o carte după aceea, doar câteva eseuri prin reviste. A încercat să scrie o continuare a romanului, apoi a abandonat proiectul. A mai încercat să scrie o altă carte, s-a lăsat din nou păgubaşă. L-a ajutat însă pe prietenul ei în cercetările pe care acesta le făcea în pregătirea unei cărţi care avea până la urmă să fie un punct de cotitură dramatică pentru el, dar asta e de acum altă istorie.

Când apăruse cartea tinerei scriitoare, în 1960, lumea se gândea că autoarea va deveni o Jane Austen a sudului american. Pentru ce nu a mai scris? Acum câţiva ani, prin 2010 sau 2011, i-ar fi spus unui cunoscut (care a făcut apoi publică discuţia lor) că au fost două motive. În primul rând nu ar mai fi suportat tensiunea nervoasă care îl însoţeşte pe un autor pe tot timpul scrierii cărţii, apoi în perioada publicării, apoi în înfruntarea cu părerile cititorilor. Iar în al doilea rând simţise că în acea primă şi singură carte a ei spusese tot ce avea de spus.

Are acum 89 de ani. Cartea ei e la fel de  tânără ca acum cinzeci şi cinci de ani, ea însă nu a fost ocolită de ale bătrâneţii. Puterile i s-au împuţinat, trebuie să stea într-un scaun cu rotile, vede şi aude din ce în ce mai greu... E o vorbă, că bătrâneţea nu vine niciodata cu toporaşi.

Şi uite că acum la 89 de ani, va publica o a doua carte! O să apară anul ăsta în iulie. Nu e de fapt o carte nouă, ci vechea ei carte, primul manuscris pe care îl abandonase atunci când editorul o sfătuise să schimbe perspectiva povestirii. Aşadar este romanul tinerei care revine din New York în Alabama, să se confrunte cu amintirile ei şi să regăsească farmecul şi grozăviile acelui loc de demult.

Asta este povestea lui Harper Lee. Iar pe prietenul ei de demult, l-aţi ghicit desigur, Truman Capote. Se spun multe zilele acestea, că e bine că îşi publică acum romanul, că nu e bine, că pentru ce e bine, că pentru ce nu e bine. Eu de abia aştept să îl citesc. Am doi prieteni foarte buni, sunt soţ şi soţie, ea are acum 89 de ani, vârsta autoarei, el este cu câţiva ani mai tânăr. Când i-am cunoscut, erau în floarea vârstei. Şi mă gândesc la ei, la câte lucruri minunate se pot întâmpla în tot timpul vieţii.


(Harper Lee)

(Truman Capote)

Labels: ,

Friday, February 06, 2015

Harper Lee

Harper Lee and her Mockingbird
(http://priceonomics.com/the-basic-income-guarantee/)
no copyright infringement intended


I have in mind to write in Romanian a little story about her life. I am very impressed that her new/old novel (Go Set a Watchman) will be published now, at her 88 years. I have a friend who is 89 and is very scared about old age, imminence of death, possibility of Alzheimer (there is no sign, but the scare is immense), and I am doing my best to encourage, to give forcefully optimism and joy, which is very difficult. So, the example of Harper Lee would be a good argument for me. My friend is a she, and her husband, as it happens, is three or four years younger (which brings him around eighty five). They are too old to be connected to the web and all that stuff. But for me, writing a story about a lady of old age who is still active, will give me, let's say, a new vector, in encouraging my friends. Now, I know that actually Harper Lee is now in very bad shape, but I believe that's not the point. I am sure the publication of Go Set a Watchman will make her good and I will force a little the facts, pretending to my own friends that she is healthy and active.

You see, we are friends for almost fifty years, and we had very good times. Also when many years ago I had my big problems, as I remained a widower at forty, and I had good friends to rely upon.

I don't think I will translate this story into English. Or maybe :)




(A Life in Books)

Labels:

Thursday, January 29, 2015

Elizabeth Lo, Hotel 22

Hotel 22 2014
(http://www.elizabeth-lo.com/hotel22)
no copyright infringement intended


Line 22 is a public shuttle operating 24/7 in Silicon Valley between San Jose and Palo Alto. The route takes ninety minutes. During the night the bus is taken by the homeless, who pay the fare and make the whole route, to get this way some kind of a shelter of its own kind. Name it shelter, or name it hotel (or drive-in, or drive-through, and so on and so forth), whichever suits you better. People in the area found for the bus a name sounding half ironically, half affectionately: Hotel 22.

It sounds weird, as everybody knows that Silicon Valley is the paradise of high tech, with huge wages, super-smart boys, great opportunities, all that stuff. The thing is that any paradise comes with a hell embedded. A paradise cannot exist without its counterpart. So when the tech boom came to Silicon Valley the living costs soared, and people who used to live in the region couldn't afford anymore a decent place for them. They were neither computer geeks nor mathematical geniuses, just ordinary guys like everywhere else. And seemingly such paradises are not for ordinary guys.

Film director Elizabeth Lo decided to see with her own eyes this reality of a hell inside the paradise. She took the 22 during the night and, to use her own words, what she saw seemed like a microcosm of the challenges confronting this dispossessed population. And her exploration gave birth to a poignant little film carrying as title just the nick of the bus, Hotel 22. A eight minute indie that is competing at the 2015 Sundance Film Festival. A little cinematic gem.




You can watch the whole movie here:



(Elizabeth Lo)

Labels:

Elizabeth Lo

Elizabeth Lo
(Stanford University)
no copyright infringement intended


nonfiction filmmaker; born and raised in Hong Kong; received a BFA in literature and film production from Tisch School of the Arts, NYU; currently an MFA candidate in the Stanford University Documentary Film program; her credits include 3 short documentaries (Hotel 22, Treasure Island, and Last Stop in Santa Rosa); her films deal with some dramatic aspects of the American life generally ignored, being considered minor; she brings them into relevance, using some apparent self-detachment that let the situations speak for themselves; prior to this work for Oprah Winfrey Network series, Our America with Lisa Ling.








(Hong Kong Cinema)

Labels:

Wednesday, January 28, 2015

Looking for Kochetov

(http://bookmix.ru/book.phtml?id=1873062)
no copyright infringement intended


There is a Romanian expression (a bit slang), a ţi se pune pata.

Pată means stain. You suddenly get obsessed about something or about somebody. There is apparently no reason, no history, nothing to explain it. Like a stain on your brain, and it stays there, you cannot get free of it any more.

Some years ago I got such a stain on my brain, for a book. A book by Kochetov.

Not another author. Just Kochetov. This is weird, you'd say. Well, were it the only weird thing in my life, I would have been almost okay with everything!

It is hard to find in the whole history of Soviet literature somebody more Stalinist than Kochetov. Other authors were more or less nuanced in their political views, tried more or less to take distances. Not Kochetov. He remained a staunched Stalinist to the end, long time after Stalin had died.

Then why Kochetov? Behind the apparent irrationality of an obsession there is always a rationale. I don't know. Maybe a desire to understand more an epoch, or to judge it with today's understanding. Or to understand it in my own terms. Or maybe a nostalgic regret for all these years that have passed over me and are gone for good. I don't know.

A book written by this Kochetov in 1952, The Zhurbin Family, enjoyed a certain fame on this part of the terrestrial globe. It was translated in Romanian, in 1953. I didn't have the chance to read it. By then I was just a kid in the first grade. Once, in a summer school camp I saw the book at another boy and I had it for an afternoon. I was able to read the first two chapters, and that was all.

And then, everybody forgot about the Zhurbins. Other books, other authors, other heroes came and left. Other historical epochs, other problems, other ways to understand life and to react to it.

Well, suddenly some years ago, the memory of the book came to my mind and I felt an irresistible impulse to read it.

In order to read it, firstly I had to find a copy. Easy to say.

I visited all antiquarians in Bucharest. Nobody knew about it. Kochetov who? I asked then the bouquinistes. No one knew about it. Kochetov who? I kept asking.

It happened that last year I was in the States for two weeks or so, and from these two weeks I spent in New York exactly one evening and the following morning.

An evening and a morning in New York, that's not too much. During the evening, among other things I walked on Bedford Street, the hipsters' place in Brooklyn, and I entered a bookstore there. I remembered the place very well: in 2009 I had bought there The Wild Party, a fabulous 1928 edition illustrated by Reginald Marsh. Maybe one day I will talk here about it.

So I entered the store with some joyful curiosity. The bookseller announced me just in that moment that the program was ending, so everybody had to get out. It was already nine o' clock.

I didn't like his tone, but he was right. What to say? Actually there was something to say. I asked him about the book of Kochetov. Koche.. who? Never heard about. That offered me the opportunity to exclaim, how is that possible? I left then the store putting a dignified mask over my usual look. Not far from the bookstore, on the Berry Street, just a couple of blocks away, I found a splendid place with German beer, grilled wursts and a nice jazz band: the Radegast Hall and Biergarten. That made me forget about Kochetov and his Zhurbins for the rest of the evening.

Several days after that, I was in Cambridge, Massachusetts with my son, walking on one of the streets near Harvard Square. He wanted to show me some really beautiful mansions that were ranged one after the other on Brattle Street. One of them was famous. It had served as headquarters for General Washington during the Siege of Boston, and much later in 1837 became Longfellow's mansion. The whole street looked very classy. I remembered something I had read some years earlier: the name of the street in the very old times had been the King's Highway. Really royal, indeed!

We continued our walk on other streets nearby, talking at random about different things. We passed the Divinity School, and I told my son that the Niebuhrs had taught there (actually I was wrong: Reinhold had taught at New York, and H. Richard at Yale). I had read one of H.Richard Niebuhr's books, Christ and Culture and I talked about it with such enthusiasm that my son ordered it on the spot, using his cell (he gave me later that evening, when we were at his home, another one of Niebuhr's books, The Social Sources of Denominationalism; I read it when back in Bucharest).

As we were talking we approached an antiquarian situated very close to the university. The bookseller here was nice, however the temptation was too big, and I asked him about the Soviet author and his book. I even added that I would be okay with an English translation, though it would be more preferable if he had a Romanian edition. Of course he didn't know anything about and I realized what a shameless stupid arsehole I was. Fortunately I found another book (this one by Yasunari Kawabata, The Master of Go) and I bought it, praising the chance to find that book in that place. And I was right: a day before I had bought a dvd with a Chinese movie by Tian Zhuang-Zhuang, The Go Master, having only Spanish subtitles, so the book was a helpful companion to the film (the subjects of the book and the movie were different, however the epoch and the heroes were the same).

Back in Bucharest I went on asking the bouquinistes about the Zhurbins. Nobody knew anything about the book or about the author. Only one said, yeah, I remember, some twenty years ago I used to have some copies; I was offering them almost for free, otherwise nobody would have bought it. You've come twenty years too late my friend!

There are more places in Bucharest where these street book sellers can be found. One is at the University. Another place is in front of the Obor marquet. There are other places as well, but these two places are my favorites. I always spend a bit of time to browse what they have. It's like browsing diverse epochs, the titles of the books, the illustrations on their covers, they speak a lot about the mentality of the period in which they were published, and sometimes it's about periods that I lived.

And the books at the bouquinistes or antiquarians speak also in some subtle way about the culture of the city, the present and the past, the popular culture especially. You know a place also on the books you find there. Be it Bucharest, be it Istanbul, be it New York, or Paris, or London. Hou Hsiao-Hsien, the great Taiwanese director, made his movie about Paris (Le Voyage du Ballon Rouge) starting from a book speaking about the city (with a wonderful title, by the way, Paris to the Moon).

They have, these guys, sometimes other books even much older. Once I found something that was really unique: a Balzac edition, a Romanian translation printed with Slavonic characters, published sometime in the first half of the 19th century.

Well, one week ago, I got a call from one of these bouquinistes: are you still interested in the Zhurbins? I found a copy for you.



(Kochetov)

Labels:

Tuesday, January 27, 2015

Iosif Kheifits

Хейфиц Иосиф Ефимович
1905 - 1995
(Кино-Театр)
no copyright infringement intended


remained in the memory of cinema lovers with his 1960 adaptation of Chekhov's Дама с собачкой, but his artistic output was much larger: thirty-two movies in all, spanning from 1928 to 1990.


(Russian and Soviet Cinema)

Labels:

Monday, January 26, 2015

Victory in Greece

(source: Las 2 Orillas)
no copyright infringement intended


the moussaka roared - for good this time - I want them all the best




(Zoon Politikon)

Labels:

Sunday, January 25, 2015

Anna Seghers

Anna Seghers
(Roger Meils Fotografien)
no copyright infringement intended


born in 1900, died in 1983, best remembered for her novels about moral experiences during WWII; actually her name was Netty Radványi, née Reiling and her pseudonym was taken from the Dutch painter and etcher Hercules Seghers (whose works she admired); this speaks a lot for her life interest in Beaux Arts; studied the history of art at the university, along with general history and philosophy (and also Chinese, interesting detail, adding a touch to her portrait); her doctoral thesis treated aspects of Jews and Jewishness in the work of Rembrandt; coming to maturity during WWI, joined the Communist Party of Germany in 1928; during the Nazi period lived in exile (France, then Mexico); returned to Germany in 1947, settled in East Berlin in 1950, to become an emblematic figure of the GDR letters; Aufstand der Fischer von St. Barbara (1928) was her first novel, describing a grassroots revolt of Breton fishermen for better wages and larger share of their catch - the tone of the novel is kept cool, avoiding polemical excesses, while much attention is given to the details, reflecting the ideas of Neue Sachlichkeit - Erwin Piscator adapted the book for the screen (Восстание рыбаков, 1934); Das siebte Kreuz (1942) had a rather simple plot -a group of seven prisoners in a Nazi camp making a collaborative escape attempt - it was also adapted for the screen, this time by Fred Zinnemann, starring Spencer Tracy (The Seventh Cross, 1944); in Der Ausflug der toten Mädchen (1943) a woman living in exile is haunted by the ghostly visits of old schoolmates who had died in the Nazi camps and prisons - a horrific landscape of a Germany going mad and sending its madness far away on Earth; Transit Visa (1944), considered by Heinrich Böll as the most beautiful novel Seghers has written, was a thriller mixing politics, philosophy and literature, calling the reader back every couple of years to see how it evolved their relationship (Christa Wolf); and these titles are but a few of her bibliography.



(German and Nordic Literature)

Labels: