Remember, the 6th of December

(source: pinterest)
no copyright infringement intended

Atenție mare: a cunoaște engleza bine nu înseamnă a cunoaște mai multe limbi, ci a cunoaște doar o limbă. Adică procesul este unul de standardizare și unificare, nu de diversificare (Vasile Ernu).


(Vasile Ernu)

Vasile Ernu, Ultima Noapte la Istanbul

Photo: Ara Güler
(source: FB page of Vasile Ernu)
no copyright infringement intended

Vasile Ernu: La Istanbul ... am simţit cum explodează viaţa. Aici am simţit puterea. Prin toţi porii oraşului. Oraşul duduie şi vezi o societate foarte tînără şi energică. Turcia este ţara cu cei mai mulţi tineri din regiune, iar Istanbulul e genul de oraş fabrică: peste tot, ceva, cineva produce ceva. Atenţie, nu doar vinde, ci şi produce ceea ce vinde ... totul e o proiecţie spre viitor, chiar dacă viitorul e un soi de reciclare a trecutului. Aici şi bătrînul are ceva foarte energic şi tînăr.

Citiţi intreaga istorie aici:

Ultima noapte la Istanbul - În loc de final: poveștile bunicilor

(Vasile Ernu)

Vasile Ernu, Pofig

(source: FB page of Vasile Ernu)
no copyright infringement intended

Lozinca generației mele din Est în adolescenţa anilor 80 spre final era: vrem să devenim măturători de stradă şi paznici de noapte. Asta cîntam totă ziua: Поколение дворников и сторожей - The generation of yard-sweepers and nightwatchmen. Un soi de oamenii nimănui: abandonul total era starea.

Credeți că asta făceam din mare dragoste pentru muncă sau oamenii de jos? De loc: noi eram pofig – miserupişti. Pofig – este un abandon existențial total. Asta era felul nostru de a spune că noi refuzăm orice formă de a ni se impune sau interzice ceva. Era felul nostru de a spune că toate visele statului, puterii, regimului, părinţilor şi a celor mai mari erau pentru noi Zero. Noi doream să devenim coşmarul lor. Şi asta o manifestam printr-un soi de abandon total: pofig. Noi doream să vedem descompus şi putrezit tot ce au făcut ei. Inclusiv să ne vedem pe noi descompuși. Dar în această descompunere se ascundea ceva plăcut: ne plăcea să ne zgândărim rănile, nu le lăsam să se cicatrizeze, nu le lăsam să se vindece. Vindecarea ne punea în pericol filosofia de viaţă. Noi eram o rană.

Ei ne priveau ca pe un succes, noi ne priveam ca pe o rană deschisă. Ei doreau să ne ducem undeva în sus: sigur, stabil, călduţ, comod, plăcut, reuşit, util, folositor. Noi ne mişcam în jos: în subsol, în mlaștină, în întîneric. Rana trebuia întreţinută cumva: ca să sîngereze, să devină purulentă. Visul nostru era coşmarul lor, eram ceea ce puterea şi generaţia din faţă dispreţuia şi de ce se temea cel mai mult: ratarea totală – rana în formă de putrefacție.

Noi alesesem o cale foarte punk, un punk zen. Am ales lucrurile cele mai dispreţuite, cele mai puţin preţuite, cele mai mizere, cele mai prost plătite, cele mai neînsemnate. Ca să le rînjim în nas celor mari şi importanţi.

De ce toate acestea? Pentru că noi doream libertate. Dar o libertate foarte diferită pe care şi-o doreau cei din anii 50, 60 sau 70. Noi nu doream doar o libertate politică specifică lui 68 şi dezgheţului. Ce să faci cu ea? Am văzut unde a dus: birocratizarea hippeie – ni se făcea greată numai cînd îi vedeam. Noi doream nu doar o libertate socială şi economică: uram profund burghezia nouă şi veche îmbuibată, conformistă şi autosuficientă pînă la prostie. Toate aceste libertăţi ne erau insuficiente. Ce să faci doar cu ele? Noi doream un soi de libertate totală de orice formă de constrîngeri, de orice formă de norme şi reguli într-o societate foarte formală şi reglementată. O libertate eliberată de confortul burghez care începuse să macine viețile părinţilor noştri care ne împingeau spre un conformism insuportabil: fă ceea ce trebuie să faci pentru a reuşi. O, nu!

Cum se poate obține asta? Fără să ne dăm seama noi am simţit unde se află acest tip de libertate. Undeva foarte jos: acolo unde nimeni nu impunea, nu reglementa şi nu controla nimic: în jos, în jos, în jos. În subsolul părăsit, în gunoiul abandonat, în întunericul mohorît. Era o libertate descompusă, urît mirositoare, umedă, mucegăită însă era libertatea noastră. Acolo nimeni nu ne căuta, nu ne găsea, nu ne deranja.

Libertatea totală era un soi de punk melancolic, trist, zen care trata totul, trata lumea prin abandon, indiferenţă, descompunere şi refuz.

Noi eram opusul Generaţiei Sputnik-Beat-Dezgheţ care dorea să decoleze. Noi am redescoperit forţa gravitaţiei: în cădere liberă. Noi nu mai doream să zburăm nicăieri, nu mai doream să învingem stihia, noi doream să cădem în abis. Să cădem şi să nu ne mai oprim din cădere. Acestă stare de cădere era unica noastră plăcere.

În timp că cădeam stăteam trîntiţi în subsol, beam ceva vin prost direct din „gorlîşko”, din „gura sticlei” care circula din mînă în mînă şi cîntam la o chitară dezacordată un imn melancolic care ne urmărea mereu. În noi se ascundea o fiară domesticită, tristă şi blîndă care putea fi trezită şi reînsălbăticită oricînd. Dar noi nu ştiam asta. Şi cîntam:

Dar într-o zi ceva s-a întîmplat. Într-o zi o forţă nevăzută a trezit fiara din noi. Şi aveam să redevenim sălbatici. Fiara avea să ne ducă într-o altă epocă...

(Notiţe pentru Sălbaticii copii Dingo – cartea la care lucrează Vasile Ernu)
(source: FB page of Vasile Ernu)
no copyright infringement intended

(video by DJ Blyatman)

(Vasile Ernu)

Vasile Ernu, Unde-i raiul pe pămînt?

(image source: FB page of Vasile Ernu)
no copyright infringement intended

Cum tot globul "civilizat" e încarcerat în casă în această carantină nelimitată, oamenii dispun de tot mai mult timp.
On-lineul îi salvează.

Observ însă că fiecare generaţie se comportă în felul ei.
Cei foarte tineri se joacă în reţea, cei tineri îşi trimit poze, cei mai puţin tineri dar care nu sunt încă bătrîni îşi trimit linkuri depresive, cei bătrîni comunică cu nepoţii plecaţi în cele 101 zări iar generaţia mea îşi caută prietenii de şcoală utaţi ca să mai comunice. E vîrsta 45+ în care vin nostalgiile şi amintirile.

Mă trezesc şi eu cu un mesaj direct:

- Vasea, asta eşti tu?
După cum e scrisă fraza am înţels că acel Vasea din propoziţie sigur sunt eu. E un calc rusesc.
- Probabil sunt eu, răspund precaut.

Am trecut în viaţă prin multe locuri şi pe lîngă prea mulţi oameni. Pe unii chiar nu aş vrea să-i mai întîlnesc.

- Vasea, nu te-ai schimbat deloc. Eşti excat ca în 88 cînd ai venit la noi la şcoală. Ai stat un an şi ai plecat dar ştii că mi-ai lăsat dăuă cărţi pe care nu ţi le-am mai întors. Dar să ştii că m-au ajutat mult, începe el destăinuirile.

88? Mamă, asta e din altă viaţă, altă lume; de atunci am mai trăit 33 de vieţi, gîndesc eu în sinea mea.

- Sunt eu, Sania, nu mă recunoşti?
Între timp îmi băgase imagine.

Mă uit pe poză, bagă şi video repede.

- Sania, scuze dar nu-mi mai amintesc. Iar faţa ta nu-mi aminteşte mare lucru. Cred că te-ai schimbat, încerc eu prudent.

Începe să-mi povestească o mulţime de detalii din perioada aia. E clar: omul a fost lîngă mine atunci.

- Bine Sania, şi care e viaţa ta acum. Ce ai făcut în ultimii 32 de ani? Povesteşte!

- Ooo Vasea, am făcut de toate. Am zis gata: plec în lumea largă să caut fericirea. Şi am plecta la Moscova după bani lungi. Am stat o perioadă: nişte porci ruşii ăştia chiar dacă şi eu pe un sfert îs rus, doar ştii.
După care am zis, Zapad (occident). Am plecat la Viena. A fost bine la început dar după ce am văzt cum au stricat oraşul toţi veneticii am zis: nu se mai poate. Am plecat.
- Unde?
- Germania. Am început un business. Dar se poate de răul fasciştilor. Asta sunt brat (frate), asta...

După care am plecat în State. Ştii cum cîntam noi la şcoală: Goodbye Amerika gde de bîl nikogda! (Adio America, locul unde nu am fost niciodată). În Ştate (SUA) m-am simţit ca în Soiuz (URSS). Ca acasă. Doar că ăia sunt idioţi. Nu am rezistat şi am plecat. E ca în Soiuz dar altfel.

Am zis gata, poehali! (să mergem) şi am plecat în Israel. Ştii că am o parte din familie plecată acolo. Băi Vasea, acolo am dat peste naşi (ai noştri). Nu-i mai suport. Nici tu evrei, nici tu ruşi, nici tu sovietici. Bleaha-miha!

-Sania, unde te-ai stabilit pînă la urmă? încerc eu să aflu mai repede sfîrşitul poveştii.

- Vasea, am dat de ţara visurilor mele, de raiul pe pămînt. M-am mutat în Italia. Ofigheti (superlativ) ce ţară: civilizaţie, mîncare, frumos, mare, soare, munte, lejereanu, vinuţ. La vita e bella şi dolce far niente. Am zis: Sania aici e de tine, rămîi în rai şi gată. Aici o să mori fericit. Şi cînd să-mi rezolv toate afacerile, investiţiile, casă, tot, poftim: coronavirus. Într-o luna totul a devenit iad: panică, frică, morţi în jur, disperare. Cum se spune la noi: miroase a moarte în jur.

- Sania, e o situaţie tragică, zic eu, dar o să treacă. O să trecem şi peste asta. Să avem speranţă. Acum ce vrei să faci?

- Ce să fac: acum caut disperat o formă să ajung la Chişinău, mi se pare că e locul cel mai sigur. Gata îmi ajunge. Vreau înapoi în Basarabia. Unde altundeva decît acolo? Unde poate fi mai bine decît acolo?
A propos nu ai pe cineva la vamă să mă treacă cumva? Plătesc bine...

Stau, ascult povestea lui Sania şi mă minunez de acest traseu, de această goană nebună atît de specifică generaţiei mele maturizate în anii 88-93, în acea ruptură. Această goană în căutarea raiului pe pămînt.

Şi după 30 de ani am aflat că pămîntul e totuşi rotund: am alergat ca disperaţii înainte, fără o clipă de odihnă, şi unde am ajuns? Şi mai ales cum am ajuns?

(source: FB of Vasile Ernu)

no copyright infringement intended

(Vasile Ernu)

Vasile Ernu, Mama se pregătește să moară

(source: FB page of Vasile Ernu)
no copyright infringement intended

Bună dimineața.
Soarele moldovenesc răsare leneș grăbit după dealuri. E soare, e ceață pe vale.
Mama m-a trimis la "țintirim": mergi și strânge buruiana de pe morminte. Îmi spune numele ca la pomelnic.

Ea vorbește despre morminte ca despre oameni vii. Ca o Sfântă.

Am mers, e spectaculos. E unul dintre cele mai mari cimitire evreiești din est.
Sus, în Buiucani.

Privesc dimineața moldovenească.
Plivesc și plec.
Adio Chișinău.
Ne revedem peste alți mulți ani.
Dacă vom mai trai.

Moldova arată ca acest cimitir celebru.

Ai mei toți sunt cu bagajele la ușa.
Nici sub Stalin nu a fost așa.
De ce? Nu am un răspuns.

Îmi vine să bocesc.
Bocesc și strâng iarba din cimitir: e singurul meu rost aici.

Mama zice: o să mor eu și nu o să mai vii.
Are aproape 90 de ani.

Așteaptă pe prispă moartea care o ocolește. E femeia împăcată cu viața.
Se sfădește cu moartea, vrea să plece dar moartea îi zice NU.

Vreau să-i las niște bani. Mă jenez teribil.

Ea zice: Moartea nu mă ia, cred că Dumnezeu mai vrea ceva de la mine. Să mai am grijă de tine.

Îmi arată hainele de înmormântare. Mă întreabă ce vreau să iau eu. Am moștenit "fizgarmonia", instrumentul familiei de peste 120 de ani. Ce fac cu el? Mă gândesc să-l donez bisericii pe care ai mei au slujit-o toată viața.

La 90 de ani mama e o forță fragilă teribila: se teme și Dumnezeu de ea. Ascultă de ea.

Mă mângâie ca pe un copil. Așa sunt lângă ea: un copil.

Am sentimentul că e ultima supraviețuitoare a Basarabiei. Dar pe teritoriul ei și moartea e neputincioasa.

Așa e tot acest teritoriu estic: vrea să moară dar nu poate. Moartea e neputincioasă cu acest corp fragil.

Soarele își vede de treabă: răsare și anunță o nouă zi.

Și plec.

Cu autostopul spre Iași. Vama.
Alți moldoveni, acest "trib" teribil.



(Vasile Ernu)

Vasile Ernu, Pietre de uitare

(image source: vice)
no copyright infringement intended

Aici mai sînt cîteva pietre funerare, vechi. Foarte vechi... Cînd eram mic, mă fascinau literele scrise acolo... atît de vechi, încît pînă şi culoarea pietrei lua culoarea pămîntului şi a ierbii. Erau atît de vechi, încît aveam impresia că nu mai sînt morminte, ci fac parte deja din natură. Mi se părea că acele pietre funerare cresc direct din pămînt... Ele aparţineau unui trecut care aproape că nu mai avea memorie. Nu mai erau pietre de aducere aminte, ci mai degrabă pietre de uitare. Erau nişte pietre funerare care ne aminteau că am uitat ceva important, dar nu ştiam ce.



(Vasile Ernu)

Vasile Ernu, În amintirea Mașei Dinescu

Debarcaderul Mașei
(source: Ioana Gruenwald)
no copyright infringement intended

Şi a apărut un tip ca un mînz neîmblînzit, care făcea precum samovarul rusesc care dă în clocot: era exploziv.

Dar nu el m-a impresionat în primul rînd. Cel mai mult m-a impresionat o femeie frumoasă, discretă precum un mesteacăn rusesc în toamnă.



(Vasile Ernu)

Vasile Ernu, Oraşul în care nu se moare

(source: pikabu)
no copyright infringement intended

Oraşul în care nu se moare sau cum a devenit Basarabia o Siberie caldă. Despre originile afacerii „suflete moarte”
----

Partea cea mai interesantă din economie nu este partea oficială ci cea neoficială, economia neagră. De ce? Pentru că această parte tenebră spune mult mai multe despre ce este în esenţă economia, acestă relaţie de schimb şi de gospodărire, şi mai ales despre realitatea sociatăţii în care această economie funcţionează.

O istorie a economiei cît de cît reală nu ar trebui să fie doar o istorie a economiei „oficioase” ci şi o istorie a economiei tenebre despre care mai nimeni nu vorbeşte sistematic. Adică nu o istorie a tehnicilor de acumulare reglementate ci o istorie a furtului, a contrabandei, a speculaţiei, a paradisurilor fiscale, a dereglementărilor de tot felul, a pirateriei, a războaielor economice, a colonialismului etc. Economia neagră este poate cel mai complex fenomen economic şi esenţa economiei. Aşa cum o istorie a politicii ar trebui să fie nu o istorie a păcii ci una a războiului. Pacea, această formă de război dusă cu alte mijloace, fiind doar pauza de odinhnă dintre taberele diverse care se războiesc permanent.

Dar să revin la povestea promisă: oraşul în care nu se moare.

Povestea s-a întîmplat în secolul XIX. În tînăra gubernie a Imperiului Rus, în Besarabia, este exilat cunoscutul poet rus Alexandr Sergheevici Puşkin. Mai multe surse indică că aici a aflat el de schema economică „suflete moarte” pe care „o vinde” lui Gogol cînd revine la Petersburg. Am povestit recent istoria asta. Schema era simplă: ţăranii iobagi care mureau nu erau trecuţi direct în registrele statului din multe cauze administrative şi atunci cîţiva ani moşierul plătea pentru ei impozite ca şi cum ar fi vii. Uneori aceste „suflete moarte” erau impozitate ani de zile ca şi cum ei sînt încă subiecţi economici.

Cei care cumpărau aceste „suflete moarte” îi scăpau pe moşieri de o grijă şi de costuri. Scopul afacerii: strămutarea lor în alte gubernii unde businessmanul îşi deschidea o afacere bănoasă care putea fi deschisă doar dacă aveai un anumit număr de „suflete”, fie ele şi moarte, dar în registru să fie vii. Era afacerea „noilor parveniţi” şi a celor puşi pe căpătuială repede.

Însă în una din zile Puşkin primeşte invitaţia să meargă la Bender (Tighina – numele folosit de administraţia română), oraşul „port”, „cetatea de pe mal”.

Colonelul Limprandi îl invită pe Puşkin la Bender şi-i spune că „Bender este oraşul în care nimeni nu moare”.

Poetul devine curios şi întreabă: cum adică nimeni nu moare? Şi atunci află povesta fascinantă a „nemuririi oraşului” care nu e decît o schemă economică.

În oraşul B., cum ar spune Gogol, se refugia multă lume. În secolul XIX-ce în general în Basarabia a început să crească mult populaţia regiunii nu din cauza natalităţii ci din cauza migraţiei.

De ce? Pentrucă gubernia tînără Basarabia era controlată puţin, slab administrată, la periferia Imperiului, departe de mîna lungă a ţarului. Noi pămînturi, noi afaceri, lipsă de control, de iobăgie. Aici puteai să te ascunzi în „micul buzunar al Imperiului”. Cum ziceau comercianţii evrei: Kişnev e la dracu-n praznic.

În oraşe vin afaceriştii şi aventurierii de tot felul. Aici fug bandiţii de la Odesa cînd îi caută potera. Aici fug ţăranii iobagi care au probleme. Aici fug toate sectele din Imperiu: alternativa era Siberia. Basarabia devine Siberia caldă şi însorită a acestor fugari şi aventurieri (multe din aceste poveşti le găsiţi în Mica trilogie a marginalilor).

Ce se întîmpla însă cu cei care ajung aici? Cum fac ei să-şi piardă urma? Ei bine, la Bender se inventează schema, „suflete moarte” pe invers.

În Bender nu se moare: orice mort din oraş este „înviat” prin schimbul de „suflet” cu un refugiat. Decedatul nu este trecut în registru ci este înlocuit cu un refugiat. Practic refugiatul în Basarabia primeşte actele unui mort contra unei sume. Un soi de „luare de cetăţenie”, „luare de identitate” a mortului.
Aşa că orice ţăran, bandit, afacerist sau sectant care ajungea aici putea uşor să-şi schimbe identitatea cu un cetăţean mort, cu un „suflet mort”, ca să-şi piardă vechea identitate. Adică să-şi cumpere o nouă identitate curată, legală. Îşi putea alege chiar şi CV-ul pentru că toţi aveau o mică descriere: cine ce a fost în viaţa reală.

În oraşul Bender mulţi ani nu a murit nimeni. Aici nu se moare, aici totul se transformă. Aici şi moarte capătă viaţă. Economică. Deloc întîmplător peste mulţi ani doi scritori geniali, Ilf şi Petrov, şi-au numit eroul lor principal, etalonul combinatorului perfect, Bender. Ostap Bender.

Iată ce poate face o adevărată economie ;)
Acum în această gubernie mor şi cei vii.
Sau cel puţin fug în alte regiuni ale lumii aproape morţi pentru a „reînvia”.

(мой комментарий: пиздец Bасиле! продолжай в том же духе!)


(Vasile Ernu)

(Gogol)

(Pushkin)

Mr. Ernu Goes to Sofia

Honi soit qui mal y pense
(image source: blog of Rahoveanu)
no copyright infringement intended

Bulgaria? noua noastră destinație

La fiecare 7-10 ani am tot schimbat locul de trai. Am deja la activ 6 localităţi în care am trăit. Mă obişnuiesc repede cu toate că vîrsta vrea linişte şi calm. Dar nici ca la Cluj sau Bruxelles că fac infarct.

Cîndva visam să trăiesc la Istanbul: singurul oraş adevărat din zonă. Şi poate singura metropolă euroasiatică. Oraşele europene par pe lîngă Stambul nişte pensioane de bătrîni (excepţie Londra). Dar nu cu Erdogan.

Dar Stanbulul se amînă pentru o altă viaţă. (Ca să dezvălui: Izgoniţii se termină la Istanbul, unde beau ceai cu o mătuşă anarhistă care are nepoate care o iau spre fundamentalism religios).

Am zis că nu mă mut din Bucureşti: cel mai european oraş oriental. Asta e marele lui atuuuuu.

Dar azi mi-a trecut aşa un gînd: de ce nu Bulgaria? Sofia ce are?

Le ştiu cît de cît limba, sînt slavi cu care mă împac binişor, sînt balcanici cum îmi plac, nu sînt isterici ca fraţii români cînd aud de politică, au mafie (deci sînt serioşi), au mîncare bună, se munceşte lejer, au mare, au vecini greci.

Mai nou au şi MCV iar noi nu. Poftim? MCV?

Bulgaria e chiar atractivă cu sau fără MCV.


So, Mr. Ernu goes to Sofia; as he's changed his place (only the place, not his ways) every 7-10 year; that seems to follow some logic; the logic of the six cities he has already lived in; well, because age wants peace and quiet, it could not be so easy this time; come'on, peace? quiet? no, no, no, not like in Cluj or Brussels (do you want a Mr. Ernu with a heart attack?); now, to put the thoughts in some order (as much as we could), Mr. Ernu used to dream of living in Istanbul: the only real city in the area; and maybe the only Eurasian real metropolis; near it the other European cities seem to be kind of old town pensions (maybe except London); but not with Erdogan (for whatever reasons Mr. Ernu doesn't like Erdogan, in case you didn't know it); so Stambul is postponed for another life; to reveal: Izgoniţii ends up in Istanbul, where Mr. Ernu has a cup of tea together with an anarchist aunt whose grandchildren evolve towards religious fundamentalism (I suggest Cafe Kundera, in case you like the novels of Elif Shafak; if not, keep to Vasile Ernu, that's okay); now, trying to keep this talk down to a sanity level, Bucharest (where Mr. Ernu currently lives) is the most European Eastern city; this is its big asset (of Bucharest, not of Mr. Ernu, who seems to be the most Eastern European guy; or whatever); then why Sofia? here Mr. Ernu gives his reason: why not Sofia? (I'm okay with that); he knows up to a point their language, as it is a Slavic one, with whom he is comfortable, they are Balkanians, which he likes, they are not hysterical (unlike the Romanian brothers when they hear about politics and policies), they have mafia (so they are serious), they have good food, they take it easy with work, they have the Black Sea, they have Greek neighbors; plus they are okay with MCV and we aren't; or the other way around; anyway Bulgaria is really cool.


(Vasile Ernu)

Di rumenishe kretshme

Efim Chorny
(source: yiddishbookcenter)
no copyright infringement intended

I found this klezmer song (Di rumenishe kretshme) on the FB page of Vasile Ernu, and I dedicate my finding to to the great klezemer lover who is Yale Strom.

Says Vasile Ernu: îmi trebuia o melodie klezmer de crîșmă, de la început de sec XX, din Imperiul Ţarist de pe la noi; știu cîteva dar nu e ceea ce trebuie; noroc cu un amic pe care nu l-am văzut din perioada în care limonada Buratino costa 10 kopeici ... (I was in need of a klezmer tavern song, from the beginnings of twentieth century, from the Czarist Empire of us. I know some, only it's not what it's needed. I was lucky with a friend that I hadn't seen since the Buratino lemonade was only 10 kopeks...)

Efim Chorny, Di rumenishe kretshme

(Vasile Ernu)

(Yale Strom)

Vasile Ernu: Un samovar, un abac şi o fizgarmonie

(source:Facebook page of Vasile Ernu)
no copyright infringement intended

O poveste de-a lui Vasile Ernu, aşa cum le povesteşte el. Am luat-o de pe pagina sa de Facebook.

Samovarul e din epoca ţaristă. E de la străbunici. E pe bază de jăratic care se pune cumva dedesupt ca să fiarbă apa. Eu nu l-am apucat funcţionînd. Doar mama şi tata mi-au spus cum funcţiona. A rămas ca o piatră de aducere aminte despre o epocă pe care eu nu o mai înţeleg aproape deloc. Dar încerc. Obiectul însă e fascinant. Acum încerc să-l restaurez. Cumva în jurul acestui obiect s-a construit familia străbunicilor mei de comercianţi, cizmari, pescari, sectanţi, mesicanici, staroveri şi ce au mai fost pe acolo...

Abacul a ajuns în familie după războiul din 39-45. Era instrumentul de lucru al tatălui meu. Era calculatorul lui. Cu acest instrument şi-a hrănit familia. Iar sunetul abacului este sunetul copilăriei mele. Şi astăzi după sunetul acelor bile de lemn care se mişcă pe osiile de metal pot spune despre ce sume e vorba. Tatăl m-a învăţat puţin să lucrez cu el şi-mi tot repeta să nu am mare încredere în noile tehnologii pentru că ce poate face abacul nu poate face nimeni. Cine ştie să lucreze cu abacul poate uşor învăţa să luctreze cu PC-ul. Invers nu e valabil.

Cînd cădea curentul tata, pensionar fiind deja, era chemat de urgenţă să le facă socotelile marilor instituţii (fost mare revizor-contabil). Tata îi ironiza mereu pe cei cu noua tehnologie, după un astfel de accident: şi ce o să faceţi voi dacă se va termina curentul şi petrolul sau Doamne fereşete începe un război? Tot ce ai mai valoros trebuie să poţi lua cu tine: abacul, pixul, carneţelul şi mai ales creierul. Restul e gunoi...

Fizgarmonia are peste 100 de ani. E cumpărată de tata de la un evreu de la Odessa şi cred că a aparţinut familiilor vechi de colonişti nemţi de pe la noi. Era un obeict pe care-l aveau în biserici şi case.

De când mă ştiu am avut în casă o fizgarmonie. E un instrument muzical mai ciudat. Nu e nici pian, nici orgă. Sau e un amestec din amândouă. E un soi de acordeon mare orizontal fix. Sunetul e de orgă. Cînd cînţi trebuie să pedalezi, altfel nu scoate niciun sunet. Asta pune deseori în încurcătură pianiştii care ştiu să cînte la clape dar nu sînt obişnuiţi să facă simultan dou acţiuni.

Tata a învăţat singur să cînte la ea. Pe note. Cu toţi prietenii lui. Şi după ne-a învăţat şi pe noi să descifrăm notele şi să scoatem sunete cu acest instrument minune. A fost o adevărată şcoală pentru mulţi dintre noi. Fizgarmonia este un soi de cîntecul lebedei al unei lumi aşezate, ordnate pe note care nu mai există de mult. A dispărut dar care mai poate fi refăcută doar în poveşti.


(Vasile Ernu)

Vasile Ernu, Soacră moldoveancă, noră româncă

(source: unica)
no copyright infringement intended

O poveste de pe la Cahul, de-a lui Vasile Ernu. Am găsit-o pe pagina sa de Facebook.

Am mers la proceduri la Nufărul alb. E de roman aici. Proceduri e un cuvînt magic. Dar la cabinetul de băi termale am fost luat în primire de o doamnă spre 60 de ani pusă pe discuție.

- Cu ce ocazie domnu Ernu pe la noi? Aaa sînteți de la România din grupul de artiști... dă ea răspunsul.

- Da, zic. Dar sînt născut în părțilea astea.

Îmi explică ce trebuie să fac și cînd doresc să mă programeze la băi și mă întreabă direct cu un zîmbet teatral:

- Și cum sînt româncile domnule Ernu? Aici se pune accent pe cuvîntul domnul și e folosit mai ales în relație cu românii. Pentru localnici și ruși au altă terminologie.

- Păi cum să fie? Ca peste tot unde sînt oameni așa cum sîntem și noi, încerc eu un răspuns evaziv.

- Ei lasă că știm noi. Nu-i așa că sînt cam alintate și tare comode. Vor casă, mașină și odihnă. Am auzit că nici nu prea gătesc, vor doar să fie servite...

- Of am un băiat la București și tare mă tem că o sa-mi aducă o româncă. Tot îl bat la cap să aleagă o fată de aici, de-a noastră moldoveancă că sînt fete tare bune, harnice și au grijă de bărbați nu ca româncile astea...

E zîmbesc și o liniștesc:

- Stați liniștită că tot româncă o să vă aducă și o să vedeți că dacă o iubește nu o să fie chiar așa rău. Și de gătit poate găti și el că nu e un capăt de lume. Uite, de exemplu, eu gătesc foarte mult acasă. O fac din plăcere și nu e nicio tragedie.

- Să nu ziceți că spălați și vasele? zice ea ironic.

- De ce să nu spăl? Nu e mare păcat așa că spăl, firește.

Doamna se întoarce către colega ei și comentează:

- Auzi Natalia Petrovna? Și gătește și spală.... Păi uite cum ne fură româncele băieții buni. Off să nu-l îmbrobotească și pe al meu una.

Se uită la mine compătimitor cumva și îmi spune:

- Haideți că vă bag acum la băi că văd că sînteți om bun, comentează ea cu milă și mă băgă în vana cu apă sărată și sulfuroasă...



(Vasile Ernu)

Vasile Ernu, "Geopolitica" uneori se reduce la maioneză şi muştar

Maioneză şi Muştar
(source: Apă.Făină.Sare - Jurnalul unui tânăr brutar artizan şi alte câteva povestiri)
no copyright infringement intended

Hotarul se defineşte în foarte multe feluri. Există un hotar geografic, lingvistic, politic, religios, cultural etc. Pentru mine în ultima perioadă cele mai puternice hotare sînt cele legate de mirosuri şi gusturi: ele produc poate cea mai puternică memorie. Ele lasă printre cele mai puternice urme. Cu vîrsta această memorie se acutizează.
Dacă cineva mi-ar lega ochii şi astupa urechile ca să nu văd şi să nu aud nimic şi m-ar duce undeva fără să ştiu unde, mi-ar trebui cîteva secunde să spun dacă mă mai aflu pe teritoriul României sau sînt în Basarabia. Îmi sînt suficiente mirosul şi gustul.
Fireşte sînt o mulţime de lucruri comune dar sînt însă nişte mărci specifice foarte puternice care diferenţiază.
Pentru mine cumva România se termină acolo unde se termină muştarul iar Basarabia începe acolo unde începe maioneza. Sînt spaţii marcate de aceste „liante gastronomice” care unesc totul. Mai există cafeaua şi ceaiul care diferenţiază mult cu toate că în ultima perioadă la acest capitol lucrurile s-au mai schimbat, dar nu foarte mult.
A propos: cînd am ajuns prima oară în România (90) şi am cerut ceai am fost întrebat dacă sînt bolnav. Şi am primit un ceai de tei ;) Nu, ăsta nu e ceai. Aşa cum cafeaua era pentru mine mai degrabă o excepţie.
Revenim la maioneză. Intraţi într-un supermarket molodvenesc: acolo vedeţi cîţiva metri de fel şi fel de maioneze şi aproape deloc muştar. Muştarul e undeva acolo la „altele”. Maioneza însă are un loc privilegiat şi ocupă un sector important în magazin. În spaţiul românesc e exact invers. Însă chiar şi aşa muştarul, care e rege în România, nu are locul privilegiat pe care-l are maioneza pe rafturile magazinelor din Basarabia.
Observ cum în ultimii ani se schimbă ingredientele salatelor. Pentru cine nu ştie: aproape toate salatele „moldoveneşti” au maioneză. Apar tot mai multe ingrediente, tot mai diverse şi tot mai globale. Maioneza însă rezistă. Ea leagă totul. Şi se opune muştarului. Radical. De ce şi cum s-a ajuns aici? Asta e o istorie tare lungă. Aproape de o carte.

(autor Vasile Ernu, publicat pe pagina sa de Facebook)

(Vasile Ernu)

Vasile Ernu

Vasile Ernu
(image source: filme-cărţi ro)
no copyright infringement intended

Născut la Odesa în 1971, Vasile Ernu este un intelectual de stânga din grupul Critic-Atac, şi în acelaşi timp un scriitor extraordinar. Două lucruri care uneori se bat cap în cap, pentru că mesajul politic, clar şi consecvent, este repede "furat" de vraja scriiturii: omul ăsta povesteşte atât de frumos, că uiţi de orice altceva (este drept că se mai întâmplă şi pe dos, când partizanatul apare strident - că de aia e partizanat). Una peste alta, îl citesc mereu cu mare încântare.

• "Geopolitica” uneori se reduce la maioneză şi muştar
• Soacră moldoveancă, noră româncă
• Un samovar, un abac şi o fizgarmonie
• Di rumenishe kretshme
• Mr. Ernu Goes to Sofia
• Oraşul în care nu se moare
• În amintirea Mașei Dinescu
• Pietre de uitare
• Mama se pregătește să moară
• Unde-i raiul pe pămînt?
• Pofig
• Ultima noapte la Istanbul
• Remember, the 6th of December

(A Life in Books)