Vasile Ernu: Un samovar, un abac şi o fizgarmonie
O poveste de-a lui Vasile Ernu, aşa cum le povesteşte el. Am luat-o de pe pagina sa de Facebook.
Samovarul e din epoca ţaristă. E de la străbunici. E pe bază de jăratic care se pune cumva dedesupt ca să fiarbă apa. Eu nu l-am apucat funcţionînd. Doar mama şi tata mi-au spus cum funcţiona. A rămas ca o piatră de aducere aminte despre o epocă pe care eu nu o mai înţeleg aproape deloc. Dar încerc. Obiectul însă e fascinant. Acum încerc să-l restaurez. Cumva în jurul acestui obiect s-a construit familia străbunicilor mei de comercianţi, cizmari, pescari, sectanţi, mesicanici, staroveri şi ce au mai fost pe acolo...
Abacul a ajuns în familie după războiul din 39-45. Era instrumentul de lucru al tatălui meu. Era calculatorul lui. Cu acest instrument şi-a hrănit familia. Iar sunetul abacului este sunetul copilăriei mele. Şi astăzi după sunetul acelor bile de lemn care se mişcă pe osiile de metal pot spune despre ce sume e vorba. Tatăl m-a învăţat puţin să lucrez cu el şi-mi tot repeta să nu am mare încredere în noile tehnologii pentru că ce poate face abacul nu poate face nimeni. Cine ştie să lucreze cu abacul poate uşor învăţa să luctreze cu PC-ul. Invers nu e valabil.
Cînd cădea curentul tata, pensionar fiind deja, era chemat de urgenţă să le facă socotelile marilor instituţii (fost mare revizor-contabil). Tata îi ironiza mereu pe cei cu noua tehnologie, după un astfel de accident: şi ce o să faceţi voi dacă se va termina curentul şi petrolul sau Doamne fereşete începe un război? Tot ce ai mai valoros trebuie să poţi lua cu tine: abacul, pixul, carneţelul şi mai ales creierul. Restul e gunoi...
Fizgarmonia are peste 100 de ani. E cumpărată de tata de la un evreu de la Odessa şi cred că a aparţinut familiilor vechi de colonişti nemţi de pe la noi. Era un obeict pe care-l aveau în biserici şi case.
De când mă ştiu am avut în casă o fizgarmonie. E un instrument muzical mai ciudat. Nu e nici pian, nici orgă. Sau e un amestec din amândouă. E un soi de acordeon mare orizontal fix. Sunetul e de orgă. Cînd cînţi trebuie să pedalezi, altfel nu scoate niciun sunet. Asta pune deseori în încurcătură pianiştii care ştiu să cînte la clape dar nu sînt obişnuiţi să facă simultan dou acţiuni.
Tata a învăţat singur să cînte la ea. Pe note. Cu toţi prietenii lui. Şi după ne-a învăţat şi pe noi să descifrăm notele şi să scoatem sunete cu acest instrument minune. A fost o adevărată şcoală pentru mulţi dintre noi. Fizgarmonia este un soi de cîntecul lebedei al unei lumi aşezate, ordnate pe note care nu mai există de mult. A dispărut dar care mai poate fi refăcută doar în poveşti.
(Vasile Ernu)
Labels: Vasile Ernu
posted by Pierre Radulescu at
1:10 PM
|
1 comments
