Vasile Ernu, Mama se pregătește să moară

(source: FB page of Vasile Ernu)
no copyright infringement intended

Bună dimineața.
Soarele moldovenesc răsare leneș grăbit după dealuri. E soare, e ceață pe vale.
Mama m-a trimis la "țintirim": mergi și strânge buruiana de pe morminte. Îmi spune numele ca la pomelnic.

Ea vorbește despre morminte ca despre oameni vii. Ca o Sfântă.

Am mers, e spectaculos. E unul dintre cele mai mari cimitire evreiești din est.
Sus, în Buiucani.

Privesc dimineața moldovenească.
Plivesc și plec.
Adio Chișinău.
Ne revedem peste alți mulți ani.
Dacă vom mai trai.

Moldova arată ca acest cimitir celebru.

Ai mei toți sunt cu bagajele la ușa.
Nici sub Stalin nu a fost așa.
De ce? Nu am un răspuns.

Îmi vine să bocesc.
Bocesc și strâng iarba din cimitir: e singurul meu rost aici.

Mama zice: o să mor eu și nu o să mai vii.
Are aproape 90 de ani.

Așteaptă pe prispă moartea care o ocolește. E femeia împăcată cu viața.
Se sfădește cu moartea, vrea să plece dar moartea îi zice NU.

Vreau să-i las niște bani. Mă jenez teribil.

Ea zice: Moartea nu mă ia, cred că Dumnezeu mai vrea ceva de la mine. Să mai am grijă de tine.

Îmi arată hainele de înmormântare. Mă întreabă ce vreau să iau eu. Am moștenit "fizgarmonia", instrumentul familiei de peste 120 de ani. Ce fac cu el? Mă gândesc să-l donez bisericii pe care ai mei au slujit-o toată viața.

La 90 de ani mama e o forță fragilă teribila: se teme și Dumnezeu de ea. Ascultă de ea.

Mă mângâie ca pe un copil. Așa sunt lângă ea: un copil.

Am sentimentul că e ultima supraviețuitoare a Basarabiei. Dar pe teritoriul ei și moartea e neputincioasa.

Așa e tot acest teritoriu estic: vrea să moară dar nu poate. Moartea e neputincioasă cu acest corp fragil.

Soarele își vede de treabă: răsare și anunță o nouă zi.

Și plec.

Cu autostopul spre Iași. Vama.
Alți moldoveni, acest "trib" teribil.



(Vasile Ernu)