Updates, Live

Friday, September 30, 2016

Brazilian Tales

(source: Os Melhores Contos Brasileiros de Todos Os Tempos)
no copyright infringement intended

I was interested to read some works by Machado de Assis: my friend Filipe Ponzi (a young Brazilian from Caxias do Sul with whom I share a passion for quality cinema, particularly for the films of Kuleshov) had told me about this author as one of the greatest. I was thinking to start with one or two of his short stories, to get a first grasp of Machado's world. Here another friend came to help (also a Brazilian, Pedro Lima, teaching Spanish and Portuguese in Maceió). He suggested a collection of Brazilian stories, containing some short-prose by Machado, among other authors.

The collection was edited by Flávio Moreira da Costa (Brazilian novelist, storyteller, essayist and anthologist) and published by Ediouro in 2009: Os Melhores contos Brasileiros de todos os Tempos. Machado was there with seven short stories. Actually a separate chapter of the collection was dedicated uniquely to him (the other authors were grouped following some thematic or stylistic criteria).

All this looked fine, but one thing: I could advance in a Portuguese text only very slowly, having in parallel a translation, let's say in Spanish, and trying some correspondences, to the point that I was no more sure which of the two tongues I was actually learning. To say nothing that this was Brazilian Portuguese, probably using copiously all kind of regionalisms and very local slang.

Soon I found another collection of Brazilian Tales, this time translated into English.

(source: Brazilian Tales, Boston 1921)
no copyright infringement intended

It was a book from 1921, printed in Boston by The Four Seas Company, a publishing house that ceased its existence sometime in the early 1920's (most probably in 1923, as far as I could find out on the web). Editor and translator was Isaac Goldberg, a Harvardian man of letters, historian of Latino-American literature, fluent in Yiddish, Spanish, French, German, Italian, and Portuguese (wow!). The book was dedicated to J.D.M. Ford (a Harvard professor of French and Spanish, and Chairman of the Department of Romance Languages, between 1911-1943).

(source: Brazilian Tales, Boston 1921)
no copyright infringement intended

The copy belonged to the Public Library of the City of Boston. It was worn-out, looking extremely fragile (no wonder, as it had been used since 1921) and the library had needed to put inside a warning label for future readers. Hand annotations could be seen here and there throughout the pages. That was giving a nice familiar look to this collection of Brazilian Tales. You see, a book continues its life long time after it is printed, passing from a reader to another, advancing along generations, and each one adds a tiny bit to the story. And then, after years, when opening such an antiquated copy, it is something beyond the story the book is about, you feel like a quiet murmur, coming from the untold stories of all those who had it browsed. And your own sensibility is added in turn, over many layers of sensibility left there through the years.

(source: Brazilian Tales, Boston 1921)
no copyright infringement intended

There were six tales in the book, three of them written by Machado de Assis (The Attendant's Confession, The Fortune-Teller, and Life). The other three were respectively by José Medeiros e Albuquerque (The Vengeance of Felix), Coelho Neto (The Pigeons) and Carmen Dolores (Aunt Zeze's Tears). All authors belonging to the Brazilian belle époque.

Some of these stories had previously appeared in two Bostonian newspapers (Boston Evening Transcript and Stratford Journal). Now they were gathered in this collection, seemingly a pioneering volume, since the need of an introduction, placed in front of the six stories. Actually this introduction was a comprehensive study authored by Isaac Goldberg: a presentation of the four authors included in the collection, an analysis of their works and of the context they had activated within, influences on them coming from other authors, Brazilians or from the world literature, then an outline of the entire history of Brazilian literature, and a discussion about its distinct persona versus European Portuguese. Here the opinion of Goldberg was coming against some other specialists. For example José Veríssimo, a noted Brazilian man of letters, had doubted whether the existence of an entirely independent literature would have been possible without an entirely independent language. The opinion of Goldberg was radically opposite: more than one single literature can exist within the same tongue, the national life making the difference as much as the national language. And he was concluding that a book like Alencar's O Guarany could not have been written outside of Brazil; and neither Veríssimo's own Cenas da Vida Amazônica.

(source: Brazilian Tales, Boston 1921)
no copyright infringement intended

I read all six stories one after another without leaving the book. Each one kept my interest and made me curious to go to the next one. I don't want to spoil them, so I would limit myself just to a few remarks.

Machado's The Attendant's Confession impressed me the most. It's a piece of rare virtuosity. Just a few pages and all contradictions coexisting in the human soul are explored up to their ultimate expression. Fear down to horrible terror, acceptance of your destiny, revolt against it up to committing murder, deep remorse followed by hypocrite self-embellishment of your conscience and continuing your life, bits of remorse pinching you now and then, suppressing them and going on. Realizing with horror that the story is about yourself! Dostoyevsky was coming to my mind, then the whole setting sent me rather to Poe. But it's Machado: you have the paradoxical impression of several opposite stories seamlessly woven together, all this controlled by the author with a sure hand, with a great sense of keeping the balance and not letting any strident note.

A parallel with the technique of Poe can also be made for two other stories from the collection, one by Machado (The Fortune-Teller) and the other by Medeiros e Albuquerque (The Vengeance of Felix). Both are good in their own right (though maybe showing their age), but The Attendant's Confession is a masterpiece. As to Machado's third work included in the collection (Life), frankly I need to know much more of what he wrote to be able to place it somewhere in his universe.

About Coelho Neto's The Pigeons I have already written my impressions here. For me it suggested an essential synchronicity inside nature, humans and the environment following the same rhythms, humans and animals as pairs; this going maybe even further, among all forms of life; a synchronicity that reveals itself especially in the ultimate moments, when all we have proudly believed about us goes away and what remains is just the biological truth. And also the meaning of tradition, this bag of apparently absurd superstitions, as a treasure coming from the very beginnings of humanity, when our understanding of surrounding nature was unaltered by civilization.

And now about the last story of the collection (Aunt Zeze's Tears, by Carmen Dolores). It adds to this corpus a feminine presence, telling us something about the level of sophistication reached by the Brazilian literature of that period. Carmen Dolores' activity as short story writer, novelist and journalist covered the whole half part of 19th century. Aunt Zeze's Tears is the story of a spinster, living a joyless life confined to the limits of keeping a brother's household, a quiet domestic tragedy masterfully told with poignancy and restraint.

(Machado de Assis)

(Coelho Neto)

(Medeiros e Albuquerque)

Labels: ,

Thursday, September 29, 2016

Can an Outspoken Atheist Lead a Christian Congregation?

(source: wiki)
no copyright infringement intended

The United Church of Canada (like many other mainstream protestant denominations) has a mantra of inclusiveness, of pushing away its limits, more and more. Moments come when these very limits are tested. The moments when the battle is on the border. How far can the borders be pushed?

(Church in America)

Wednesday, September 28, 2016

Maiakovkskiene: Apucaţi viitorul de chică, 1925

(source: sovlit)
no copyright infringement intended

Viitorul, el singur, o să vină prea-ncet. 
Să-l aducem mai iute nu strică. 
Prinde-l, dar, de urechi, tineret! 
Pionierule, apucă-l de chică! 
Nu-i crăiasa din basme comuna, 
să visezi nopţi de-a rândul la ea. 
Tu socoate, gândeşte-te-ntruna, 
şi nici faptele mici nu uita. 
Comunismul nu-i numai pământul, 
numai munca din fabrici... E la masă, aci, 
şi-n familia ta şi-ntre-ai tăi, învăţându-l 
şi-n viaţa de fiece zi. 
Pot mitralierele frontul să-l ţină, 
războiul nu doar la atât se rezumă. 
Nici problema căminului nu ni-i străină: 
nici cu ea nu-i de glumă. 
Cel care în silă răspunde la toate, 
bârâind toată ziua, scârţâind fără spor, 
cel care sucombă-n cântări leşinate, 
acela nu ştie ce e viitor. 
Problema căminului cine nu-şi pune 
se culcă-ntre flori de hârtie; 
la poarta vieţii de mâine-o să sune 
zadarnic. Nu-l ştie. 
O şubă-i şi vremea - de-o ţii în odaie -
mâncată de molia felului vieţii... 
Tu scutură-i vremii-nvechitele straie 
şi, tânăr, fii steag tinereţii!
(source: poezie)



Monday, September 26, 2016

Nathaniel Hawthorne

Nathaniel Hawthorne
photographic portrait, between 1860 and 1864
one negative : glass, wet collodion
author: Mathew Brady
Library of Congress
(source: wikimedia)
no copyright infringement intended

New Englander novelist (The Scarlet Letter, The House of the Seven Gables, The Blithedale Romance, The Marble Faun: Or, The Romance of Monte Beni - known also by its British title, Transformation) and short story writer (Twice-Told Tales, The Whole History of Grandfather's Chair, Mosses from an Old Manse); a Dark Romanticist inspired by the Puritan universe, focused on the inherent evil of humanity, creator of personages of deep psychological complexity; also wrote a biography of President Franklin Pierce (raising the inevitable question: how could one of the greatest American writers produce a biography of one of the worst US presidents? I found in Slate some explanations on that); for Henry James (who wrote about Hawthorne a short sketch having rather the form of a critical essay than of a biography) he has the importance of being the most beautiful and most eminent representative of a literature, a master of expression, the writer to whom his countrymen most confidently point when they wish to make a claim to have enriched the mother-tongue.

(A Life in Books)


(New England)


Sunday, September 25, 2016

El Cronista Gabo

Luz Angela Arteaga Uribe
(fuente: su biografía)
no copyright infringement intended

Es una tarde del eterno otoño bogotano. Luz Angela Arteaga, que asistió a Gabriel García Márquez para su Noticia de un secuestro, recuerda, veinte años despues, de su pasión por el detalle, su minuciosidad ilimitada, su profundo sentimiento de lo que debe ser verdadero periodismo. (El País).

(Gabriel García Márquez)


Wednesday, September 21, 2016

El Día D del expresionismo abstracto

El expresionismo abstracto no fue el principio de nada sino el final de algo.

(Contemporary Art)

Tuesday, September 20, 2016

El Baúl Azul

Rubén Darío
(fuente: Britannica)
courtesy of the Archivo General de la Nación, Buenos Aires
no copyright infringement intended

Era el seis de febrero de 1916. Rubén Darío, conocido como el príncipe de las letras castellanas y el poeta de identidad atemporal, moría en Santiago de los Caballeros de León, su lugar natal de Nicaragua. Mientras, Francisca Sánchez (su amada, su musa, y su princesa Paca) estaba esperandole en España. Cuando la triste noticia cruzó el Atlántico, Francisca se refugió en Navalsaúz (un pueblecito de la Sierra de Gredos de Ávila) y se quedó abrazada a un baúl azul donde guardó durante años todos los papeles del poeta de que ella se había enamorado por sus palabras. Ahora dos cientos de estos papeles están expuestos en la Biblioteca Histórica de la Universidad Complutense de Madrid, como migas de pan para reconstruir el camino del poeta: una exposición que conmemora el centenario de su fallecimiento.

(Rubén Darío)


Saturday, September 17, 2016

The Last Word: Edward Albee

The Playwright of a Desperate Generation, Dies at 88

(Virginia Woolf (and Edward Albee))


Friday, September 16, 2016

Diaa Hadid in NYT, The Push and Pull of Gender for Muslims at the Hajj


Labels: ,

Florbela Espanca, Meu Amor, meu Amado, vê... repara (rendido em romeno por Dan Caragea)

(fuente: blog de Reflita Bem)
no copyright infringement intended

Meu Amor, meu Amado, vê... repara:
Poisa os teus lindos olhos de oiro em mim,
— Dos meus beijos de amor Deus fez-me avara
Para nunca os contares até ao fim.

Meus olhos têm tons de pedra rara,
E só para teu bem que os tenho assim
— E as minhas mãos são fontes de água clara
A cantar sobre a sede dum jardim.

Sou triste como a folha ao abandono
Num parque solitário, pelo Outono,
Sobre um lago onde vogam nenúfares...

Deus fez-me atravessar o teu caminho...
— Que contas dás a Deus indo sozinho,
Passando junto a mim, sem me encontrares?

Privește-mă, iubitul meu drag, iară:
Cu ochii tăi de aur mă desfată,
De sărutări și dragoste-s avară
Și lasă numărarea ne’ncheiată.

Iar dacă ochii-mi sunt ca piatra rară,
Doar fericirea, al tău bine cată;
Mi-s mâinile izvor de apă clară
Cântând peste grădina însetată.

Sunt tristă ca o frunză părăsită
În parcul gol, de toamnă azvârlită
Pe lacul încărcat cu nuferi vii…

Domnul mi-a dat să te-ntâlnesc în cale…
Ce spui tu Domnului când treci agale
Pe lângă mine, fără-a mă-ntâlni?

(Florbela Espanca)

(Dan Caragea)

Labels: ,

Florbela Espanca, Perdi os Meus Fantásticos Castelos (rendido em romeno por Dan Caragea)

(source: Luar de noite)
no copyright infringement intended

Perdi meus fantásticos castelos
Como névoa distante que se esfuma...
Quis vencer, quis lutar, quis defendê-los:
Quebrei as minhas lanças uma a uma!

Perdi minhas galeras entre os gelos
Que se afundaram sobre um mar de bruma...
- Tantos escolhos! Quem podia vê-los? –
Deitei-me ao mar e não salvei nenhuma!

Perdi a minha taça, o meu anel,
A minha cota de aço, o meu corcel,
Perdi meu elmo de ouro e pedrarias...

Sobem-me aos lábios súplicas estranhas...
Sobre o meu coração pesam montanhas...
Olho assombrada as minhas mãos vazias...
(source: Luar de noite)

Pierdut-am eu fantastice palate
Ca pâcla-n zare, încet, s-au destrămat…
Să-nving, să lupt, voindu-le apărate,
Cu lănci ce, rând pe rând, s-au sfărâmat!

Pierdut-am eu galerele-nghețate
Ce-n marea ceții reci s-au scufundat…
– Atâtea piedici! Cum să le vezi pe toate? –
M-am aruncat în val; nu le-am salvat!

Pierdut-am cupa și al meu inel,
Pierdut-am calul, zalele de-oțel
Și coiful meu bătut cu pietre mii…

Îmi vin pe buze rugăminți străine…
Mi-e inima strivită sub coline…
Privesc uimită mâinile-mi pustii...

(Florbela Espanca)

(Dan Caragea)

Labels: ,

Why red means Republican and blue means Democrat

(video by Vox)

(Zoon Politikon)

Thursday, September 15, 2016

Mário de Sá-Carneiro, Vislumbre (rendido em romeno por Dan Caragea)

(fuente: Poesia dos Dias Úteis)
no copyright infringement intended

A horas flébeis, outonais‒
Por magoados fins de dia ‒
A minha Alma é água fria
Em ânforas d’Ouro… entre cristais…

În ceasuri molcome, autumnale ‒
În chinuit amurg ce se petrece ‒
Sufletul meu e însăși apa rece
În amfore de aur… între cristale…

(Mário de Sá-Carneiro)

(Dan Caragea)

Labels: ,

Mário de Sá-Carneiro

Mário de Sá-Carneiro
(fuente: Um Reino Maravilhoso)
no copyright infringement intended

poeta, contista e ficcionista, um dos grandes expoentes do modernismo em Portugal; juntamente com Fernando Pessoa e Almada Negreiros integrou o primeiro grupo modernista português (o qual, influenciado pelo cosmopolitismo e pelas vanguardas culturais europeias, pretendia escandalizar a sociedade burguesa e urbana da época); este grupo permaneceu conhecido na história como o Geração d’Orpheu (info source: wiki).

(Una Vida Entre Libros)


Wednesday, September 14, 2016

Jonathan Sheehan, On the Predestination Doctrine of Calvin

Portrait de Jean Calvin jeune
École flamande, huile sur panneau, 15 ou 16ème siècle
Bibliothèque publique et universitaire Genève
(source: wikimedia)
no copyright infringement intended

All are not created on equal terms, but some are preordained to eternal life, others to eternal damnation; and, accordingly, as each has been created for one or other of these ends, we say that he has been predestinated to life or to death.

I read about Calvin's doctrine of predestination while in school, and naturally I was struck by what I perceived as venomous arrogance and meanness. And later in life I was surprised by the formidable openness I discovered in so many Reformed churches that I had the occasion to visit, in various countries. I tried to clarify this absurd dichotomy, in discussion with friends I made in some Reformed communities, also I tried to get it in some books of history or theology dedicated to the subject. I did not advance too much in my understanding. I knew very little about all this, but I believed that the modern openness of the Reformed religion should have its spring in Calvin's teachings; maybe not in the spirit of the man, rather, against his own ego, in the potentialities of his doctrine. Then, how was it possible that Dieu adopte certains à l'espoir de la vie et adjuge les autres à la mort éternelle?

I found an interesting explanation in an essay written by Jonathan Sheehan and published two days ago in NY Times (Teaching Calvin in California). I will quote from it:

Calvin was the most influential religious reformer of the 16th century. His theological imagination and organizational genius prepared the way for almost all forms of American Protestantism, from the Presbyterians to the Methodists to the Baptists. He was also a severe and uncompromising thinker. “Some are born destined for certain death from the womb, who glorify God’s name by their own destruction.” This is the heart of Calvin’s teaching of predestination, his insistence that God determined each human destiny before the creation of the world. The elect are bound for heaven, the reprobate to hell, and there is absolutely nothing to be done about it, ever. How can so much arrogant misanthropy pass itself off as piety? What kind of God is this, that took pleasure in creating man so that he might be condemned to everlasting damnation? “Follow me,” Christ said, and doesn’t that mean that we are asked to choose, that the choice between death and salvation is a free one?

After all, Calvin anticipated these objections, since they were raised in his day, too. He dedicated a whole chapter to dismissing the “insolence” of the human understanding when it “hears these things.” He knew that our first reactions would be anger and denial, that we would be baffled by predestination. So he demanded that his readers, then and now, think alongside him. His argument goes like this: If God alone created all things, doesn’t that mean that he did so freely? If he is free in his choices, how can it be otherwise than that God himself determines our fates, right to the edges of hell? [interesting: free will of God rather than free will of human - my note] Once you grant the first premise — that there is no God besides God and that he made the universe — reason itself apparently requires we assent to this terrible thought. [the argument is developed also - while from a totally different perspective - in Yuval Noah Harari's Sapience; I should present it in a later post - my note] “Monstrous indeed is the madness of men, who desire to subject the immeasurable to the puny measure of their own reason,” Calvin exclaimed.

Human reason seeks to subject God to itself, but predestination tells us that we cannot. Confronting the doctrine of predestination is a kind of psychological experiment. Nothing else can “suffice to make us as humble as we ought to be” as “a taste of this doctrine” of predestination, as Calvin put it. Exactly here, in this rejection and anger, Calvin insists, you finally feel in your gut the greatness of God. You finally feel the difference between his Majesty and your limitation.

The first lesson that Calvin teaches us is about the power of an idea, uncompromisingly expressed and shrewdly argued. The second lesson Calvin teaches us, secular and religious, is this: Be careful what you believe in. Consider the consequences of your commitments. Investigate what your own views demand. These are lessons neither of secular reason nor of Christian reason. They are lessons about reasoning itself. Do we think that the world has a purpose and an order? If it does, where do they come from? If it doesn’t, what does a meaningful life look like? If we believe in a God, where does that belief drive us? If we don’t, what kinds of commitments do we actually have?

I will come back to this [just one more note: maybe a discussion about prescience versus predestination would be needed - here a short quote from Calvin, ch.21: Certain cavils against the doctrine. Prescience regarded as the cause of predestination. Prescience and predestination explained. Not prescience, but the good pleasure of God the cause of predestination. This apparent from the gratuitous election of the posterity of Abraham and the rejection of all others].

For now, you can read the whole essay at:

(Jonathan Sheehan)


Tuesday, September 13, 2016

Jonathan Sheehan

Jonathan Sheehan
(source: The New Californian)
no copyright infringement intended

Professor at the Berkeley University, co-director of the Berkeley Center for the Study of Religion. Research interests: cultural and intellectual history of early modern Europe, with particular interest in the history of religion, science, and scholarship. Other areas: history of secularism and secularization, Jewish-Christian relations, afterlife of the Protestant Reformation, and history of reading and print culture. Author of The Enlightenment Bible: Translation, Scholarship, Culture, Thinking About Idols in Early Modern Europe, The Altars of the Idols: Religion, Sacrifice, and the Early Modern Polity, Sacred and Profane: Idolatry, Antiquarianism, and the Polemics of Distinction in the Seventeenth Century. [source: UC-Berkeley, Department of History]

(A Life in Books)

(Church in America)


Anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen (Psalm 89/90:10)

(source: Revista Renaşterea)
no copyright infringement intended

Anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen; zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani;
Iar de vor fi în putere optzeci de ani
şi ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere;
Că trece viaţa noastră şi ne vom duce.

The days of our years are threescore years and ten;
and if by reason of strength they be fourscore years,
yet is their strength labour and sorrow;
for it is soon cut off, and we fly away.

Les jours de nos années s'élèvent à soixante-dix ans,
Et, pour les plus robustes, à quatre-vingts ans;
Et l'orgueil qu'ils en tirent n'est que peine et misère,
Car il passe vite, et nous nous envolons.

Unser Leben währet siebzig Jahre,
und wenn's hoch kommt, so sind's achtzig Jahre,
und wenn's köstlich gewesen ist, so ist es Mühe und Arbeit gewesen;
denn es fährt schnell dahin, als flögen wir davon.

Дней лет наших-- семьдесят лет,
а при большей крепости-- восемьдесят лет;
и самая лучшая пора их-- труд и болезнь,
ибо проходят быстро, и мы летим.

A duração da nossa vida é de setenta anos;
e se alguns, pela sua robustez, chegam a oitenta anos,
a medida deles é canseira e enfado;
pois passa rapidamente, e nós voamos.

Los días de nuestra edad son setenta años;
y de los más valientes, ochenta años,
y su fortaleza es molestia y trabajo;
porque es cortado presto, y volamos.


Diaa Hadid in NYT, Mysteries of the Hajj: What’s in the Kaaba and Where to Find Bathrooms


Labels: ,

Monday, September 12, 2016

Florbela Espanca, Fanatismo (rendido em romeno por Dan Caragea)

(source: slideshare)
no copyright infringement intended

Minh’alma, de sonhar-te, anda perdida.
Meus olhos andam cegos de te ver.
Não és sequer razão do meu viver
Pois que tu és já toda a minha vida!

Não vejo nada assim enlouquecida…
Passo no mundo, meu Amor, a ler
No misterioso livro do teu ser
A mesma história tantas vezes lida!…

Tudo no mundo é frágil, tudo passa
Quando me dizem isto, toda a graça
Duma boca divina fala em mim!

E, olhos postos em ti, digo de rastros:
Ah! podem voar mundos, morrer astros,
Que tu és como Deus: princípio e fim!

Mi-e inima, văzându-te, sfârșită.
Orbiți mi-s ochii că te pot privi!
Nu ești doar rațiunea mea de-a fi,
Pentru că ești chiar viața mea trăită!

Nu văd nimic, astfel înnebunită…
Și trec prin lume ca să pot citi,
Iubite, -n cartea ființei tale vii
Povestea de atâtea ori citită!

Fragil e totu-n lume, trecător
Când îmi spun asta, al harului izvor
Prin gura lui divină mi-a grăit!

Își spun, privind spre tine-ngenuncheată:
Ah! Pot să piară lumi și astre-odată,
Căci ești ca Domnul: început, sfârșit!

(Florbela Espanca)

(Dan Caragea)

Labels: ,

Florbela Espanca

Florbela Espanca
(source: escritas)
no copyright infringement intended

...as almas das poetisas são todas feitas de luz, como as dos astros:
não ofuscam, iluminam...
(...the souls of poetesses are all made of light, like that of the stars:
they don’t blind, they illuminate...)

(Una Vida Entre Libros)


Saturday, September 10, 2016

Diaa Hadid in NYT, Hajj Prep: Search Soul, Buy Sturdy Shoes, Pay the Dentist


Labels: ,

Friday, September 09, 2016

Musica Ricercata (Ligeti) - Juan Pérez Floristán

(source: https://www.youtube.com/watch?v=rVmdaeTcRAE)
no copyright infringement intended

Musica ricercata is a set of eleven pieces for piano by György Ligeti. The work was composed from 1951 to 1953. The work premiered on 18 November 1969 in Sundsvall, Sweden. Although the ricercata (or ricercar) is an established contrapuntal style (and the final movement of the work is in that form), Ligeti's title should probably be interpreted literally as researched music or sought music. This work captures the essence of Ligeti's search to construct his own compositional style ex nihilo, and as such presages many of the more radical directions Ligeti would take in the future (wiki).

I. Sostenuto -- Misurato -- Prestissimo
II. Mesto, rigido e cerimoniale (2:35)
III. Allegro con spirito (6:20)
IV. Tempo di valse (poco vivace - « à l'orgue de Barbarie ») (7:22)
V. Rubato. Lamentoso (9:15)
VI. Allegro molto capriccioso (12:08)
VII. Cantabile, molto legato (12:52)
VIII. Vivace. Energico (16:33)
IX. (Béla Bartók in Memoriam) Adagio. Mesto -- Allegro maestoso (17:37)
X. Vivace. Capriccioso (19:52)
XI. (Omaggio a Girolamo Frescobaldi) Andante misurato e tranquillo (21:07)

(Musica Nova)


Diaa Hadid in NYT: What Muslims Do on Hajj and Why


Labels: ,

Aaron Koblin

American digital media artist and entrepreneur best known for his innovative use of data visualization and his pioneering work in crowdsourcing and interactive film (wiki). All this could sound like just big words, so here is a presentation that would maybe familiarize you (and me:) a little with the artistic universe of Aaron Boklin.

Then you can explore his website, to find the projects Aaron Boklin speaks about in the above presentation.


Thursday, September 08, 2016

Alexandra Petri in WaPo: How Hillary Can Get That "Presidential Look"

(Zoon Politikon)

Tuesday, September 06, 2016

Mario Vargas Llosa, Popper en Moyo Island

En la isla de Moyo las bandadas de monos, sin la menor incomodidad, suben y bajan de los árboles, juegan, se pelean, bombardean las tiendas con tamarindos, hacen el amor o se masturban. Hay también discretos jabalíes que pasan en manada por la orilla del bosque, silentes murciélagos y un mar de estrellas cada noche entre las que navega, soberbia, la Vía Láctea. Probablemente no haya mejor lugar en el mundo que esta isla remota, sin televisión y sin periódicos, para releer La sociedad abierta y sus enemigos de principio a fin. La isla neozelandesa donde K.R. Popper la escribió durante la II Guerra Mundial no está muy lejos de aquí y, acaso, en aquel entonces, por los arrabales de Christchurch se paseaban también los impúdicos macacos.

Leer más en El País.

(Mario Vargas Llosa)


Há metafísica bastante em não pensar em nada (Pessoa - como Alberto Caeiro - rendido em romeno por Dan Caragea)

(source: Filipe's Glance)
no copyright infringement intended

Há metafísica bastante em não pensar em nada.

O que penso eu do Mundo?
Sei lá o que penso do Mundo!
Se eu adoecesse pensaria nisso.

Que ideia tenho eu das coisas?
Que opinião tenho sobre as causas e os efeitos?
Que tenho eu meditado sobre Deus e a alma
E sobre a criação do Mundo?
Não sei. Para mim pensar nisso é fechar os olhos
E não pensar. É correr as cortinas
Da minha janela (mas ela não tem cortinas).

O mistério das coisas? Sei lá o que é mistério!
O único mistério é haver quem pense no mistério.
Quem está ao sol e fecha os olhos,
Começa a não saber o que é o Sol
E a pensar muitas coisas cheias de calor.
Mas abre os olhos e vê o Sol,
E já não pode pensar em nada,
Porque a luz do Sol vale mais que os pensamentos
De todos os filósofos e de todos os poetas.
A luz do Sol não sabe o que faz
E por isso não erra e é comum e boa.

Metafísica? Que metafísica têm aquelas árvores
A de serem verdes e copadas e de terem ramos
E a de dar fruto na sua hora, o que não nos faz pensar,
A nós, que não sabemos dar por elas.
Mas que melhor metafísica que a delas,
Que é a de não saber para que vivem
Nem saber que o não sabem?

«Constituição íntima das coisas»...
«Sentido íntimo do Universo»...
Tudo isto é falso, tudo isto não quer dizer nada.
É incrível que se possa pensar em coisas dessas.
É como pensar em razões e fins
Quando o começo da manhã está raiando, e pelos lados das árvores
Um vago ouro lustroso vai perdendo a escuridão.

Pensar no sentido íntimo das coisas
É acrescentado, como pensar na saúde
Ou levar um copo à água das fontes.

O único sentido íntimo das coisas
É elas não terem sentido íntimo nenhum.

Não acredito em Deus porque nunca o vi.
Se ele quisesse que eu acreditasse nele,
Sem dúvida que viria falar comigo
E entraria pela minha porta dentro
Dizendo-me, Aqui estou!

(Isto é talvez ridículo aos ouvidos
De quem, por não saber o que é olhar para as coisas,
Não compreende quem fala delas
Com o modo de falar que reparar para elas ensina.)

Mas se Deus é as flores e as árvores
E os montes e sol e o luar,
Então acredito nele,
Então acredito nele a toda a hora,
E a minha vida é toda uma oração e uma missa,
E uma comunhão com os olhos e pelos ouvidos.

Mas se Deus é as árvores e as flores
E os montes e o luar e o sol,
Para que lhe chamo eu Deus?
Chamo-lhe flores e árvores e montes e sol e luar;
Porque, se ele se fez, para eu o ver,
Sol e luar e flores e árvores e montes,
Se ele me aparece como sendo árvores e montes
E luar e sol e flores,
É que ele quer que eu o conheça
Como árvores e montes e flores e luar e sol.

E por isso eu obedeço-lhe,
(Que mais sei eu de Deus que Deus de si próprio?),
Obedeço-lhe a viver, espontaneamente,
Como quem abre os olhos e vê,
E chamo-lhe luar e sol e flores e árvores e montes,
E amo-o sem pensar nele,
E penso-o vendo e ouvindo,
E ando com ele a toda a hora.

E destulă metafizică în a nu te gândi la nimic.

Ce gândesc eu despre lume?
Știu și eu ce gândesc despre lume!…
Dacă m-aș îmbolnăvi, aș medita la asta.

Ce idee am eu despre lucruri?
Ce părere am eu despre cauze și efecte?
Ce am meditat eu despre Dumnezeu și despre suflet?
Și despre facerea lumii?
Nu știu. Pentru mine a mă gândi la asta înseamnă să închid ochii
Și să nu mă gândesc. Înseamnă să trag perdelele
De la fereastra mea (dar ea nu are perdele).

Misterul lucrurilor? Știu și eu ce este misterul!
Singurul mister este că există cineva care se gândește la mister.
Cine stă la soare și închide ochii
Începe să nu mai știe ce este soarele
Și să se gândească la o sumedenie de lucruri pline de căldură.
Însă deschide ochii, vede soarele
Și nu se mai poate gândi la nimic,
Pentru că lumina soarelui prețuiește mai mult decât gândurile
Tuturor filozofilor și tuturor poeților.
Lumina soarelui nu știe ce face
Și de aceea nu greșește, ci e firească și bună.

Metafizică? Ce metafizică au acei copaci?
De a fi verzi, cu coroana bogată și de a avea crengi,
De a da rod la ceasul cuvenit, ceea ce ne pune pe gânduri,
Pe noi, cei care nu știm să-i băgăm în seamă.
Însă ce metafizică este mai bună decât a lor,
Aceea de a nu ști pentru ce trăiesc,
Nici de a nu ști că nu o știu?

„Alcătuirea lăuntrică a lucrurilor”…
„Înțelesul lăuntric al Universului”…
Toate astea sunt false, toate astea nu înseamnă nimic.
E de necrezut că se poate gândi la asemenea lucruri.
E ca și cum ne-am gândi la rațiuni și scopuri
Când zorii dimineții încep să strălucească și, pe lângă copaci,
Un aur vag, lucios, alungă întunericul.

A te gândi la sensul lăuntric al lucrurilor
Înseamnă să adaugi, așa cum te-ai gândi la sănătate
Sau ai duce un pahar apei de la izvor.

Singurul înțeles lăuntric al lucrurilor
Este că ele nu au niciun înțeles lăuntric.

Nu cred în Dumnezeu pentru că nu l-am văzut niciodată.
Dacă el ar vrea ca eu să cred în el,
Fără îndoială că ar veni să vorbească cu mine
Și ar intra pe ușă înăuntru
Spunându-mi: Iată-mă!

(Astea sunt poate ridicole pentru urechea
Celui care, neștiind ce înseamnă să privești lucrurile,
Nu-l înțelege pe cel care vorbește despre ele
Cu felul de a vorbi pe care doar faptul că le observi te învață.)

Dar dacă Dumnezeu este florile și copacii
Și munții și soarele și luna,
Atunci cred în el.
Atunci cred în el în fiecare clipă,
Iar viața mea e toată numai o rugăciune și o liturghie
Și o împărtășanie cu ochii și prin urechi.
Dar dacă Dumnezeu este florile și copacii
Și munții și soarele și luna,
De ce să-l numesc Dumnezeu?
Îl numesc flori și copaci și munți și soare și lună;
Pentru că, dacă el s-a întrupat, ca eu să îl văd,
În soare și lună, în flori și copaci și munți
și lună și soare și flori,
E pentru că el vrea ca eu să îl cunosc
Ca munți și copaci și flori și lună și soare.

Și de aceea mă supun lui
(Ce știu eu mai mult despre Dumnezeu decât Dumnezeu despre sine însuși),
Mă supun lui trăind spontan,
Precum cel care deschide ochii și vede,
Și îl numesc lună și soare și flori și copaci și munți
Și îl iubesc fără să mă gândesc la el
Și îl gândesc văzând și ascultând
Și mă însoțesc cu el în fiecare clipă.

(Fernando Pessoa)

(Dan Caragea)

Labels: ,

Sunday, September 04, 2016

Vi Jesus Cristo Descer à Terra (Pessoa - como Alberto Caeiro - rendido em romeno por Dan Caragea)

(source: Ainda Conto)
no copyright infringement intended

Num meio-dia de fim de primavera
Tive um sonho como uma fotografia.
Vi Jesus Cristo descer à terra.
Veio pela encosta de um monte
Tornado outra vez menino,
A correr e a rolar-se pela erva
E a arrancar flores para as deitar fora
E a rir de modo a ouvir-se de longe.

Tinha fugido do céu.
Era nosso demais para fingir
De segunda pessoa da Trindade.
No céu era tudo falso, tudo em desacordo
Com flores e árvores e pedras.
No céu tinha que estar sempre sério
E de vez em quando de se tornar outra vez homem
E subir para a cruz, e estar sempre a morrer
Com uma coroa toda à roda de espinhos
E os pés espetados por um prego com cabeça,
E até com um trapo à roda da cintura
Como os pretos nas ilustrações.
Nem sequer o deixavam ter pai e mãe
Como as outras crianças.
O seu pai era duas pessoas
Um velho chamado José, que era carpinteiro,
E que não era pai dele;
E o outro pai era uma pomba estúpida,
A única pomba feia do mundo
Porque não era do mundo nem era pomba.
E a sua mãe não tinha amado antes de o ter.
Não era mulher: era uma mala
Em que ele tinha vindo do céu.
E queriam que ele, que só nascera da mãe,
E nunca tivera pai para amar com respeito,
Pregasse a bondade e a justiça!

Um dia que Deus estava a dormir
E o Espírito Santo andava a voar,
Ele foi à caixa dos milagres e roubou três.
Com o primeiro fez que ninguém soubesse que ele tinha
Com o segundo criou-se eternamente humano e menino.
Com o terceiro criou um Cristo eternamente na cruz
E deixou-o pregado na cruz que há no céu
E serve de modelo às outras.
Depois fugiu para o sol
E desceu pelo primeiro raio que apanhou.
Hoje vive na minha aldeia comigo.
É uma criança bonita de riso e natural.
Limpa o nariz ao braço direito,
Chapinha nas poças de água,
Colhe as flores e gosta delas e esquece-as.
Atira pedras aos burros,
Rouba a fruta dos pomares
E foge a chorar e a gritar dos cães.
E, porque sabe que elas não gostam
E que toda a gente acha graça,
Corre atrás das raparigas pelas estradas
Que vão em ranchos pela estradas
com as bilhas às cabeças
E levanta-lhes as saias.

A mim ensinou-me tudo.
Ensinou-me a olhar para as cousas.
Aponta-me todas as cousas que há nas flores.
Mostra-me como as pedras são engraçadas
Quando a gente as tem na mão
E olha devagar para elas.

Diz-me muito mal de Deus.
Diz que ele é um velho estúpido e doente,
Sempre a escarrar no chão
E a dizer indecências.
A Virgem Maria leva as tardes da eternidade a fazer meia.
E o Espírito Santo coça-se com o bico
E empoleira-se nas cadeiras e suja-as.
Tudo no céu é estúpido como a Igreja Católica.
Diz-me que Deus não percebe nada
Das coisas que criou —
"Se é que ele as criou, do que duvido" —
"Ele diz, por exemplo, que os seres cantam a sua glória,
Mas os seres não cantam nada.
Se cantassem seriam cantores.
Os seres existem e mais nada,
E por isso se chamam seres."
E depois, cansados de dizer mal de Deus,
O Menino Jesus adormece nos meus braços
e eu levo-o ao colo para casa.


Ele mora comigo na minha casa a meio do outeiro.
Ele é a Eterna Criança, o deus que faltava.
Ele é o humano que é natural,
Ele é o divino que sorri e que brinca.
E por isso é que eu sei com toda a certeza
Que ele é o Menino Jesus verdadeiro.

E a criança tão humana que é divina
É esta minha quotidiana vida de poeta,
E é porque ele anda sempre comigo que eu sou poeta
E que o meu mínimo olhar
Me enche de sensação,
E o mais pequeno som, seja do que for,
Parece falar comigo.

A Criança Nova que habita onde vivo
Dá-me uma mão a mim
E a outra a tudo que existe
E assim vamos os três pelo caminho que houver,
Saltando e cantando e rindo
E gozando o nosso segredo comum
Que é o de saber por toda a parte
Que não há mistério no mundo
E que tudo vale a pena.

A Criança Eterna acompanha-me sempre.
A direção do meu olhar é o seu dedo apontando.
O meu ouvido atento alegremente a todos os sons
São as cócegas que ele me faz, brincando, nas orelhas.
Damo-nos tão bem um com o outro
Na companhia de tudo
Que nunca pensamos um no outro,
Mas vivemos juntos e dois
Com um acordo íntimo
Como a mão direita e a esquerda.

Ao anoitecer brincamos as cinco pedrinhas
No degrau da porta de casa,
Graves como convém a um deus e a um poeta,
E como se cada pedra
Fosse todo um universo
E fosse por isso um grande perigo para ela
Deixá-la cair no chão.

Depois eu conto-lhe histórias das cousas só dos homens
E ele sorri, porque tudo é incrível.
Ri dos reis e dos que não são reis,
E tem pena de ouvir falar das guerras,
E dos comércios, e dos navios
Que ficam fumo no ar dos altos-mares.
Porque ele sabe que tudo isso falta àquela verdade
Que uma flor tem ao florescer
E que anda com a luz do sol
A variar os montes e os vales,
E a fazer doer nos olhos os muros caiados.

Depois ele adormece e eu deito-o.
Levo-o ao colo para dentro de casa
E deito-o, despindo-o lentamente
E como seguindo um ritual muito limpo
E todo materno até ele estar nu.
Ele dorme dentro da minha alma
E às vezes acorda de noite
E brinca com os meus sonhos.
Vira uns de pernas para o ar,
Põe uns em cima dos outros
E bate as palmas sozinho
Sorrindo para o meu sono.


Quando eu morrer, filhinho,
Seja eu a criança, o mais pequeno.
Pega-me tu ao colo
E leva-me para dentro da tua casa.
Despe o meu ser cansado e humano
E deita-me na tua cama.
E conta-me histórias, caso eu acorde,
Para eu tornar a adormecer.
E dá-me sonhos teus para eu brincar
Até que nasça qualquer dia
Que tu sabes qual é.


Esta é a história do meu Menino Jesus.
Por que razão que se perceba
Não há de ser ela mais verdadeira
Que tudo quanto os filósofos pensam
E tudo quanto as religiões ensinam?

(video by kuemp)

În după-amiaza unui sfârșit de primăvară
Am avut un vis ca o fotografie.
L-am văzut pe Isus Cristos coborând pe pământ.
A venit pe coasta unui deal
Preschimbat din nou în copil,
Alergând și rostogolindu-se prin iarbă
Smulgând flori ca apoi să le arunce
Și râzând de se putea auzi până hăt departe.

Fugise din cer.
Prea era de-al nostru ca să se prefacă
Că era a doua persoană a Treimii.
Într-o zi, pe când Dumnezeu dormea,
Iar Sfântul Duh rătăcea în zbor,
El s-a dus la cutia miracolelor și a furat trei.
Cu cel dintâi a făcut ca nimeni să nu afle că el fugise.
Cu al doilea s-a creat pe sine de-a pururi om și copil.
Cu al treilea a creat un Cristos înveșnicit pe cruce
Și l-a lăsat pironit pe crucea din cer
Care servește drept model pentru celelalte.
Apoi a fugit la soare
Și a coborât pe prima rază pe care a prins-o.
Astăzi trăiește în satul meu cu mine.
E un copil cu un râs minunat și natural.
Se șterge la nas cu mâneca dreaptă,
Se zbenguie prin băltoace,
Culege flori, i-e drag de ele și le uită.
Dă cu pietre în măgari
Fură poame de prin livezi
Și fuge plângând și țipând de câini.
Și, pentru că știe că lor nu le place,
Și pentru că toată lumea face haz,
Fugărește fetișcanele
Care se țin unele după altele pe drum
Cu urcioarele pe cap
Și le ridică fustele.

Pe mine m-a învățat totul.
M-a învățat cum să privesc lucrurile.
Îmi arată toate lucrurile care sunt într-o floare.
Îmi arată cum pietrele sunt frumoase
Când le ținem în palmă
Și le privim cu răbdare.
Ne simțim atât de bine unul cu celălalt
În orice împrejurare
Că nici măcar nu ne mai gândim unul la celălalt,
Ci trăim împreună, în doi,
Printr-o înțelegere intimă
Precum mâna dreaptă și cea stângă.

Pe înserate azvârlim pietricele
De pe treapta de la ușa casei,
Serioși, așa cum se cuvine unui zeu și unui poet,
Ca și cum fiecare pietricică
Ar fi întregul univers
Și ar fi o mare primejdie pentru ea
Să o lăsăm să cadă pe pământ.

Apoi eu îi povestesc despre lucrurile care sunt numai ale oamenilor,
Iar el zâmbește, pentru că totul pare de necrezut.
Râde de regi și de cei care nu sunt regi,
Se întristează când aude vorbindu-se de războaie,
Și de negoțuri și de vapoarele
Din care rămâne doar fumul în largul mărilor.
Apoi el adoarme, iar eu îl culc.
Îl duc în brațe până în casă
Și îl culc, dezbrăcându-l ușurel
Ca și cum aș urma un ritual neprihănit
Și matern până ce el rămâne gol.

El doarme înlăuntrul sufletului meu.
Uneori se trezește noaptea
Și se joacă cu visele mele.
Pe unele le dă peste cap,
Le așează pe unele peste altele
Și bate singur din palme
Zâmbind somnului meu.
Când am să mor, fiul meu,
Să fiu eu copilul, cel mai mic.
Ia-mă în brațele tale
Și du-mă înăuntru, în casă ta
Dezbracă-mi ființa ostenită și omenească
Și culcă-mă în patul tău.
Spune-mi povești, dacă mă trezesc,
Ca să adorm din nou.
Dă-mi visele tale ca să mă joc
Până ce se ivesc zorii oricărei zilei
Știi tu care zi anume.
(rendido em rumeno por Dan Caragea)

(Fernando Pessoa)

(Dan Caragea)

Labels: ,