Updates, Live

Wednesday, November 14, 2018

Die Kleine Kneipe

Heinrich Zille: In der Kneipe
litograph, 1913
(source: wiki)
no copyright infringement intended


Ich war am Flughafen München. Ich betrat dort ein kleines Café, um ein paar Bratwürste und ein Bier zu trinken. Ich war müde, als ich nach sieben Stunden Flug da war. Das Café hatte einen Wiener Stil, eine subtile Eleganz. Ich habe die Bratwürste fertig gemacht und jetzt schlürfte ich langsam das Bier. Plötzlich stieß die Serviette auf dem Tisch meine ganze Aufmerksamkeit. Es hatte eine Liste von Wörtern im Wiener Dialekt (alle waren sozusagen eine Art Trunkenheitssprache) und ihre Korrespondenten in Standarddeutsch aufgedruckt. Es war wunderbar. Und ich lächelte bei dem Gedanken an das alte Sprichwort: in Prag wird der vorzüglichste Deutsche und in Wien der beste Tschechisch gesprochen. Nun, diesmal konnte der beste Österreichisch in München gefunden werden.


Österreichisch Deutsch
Bodelle: Weinflasche 0,7 l
dummeln: beeilen
Gschaftl'huber: Handsdampf in allen Gassen
leiwand: erstklassig, gut
her mit da' Marie: gib mir Geld
Schmaties: Trinkgeld
Tschecherl: kleine Kneipe
Schöpsernes: Schafsfleisch
gschisti gschasti: zu pompös
an'zipft: genervt





Das Lied beschreibt ein Café bzw. eine Kneipe (wienerisch Beisl) als Treffpunkt und als Ort sozialen Ausgleichs: Im deutschen Text heißt es: „Da fragt Dich keiner, was Du hast oder bist“. Es ist die deitche Version von In ’t kleine café aan de haven.
(wiki)



Der Abend senkt sich auf die Dächer der Vorstadt
die Kinder im Hof müssen heim.
Die Krämersfrau fegt das Trottoir vor dem Laden
ihr Mann trägt die Obstkisten rein.

Der Tag ist vorüber
die Menschen sind müde
doch viele gehn nicht gleich nach Haus
denn drüben klingt aus einer offnen Türe
Musik auf den Gehsteig hinaus.

[Refrain]
Die kleine Kneipe in unserer Straße
da wo das Leben noch lebenswert ist
dort in der Kneipe in unserer Straße
da fragt dich keiner was du hast oder bist.

Die Postkarten dort an der Wand in der Ecke
das Foto vom Fußballverein, das Stimmengewirr
die Musik aus der Jukebox,
all das ist ein Stückchen Daheim.

Du wirfst eine Mark in den Münzautomaten,
schaust anderen beim Kartenspiel zu
und stehst mit dem Pils in der Hand an der Theke
und bist gleich mit jedem per Du.

[Refrain]

Man redet sich heiß und spricht sich von der Seele,
was einem die Laune vergällt.
Bei Korn und bei Bier findet mancher die Lösung
für alle Probleme der Welt.

Wer Hunger hat, der bestellt Würstchen mit Kraut
weil es andere Speisen nicht gibt.
Die Rechnung, die steht auf dem Bierdeckel drauf,
doch beim Wirt hier hat jeder Kredit.

[Refrain]



(German and Nordic Literature)

Thursday, November 08, 2018

Mihai Șora

Mihai Șora
(image source: wiki)
no copyright infringement intended


Am citit în Adevărul de azi un text superb despre Mihai Șora. Articolul este scris de către Andrei Pleșu.


Mihai Şora. Amiaza prezenţei


Ieri, 7 noiembrie, dl Mihai Șora a împlinit 102 ani. E unul dintre cei mai misterioşi oameni pe care i-am întînit. Simplu, dar indescifrabil. Cordial, dar singuratic. Echilibrat între dinamica interogativităţii şi buna aşezare a surîsului. Îi doresc mulţi ani şi mă bucur să-i reamintesc, omagial, textul pe care i l-am dedicat la aniversarea centenarului.

Adăugînd un pasaj din Emil Cioran, pe care mi l-a semnalat fostul meu coleg de redacţie, dl Matei Pleşu… Iată-l: „Dacă ar fi rămas la Paris, ar fi scris cărţi, ar fi urmat o carieră universitară, ar fi dus, în cele din urmă, o existenţă oarecare; acolo [în România], a înţeles, după douăzeci de ani de tăcere – şi ce tăcere! – lucruri la care nici măcar n-ar fi visat, dacă ar fi rămas aici.“ (E.M. Cioran, Cahiers, ianuarie 1967)

Între toţi „interbelicii“ pe care am avut onoarea şi şansa de a-i cunoaşte, Mihai Șora face o figură aparte. Prestigiul său printre generaţiile mai tinere a rămas, decenii întregi, constant, cristalin, infailibil. Şi asta fără legătură directă cu opera sa – declarată de mulţi ca fiind greu accesibilă –, fără legătură cu vreo oralitate abundent-scînteietoare, fără legătură cu o traiectorie publică spectaculoasă. S-ar zice că Mihai Șora a obţinut un statut unic, fără efortul de a „livra“ masiv şi ritmic, în felul în care au făcut-o alţi „congeneri“ ai săi. (…) Care e secretul acestei inclasabile reuşite? De unde vine aura personajului, de vreme ce nici el, nici cei care îl iubesc nu invocă monumentale argumente „palpabile“, performanţe exterioare asociate, de regulă, clişeelor curente ale succesului? (…) Omul e, totuşi, înconjurat de o sumedenie de admiratori devotaţi, de toate categoriile. Nu e doar pe placul cîtorva filozofi sibilinici sau al cîtorva „intimi“ îndrăgostiţi. Îl omagiază fidel scriitori, artişti plastici, teologi, intelectuali de toate soiurile, pe scurt, mai toată lumea care are sau a avut de-a face cu el. Cum se explică o asemenea „carieră“? Nu sînt capabil să dau un răspuns prompt şi definitiv. Dar am găsit în chiar textele lui Mihai Șora o formulă care, folosită în alt context, mi se pare un început de drum în încercarea mea de a înţelege. Formula este „amiaza prezenţei“. Mihai Șora are harul, mai puţin răspîndit decît ne închipuim, de a fi, în sens deplin, o prezenţă. Vie, absorbantă, inspiratoare, adevărat zenit al împlinirii existenţiale, fără retorică solemnă, fără gesticulaţie magisterială, fără pompă iniţiatică. Uzul cotidian al limbii noastre atribuie cuvîntului „prezenţă“ sensuri contradictorii. Avem, pe de o parte, „a face act de prezenţă“, ceea ce înseamnă pur şi simplu „a fi de faţă“ fără vreo implicare specială, dar avem şi „prezenţă de spirit“, adică facultatea de a reacţiona spontan, adecvat şi rapid, la o anumită împrejurare. În cazul lui Mihai Șora, conturul termenului „prezenţă“ se amplifică şi se nuanţează. Simplul „act de prezenţă“ devine „acţiune prin prezenţă“, cu alte cuvinte nu un mod incolor de a te defini spaţial, ci un mod de a fi şi de a face, un mod de a interveni, de a influenţa prin autoritatea şi stilistica prezenţei tale lumea din jur. Iar prezenţa de spirit e prezenţă a spiritului înţeleasă ca reper, ca indicaţie de orientare. O cheie posibilă a „iradierii Şora“ este capacitatea lui, înnăscută poate, dar şi meşteşugit prelucrată, de a determina discret, prin simpla sa prezenţă, buna situare a celuilalt. O prezenţă plină, o „amiază a prezenţei“, îl obligă pe interlocutor să devină şi el, sub raza ei, o prezenţă. Am scris, altădată, despre tăcerile lui Mihai Șora. Insist asupra faptului că tăcerea adevărată, tăcerea unei prezenţe autentice, nu e pasivitate răbdătoare şi inertă, ci e virtutea de a asculta, expresie a disponibilităţii lăuntrice, asceză a atenţiei. Mihai Șora a fost şi este, pentru mulţi dintre cei care îi sînt în preajmă, singurul sau unul dintre cei foarte puţini care ştiu să-i asculte participativ, să le stimuleze comunicarea de sine, să fie solidar cu incertitudinile şi căutările lor.
(source: Adevărul)


(A Life in Books)

Labels: ,

Friday, November 02, 2018

Lexington, November 2, 2018









(Lexington)