Updates, Live

Wednesday, June 24, 2020

Старик Хоттабыч (The Flying Carpet), 1956

Старик Хоттабыч, 1956
(source: Russian Film Hub)
no copyright infringement intended



WORK IN PROGRESS

Lately I started to take a particular interest in all kind of flash ghosts and things like that. You'd say I got crazy, but it's not that simple.Anyway, here's the thing: after watching the movie of Parajanov, Тіні забутих предків, nothing seemed to be as it had been anymore. I watched then on TV Black Swan, the movie with Natalie Portman and Mila Kunis, and I felt the doppelgänger coming to me, you know, that stranger insinuating in yourself till she or he becomes your double, your harbinger of bad luck. That was not good, not good at all.







And you can read a copy of the book, in English translation, by clicking here:





(Russian and Soviet Cinema)

Tuesday, June 23, 2020

Casian Balabasciuc, Costel Hariuc, Povestea mămăligii de barabule

(source: FB page of Casian Balabasciuc)
no copyright infringement intended



Controversata noastră mămăligă rămâne un reper important în arta culinară românească, fie pentru că mulţi sunt cei care îi apreciază calităţile, fie pentru că numeroase şi felurite bucate alese îşi justifică succesul şi mulţumită mămăliguţei care le însoţeşte smerită şi inocentă în faţa respectabililor meseni, nerăbdători să se bucure de gustul delicios. Mămăliguţa poate fi moale ori vârtoasă, pripită ori bine coaptă, după pofta, priceperea sau timpul celui care o învârte cu făcăleţul, mestecăul sau culişerul în ceaunul încăpător pentru că marea artă este să ştii câtă făină pui în apa clocotită, cum o învârţi ca să fie bine pătrunsă, cât să stea pe foc şi pentru ce fel de bucate o pregăteşti, pentru că nu este indiferent cum faci mămăliguţa ca să o însoţeşti cu un păstrăv proaspăt scăldat în smântână, cu o porţie îndestulătoare de brânză de burduf dreasă cu o lingură zdravănă de unt, ca părtaşă la o tochitură sănătoasă sfârâită pe plită la foc de cepuri de molid uscat, ori să se răcorească într-o strachină lângă brânza cu smântână.
Dar nimic nu poate fi mai bun decât o mămăligă fierbinte şi bălaie, de barabule, mare cât ceaunul baciului Ilie din Poiana Crucii, plecat de multă vreme dintre noi în altă lume să învârtă în ceaunul amintirilor povestea celei mai gustoase mămăligi din lumea aceasta.
Dacă o mai fi cineva care nu ştie ce sunt acelea barabule, apoi trebuie să afle că tocmai aşa li se spune cartofilor în Moldova. Prin alte părţi li s-o fi spunând şi altfel, ceea ce nu este de mirare, pentru că din patria lor au venit cu veacuri în urmă, trecând peste mări şi ţări ca să ajungă până în ceaunele noastre.
Zice-se că undeva prin munţii Bucovinei, într-un cotlon de ţară şi fundoaie de lume, îşi avea gospodăria un huţul nu prea bogat, ca mai toţi cei din neamul lui. Trăia cu nevasta şi cei şapte copii muncindu-şi singuri bucata de ogor şi îngrijind de vitele care dădeau lapte cât să le ajungă să nu se ridice flămânzi de la masă tot timpul anului. Cum la munte este mai frig decât la câmpie, pe ogor nu aveau alt rod decât barabulele care dacă nu se făceau mari, măcar erau multe şi le ajungeau peste iarnă, până ce dădea spicul ierbii şi începeau să apară ciupercile. Avea omul grijă din toamnă să cumpere de la târg trei saci cu făină de păpuşoi, mălai, cum i se mai spune, iar aceia nu se terminau decât în primăvară, după ce se vor fi ridicat zăpezile de pe potecile şi drumeagurile de munte, lăsând cale liberă către târgul destul de îndepărtat de locul lor de trai. Nu era uşor de ţinut o casă cu şapte copii, dar omul se alina cu gândul că cei mici vor creşte şi va avea mai multe mâni de ajutor la gospodărie. Numai că socoteala sa era pe jumătate: Creşteau copiii, creştea ajutorul, dar scădea mai degrabă mălaiul din saci. Aşa că, într-un miez de iarnă, nevasta îngrijorată i-a spus omului:
-- Măi, Timofte, să ştii că nu ne ajunge făina până la primăvară!
-- Ce vorbeşti tu, femeie? Atâţia ani am petrecut iernile cu trei saci de mălai, iar acum nu ne mai ajunge? Cum vine asta?
-- Păi hai să vezi şi tu, că nu şoarecii ne-au mâncat mămăliga. Au crescut copiii şi cu cât cresc, cu atât le este mai mare foamea.
-- Şi eu de unde să aduc acum, iarna alţi saci? Nu vezi că abia dacă pot ajunge până la grajdul vitelor prin zăpezile astea mari, nicidecum la târg! Mai lungeşte şi tu mămăliga!
-- Tu nu ştii ce vorbeşti, bărbate! Cum să o lungesc, că dacă pun mai multă apă în ceaun, se face cir.
-- Păi, pune altceva, care să ţină loc de mălai! Ia încearcă să pisezi nişte barabule fierte în mămăligă…
Nu i-a oferit nimeni huţanului brevet de invenţie, dar cu mămăliga de barabule a reuşit să-şi hrănească cei şapte copii până în primăvara următoare şi încă alţi câţiva înainte. Apoi copiii au plecat la casele lor şi au dus cu ei şi altora reţeta nemaipomenitei mămăligi. Iar pe dumneavoastră vă poftim să scăldaţi o bucată sănătoasă de mămăligă de barabule într-o strachină cu lapte acru huţănesc, căruia în limba lor îi spun „huslinca”ca să pricepeţi că viaţa este mult mai gustoasă decât pare.




(Casian Balabasciuc)

Labels: ,

T. S. Elliot viewed by Larry Burrows

T. S. Elliot in London, 1958
a photo by Larry Burrows
(source: FB page of Andrei Andronache)
no copyright infringement intended




(T. S. Eliot)

Labels: ,

Saturday, June 20, 2020

A. E. Stallings, Achilles; On Being Thrown from a Horse at 49; at Verge

Sanctuary of Artemis at Brauron
image author: Carole Raddato
(source: wiki)
no copyright infringement intended


A prayer for daughters, for Myrto and Atalanta
τάςτεκόρας, Λιμνᾶτι, κόρᾳκόρα, ὡςἐπιεικές

Day-trip from Athens, on a day
Too fine for anyone to stay

Within the walls—and so we splurge
On time and gas, to river’s verge,

Where columns, reconstructed, stand
On tiptoes on the boggy land:

Cracked capitals—the nests of sparrows,
That, newly fledged, shoot forth like arrows

Into the blue—hold mostly pure
Empyrean entablature;

The stoa sometimes seems to stretch
Both upwards, and below the vetch,

In pools by wispy cirrus troubled
In which their fluted drums are doubled.

No one stands guard, or catalogs
The visitors, but belching frogs,

And from tall reeds we hear the words,
Though untranslatable, of birds.

The girls, our daughters, on the verge
Of growing up, up hillsides surge

In search of—climbing, pinecones, flowers,
Footholds, skinned knees, superpowers?

They’re near the age when other girls
Dedicated severed curls,

A tambourine or headband, ball
And brazen mirror, favorite doll,

And sometimes even jeweled rings,
Leaving behind their childish things

For Artemis, who never crosses
Age’s sill of gains and losses.

This realm of Artemis, this pool,
This temple, is just vestibule:

No mortal stays forever there,
But passes through, as “little bear.”

It is a simile that rubs
Both ways—see how they climb like cubs,

And how, on two feet, nothing wild
So much resembles a girl child!

Here in this sanctuary, here
Dropped in this spring that still springs clear,

Archaeologists have found
Bronze mirrors, toys, and jewelry drowned,

Where now, our muddy-footed daughters
Poke with sticks the tad-poled waters

Here Mneso offers, may you bless,
The votive of this frog-green dress.

The moment that seems, like the spring,
From stillness sprung, is on the wing,

As dragonflies—which are instead
Of jaded green, carnelian red

And hang like ornaments that stopped
Mid-air the instant they were dropped

Into the pool—seem in no hurry,
And yet their beating wings are blurry

With all the work of staying still,
As water weeps and flows downhill.

The two friends want of course to stay
A little longer. Call it play,

This state of being, outside time,
When it is not yet work to climb.

Goddess of girlhood, hear my prayer
For her, and my own little bear:

Lady of wilderness, grant that she
May dwell here long and happily

Before she leaves these hills for good
And crosses into womanhood,

(That busy city, where we go
With fretful list and task in tow),

Leave in her something else, unnamed,
Untrammeled, liminal, untamed.
(source: Georgia Review)






(A. E. Stallings)

Labels:

Vasile Ernu, Pofig

(source: FB page of Vasile Ernu)
no copyright infringement intended


Lozinca generației mele din Est în adolescenţa anilor 80 spre final era: vrem să devenim măturători de stradă şi paznici de noapte. Asta cîntam totă ziua: Поколение дворников и сторожей - The generation of yard-sweepers and nightwatchmen. Un soi de oamenii nimănui: abandonul total era starea.

Credeți că asta făceam din mare dragoste pentru muncă sau oamenii de jos? De loc: noi eram pofig – miserupişti. Pofig – este un abandon existențial total. Asta era felul nostru de a spune că noi refuzăm orice formă de a ni se impune sau interzice ceva. Era felul nostru de a spune că toate visele statului, puterii, regimului, părinţilor şi a celor mai mari erau pentru noi Zero. Noi doream să devenim coşmarul lor. Şi asta o manifestam printr-un soi de abandon total: pofig. Noi doream să vedem descompus şi putrezit tot ce au făcut ei. Inclusiv să ne vedem pe noi descompuși. Dar în această descompunere se ascundea ceva plăcut: ne plăcea să ne zgândărim rănile, nu le lăsam să se cicatrizeze, nu le lăsam să se vindece. Vindecarea ne punea în pericol filosofia de viaţă. Noi eram o rană.

Ei ne priveau ca pe un succes, noi ne priveam ca pe o rană deschisă. Ei doreau să ne ducem undeva în sus: sigur, stabil, călduţ, comod, plăcut, reuşit, util, folositor. Noi ne mişcam în jos: în subsol, în mlaștină, în întîneric. Rana trebuia întreţinută cumva: ca să sîngereze, să devină purulentă. Visul nostru era coşmarul lor, eram ceea ce puterea şi generaţia din faţă dispreţuia şi de ce se temea cel mai mult: ratarea totală – rana în formă de putrefacție.

Noi alesesem o cale foarte punk, un punk zen. Am ales lucrurile cele mai dispreţuite, cele mai puţin preţuite, cele mai mizere, cele mai prost plătite, cele mai neînsemnate. Ca să le rînjim în nas celor mari şi importanţi.

De ce toate acestea? Pentru că noi doream libertate. Dar o libertate foarte diferită pe care şi-o doreau cei din anii 50, 60 sau 70. Noi nu doream doar o libertate politică specifică lui 68 şi dezgheţului. Ce să faci cu ea? Am văzut unde a dus: birocratizarea hippeie – ni se făcea greată numai cînd îi vedeam. Noi doream nu doar o libertate socială şi economică: uram profund burghezia nouă şi veche îmbuibată, conformistă şi autosuficientă pînă la prostie. Toate aceste libertăţi ne erau insuficiente. Ce să faci doar cu ele? Noi doream un soi de libertate totală de orice formă de constrîngeri, de orice formă de norme şi reguli într-o societate foarte formală şi reglementată. O libertate eliberată de confortul burghez care începuse să macine viețile părinţilor noştri care ne împingeau spre un conformism insuportabil: fă ceea ce trebuie să faci pentru a reuşi. O, nu!

Cum se poate obține asta? Fără să ne dăm seama noi am simţit unde se află acest tip de libertate. Undeva foarte jos: acolo unde nimeni nu impunea, nu reglementa şi nu controla nimic: în jos, în jos, în jos. În subsolul părăsit, în gunoiul abandonat, în întunericul mohorît. Era o libertate descompusă, urît mirositoare, umedă, mucegăită însă era libertatea noastră. Acolo nimeni nu ne căuta, nu ne găsea, nu ne deranja.

Libertatea totală era un soi de punk melancolic, trist, zen care trata totul, trata lumea prin abandon, indiferenţă, descompunere şi refuz.

Noi eram opusul Generaţiei Sputnik-Beat-Dezgheţ care dorea să decoleze. Noi am redescoperit forţa gravitaţiei: în cădere liberă. Noi nu mai doream să zburăm nicăieri, nu mai doream să învingem stihia, noi doream să cădem în abis. Să cădem şi să nu ne mai oprim din cădere. Acestă stare de cădere era unica noastră plăcere.

În timp că cădeam stăteam trîntiţi în subsol, beam ceva vin prost direct din „gorlîşko”, din „gura sticlei” care circula din mînă în mînă şi cîntam la o chitară dezacordată un imn melancolic care ne urmărea mereu. În noi se ascundea o fiară domesticită, tristă şi blîndă care putea fi trezită şi reînsălbăticită oricînd. Dar noi nu ştiam asta. Şi cîntam:

Dar într-o zi ceva s-a întîmplat. Într-o zi o forţă nevăzută a trezit fiara din noi. Şi aveam să redevenim sălbatici. Fiara avea să ne ducă într-o altă epocă...
(Notiţe pentru Sălbaticii copii Dingo – cartea la care lucrează Vasile Ernu)
(source: FB page of Vasile Ernu)
no copyright infringement intended









(Vasile Ernu)

Labels:

Thursday, June 18, 2020

Marie de France, Laüstic (Le Lai du Rossignol)

(source: litteratureaudio)
no copyright infringement intended


Une aventure vus dirai,
Dunt li bretun firent un lai;
Laüstic ad nun, ceo m'est vis,
Si l'apelent en lur païs;
Ceo est russignol en franceis
E nihtegale en dreit engleis.
En seint mallo en la cuntree
Ot une vile renumee.
Deus chevalers ilec manëent
E deus forz maisuns (i) aveient.
Pur la bunté des deus baruns
Fu de la vile bons li nuns.
Li uns aveit femme espusee,
Sage, curteise e acemee;
A merveille se teneit chiere
Sulunc l'usage e la manere.
Li autres fu un bachelers
Bien coneü entre ses pers
De prüesce, de grant valur,
E volenters feseit honur:

Mut turnëot e despendeit
E bien donot ceo qu'il aveit.
La femme sun veisin ama;
Tant la requist, tant la preia
E tant par ot en lui grant bien
Que ele l'ama sur tute rien,
Tant pur le bien quë ele oï,
Tant pur ceo qu'il iert pres de li.
Sagement e bien s'entr'amerent;
Mut se covrirent e garderent
Qu'il ne feussent aparceüz.
Ne desturbez ne mescreüz.
E eus le poeient bien fere,
Kar pres esteient lur repere,
Preceines furent lur maisuns
E lur sales e lur dunguns;
N'i aveit bare ne devise
Fors un haut mur de piere bise.
Des chambres u la dame jut,
Quant a la fenestre s'estut,

Poeit parler a sun ami
De l'autre part, e il a li,
E lur aveirs entrechangier
E par geter e par lancier.
N'unt gueres rien que lur despleise,
Mut esteient amdui a eise,
Fors tant k'il ne poënt venir
Del tut ensemble a lur pleisir;
Kar la dame ert estreit gardee,
Quant cil esteit en la cuntree.
Mes de tant aveient retur,
U fust par nuit u fust par jur,
Que ensemble poeient parler;
Nul nes poeit de ceo garder
Que a la fenestre n'i venissent
E iloec (ne) s'entreveïssent.
Lungement se sunt entr'amé,
Tant que ceo vient a un esté,
Que bruil e pre sunt reverdi
E li vergier ierent fluri.

Cil oiselet par grant duçur
Mainent lur joie en sum la flur.
Ki amur ad a sun talent,
N'est merveille s'il i entent.
Del chevaler vus dirai veir:
Il i entent a sun poeir,
E la dame de l'autre part
E de parler e de regart.
Les nuiz, quant la lune luseit
E ses sires cuché esteit,
Dejuste lui sovent levot
E de sun mantel se afublot.
A la fenestre ester veneit
Pur sun ami qu'el i saveit
Que autreteu vie demenot,
(que) le plus de la nuit veillot.
Delit aveient al veer,
Quant plus ne poeient aver.
Tant i estut, tant i leva
Que ses sires s'en curuça

E meintefeiz li demanda
Pur quei levot e u ala.
«sire,» la dame li respunt,
«il nen ad joië en cest mund,
Ki n'ot le laüstic chanter.
Pur ceo me vois ici ester.
Tant ducement l'i oi la nuit
Que mut me semble grant deduit;
Tant me delit'e tant le voil
Que jeo ne puis dormir de l'oil.»
Quant li sires ot que ele dist,
De ire e (de) maltalent en rist.
De une chose se purpensa:
Le laüstic enginne
Il n'ot vallet en sa meisun
Ne face engin, reis u laçun,
Puis les mettent par le vergier;
N'i ot codre ne chastainier
U il ne mettent laz u glu,
Tant que pris l'unt e retenu.

Quant le laüstic eurent pris,
Al seignur fu rendu tut vis.
Mut en fu liez quant il le tient;
As chambres (a) la dame vient.
«dame,» fet il, «u estes vus?
Venuz avant! Parlez a nus!
J'ai le laüstic englué,
Pur quei vus avez tant veillé.
Desor poëz gisir en peis:
Il ne vus esveillerat meis.»
Quant la dame l'ad entendu,
Dolente e cureçuse fu.
A sun seignur l'ad demandé,
E il l'ocist par engresté;
Le col li rumpt a ses deus meins –
De ceo fist il que trop vileins –
Sur la dame le cors geta,
Se que sun chainse ensanglanta
Un poi desur le piz devant.
De la chambre s'en ist atant.

La dame prent le core petit;
Durement plure e si maudit
Ceus ki le laüstic traïrent
E les engins e laçuns firest;
Kar mut li unt toleit grant hait.
«lasse,» fet ele, «mal m'estait!
Ne purrai mes la nuit lever
Ne aler a la fenestre ester,
U jeo suil mun ami veer.
Une chose sai jeo de veir:
Il quid(e)ra ke jeo me feigne;
De ceo m'estuet que cunseil preigne.
Le laüstic li trametrai,
L'aventure li manderai.»
En une piece de samit,
A or brusdé e tut escrit,
Ad l'oiselet envolupé.
Un sun vatlet ad apelé,
Sun message li ad chargié,
A sun ami l'ad enveié.

Cil est al chevalier venuz;
De part sa dame dist saluz,
Tut sun message li cunta,
Le laüstic li presenta.
Quant tut li ad dit e mustré
E il l'aveit bien escuté,
De l'aventure esteit dolenz;
Mes ne fu pas vileins ne lenz.
Un vasselet ad fet forgeér;
Unques n'i ot fer në acer:
Tut fu de or fin od bones pieres,
Mut precïuses e mut cheres;
Covercle i ot tresbien asis.
Le laüstic ad dedenz mis;
Puis fist la chasse enseeler,
Tuz jurs l'ad fet of lui porter.
Cele aventure fu cuntee,
Ne pot estre lunges celee.
Un lai en firent li bretun:
Le laüstic l'apelë hum.



Vous pouvez trouver une analyse et une traduction littérale en français moderne dans "Poésies de Marie de France" (imprimé à Paris à Chasseriau, Libraire en 1820). Heureusement, il y en a une copie sur Internet. Cliquez ici

Vous pouvez trouver aussi une version et une analyse en anglais au: ka mate ka ora, a new zealand journal of poetry and poetics.


Et une grande discussion sur le Laüstic de Marie de France dans le vidéo ci- dessous.








(Marie de France)

Labels:

Wednesday, June 17, 2020

Marie de France

Marie de France
(source: wiki)
no copyright infringement intended



Al finement de cest escrit
qu'en Romanz ai traitié e dit
me numerai pur remembrance
Marie ai num si sui de France
(source: wiki)


On ne sait pas grand chose de cette grande femme de lettres du XIIème siècle, et tout ce qui est connu vient avec un peut-être. Même son vrai nom n'est pas connu. Pour nous, elle est restée sous le nom de Marie de France, comme elle l'indiquait dans l'épilogue de ses fables (voir le fragment ci-dessus). J'y reviendrai. Pour l'instant, je dois remercier mon ami Mihai Zodian, qui vient de m'inviter à lire les Lais de Marie de France.








(Le Parnasse des Lettres)

Labels:

Sunday, June 14, 2020

George Coşbuc, Vara

(source: windows focus wallpapers)
no copyright infringement intended




Priveam fără de ţintă-n sus -
Într-o sălbatică splendoare
Vedeam Ceahlăul la apus,
Departe-n zări albastre dus,
Un uriaş cu fruntea-n soare,
De pază ţării noastre pus.
Şi ca o taină călătoare,
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Şi n-avea aripi să mai zboare!
Şi tot văzduhul era plin
De cântece ciripitoare.

Privirile de farmec bete
Mi le-am întors către pământ -
Iar spicele jucau în vânt,
Ca-n horă dup-un vesel cânt
Copilele cu blonde plete,
Când saltă largul lor vestmânt.
În lan erau feciori şi fete,
Şi ei cântau o doină-n cor.
Juca viaţa-n ochii lor
Şi vântul le juca prin plete.
Miei albi fugeau către izvor
Şi grauri suri zburau în cete.

Cât de frumoasă te-ai gătit,
Naturo, tu! Ca o virgină
Cu umblet drag, cu chip iubit!
Aş vrea să plâng de fericit,
Că simt suflarea ta divină,
Că pot să văd ce-ai plăsmuit!
Mi-e inima de lacrimi plină,
Că-n ea s-au îngropat mereu
Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu!
O mare e, dar mare lină -
Natură, în mormântul meu,
E totul cald, că e lumină!


(video by scasika)






(George Coșbuc)

Labels:

Friday, June 12, 2020

Poesie Cristoforo Colombo

Il suo nome in ligure è Cristoffa Corombo
(fonte dell'immagine: thinglink)
no copyright infringement intended



Sul mare azzurro
tre caravelle
filano lente
sotto le stelle.
Vengon da un porto
molto lontano:
le guida intrepido
un italiano.
Cercano terra
di là dal mare
da tanto tempo
e nulla appare.
Nulla si vede
la ciurma è stanca.
Nulla si vede
la lena manca.
Sopra la tolda
sol l’italiano,
solo Colombo
guarda lontano.
“Terra!” si grida.
Eccola, appare
sul far del giorno
bruna sul mare.
Quel dì la terra
nuova toccò
Colombo, e a Dio
la consacrò.





(Una Vita Tra I Libri)

Monday, June 08, 2020

Calderón de la Barca, El soldado español de los Tercios

(fuente: El Cadenazo)
no copyright infringement intended



Este ejército que ves
vago al yelo y al calor,
la república mejor
y más política es
del mundo, en que nadie espere
que ser preferido pueda
por la nobleza que hereda,
sino por la que el adquiere;
porque aquí a la sangre excede
el lugar que uno se hace
y sin mirar cómo nace
se mira como procede.
Aquí la necesidad
no es infamia; y si es honrado,
pobre y desnudo un soldado
tiene mejor cualidad
que el más galán y lucido;
porque aquí a lo que sospecho
no adorna el vestido el pecho
que el pecho adorna al vestido.

Y así, de modestia llenos,
a los más viejos verás
tratando de ser lo más
y de aparentar lo menos.
Aquí la más principal
hazaña es obedecer,
y el modo cómo ha de ser
es ni pedir ni rehusar.
Aquí, en fin, la cortesía,
el buen trato, la verdad,
la firmeza, la lealtad,
el honor, la bizarría,
el crédito, la opinión,
la constancia, la paciencia,
la humildad y la obediencia,
fama, honor y vida son
caudal de pobres soldados;
que en buena o mala fortuna
la milicia no es más que una
religión de hombres honrados.
(fuente: Quora)









(Calderón de la Barca)

Labels: