Updates, Live: Vasile Ernu, Pofig

(source: FB page of Vasile Ernu)
no copyright infringement intended

Lozinca generației mele din Est în adolescenţa anilor 80 spre final era: vrem să devenim măturători de stradă şi paznici de noapte. Asta cîntam totă ziua: Поколение дворников и сторожей - The generation of yard-sweepers and nightwatchmen. Un soi de oamenii nimănui: abandonul total era starea.

Credeți că asta făceam din mare dragoste pentru muncă sau oamenii de jos? De loc: noi eram pofig – miserupişti. Pofig – este un abandon existențial total. Asta era felul nostru de a spune că noi refuzăm orice formă de a ni se impune sau interzice ceva. Era felul nostru de a spune că toate visele statului, puterii, regimului, părinţilor şi a celor mai mari erau pentru noi Zero. Noi doream să devenim coşmarul lor. Şi asta o manifestam printr-un soi de abandon total: pofig. Noi doream să vedem descompus şi putrezit tot ce au făcut ei. Inclusiv să ne vedem pe noi descompuși. Dar în această descompunere se ascundea ceva plăcut: ne plăcea să ne zgândărim rănile, nu le lăsam să se cicatrizeze, nu le lăsam să se vindece. Vindecarea ne punea în pericol filosofia de viaţă. Noi eram o rană.

Ei ne priveau ca pe un succes, noi ne priveam ca pe o rană deschisă. Ei doreau să ne ducem undeva în sus: sigur, stabil, călduţ, comod, plăcut, reuşit, util, folositor. Noi ne mişcam în jos: în subsol, în mlaștină, în întîneric. Rana trebuia întreţinută cumva: ca să sîngereze, să devină purulentă. Visul nostru era coşmarul lor, eram ceea ce puterea şi generaţia din faţă dispreţuia şi de ce se temea cel mai mult: ratarea totală – rana în formă de putrefacție.

Noi alesesem o cale foarte punk, un punk zen. Am ales lucrurile cele mai dispreţuite, cele mai puţin preţuite, cele mai mizere, cele mai prost plătite, cele mai neînsemnate. Ca să le rînjim în nas celor mari şi importanţi.

De ce toate acestea? Pentru că noi doream libertate. Dar o libertate foarte diferită pe care şi-o doreau cei din anii 50, 60 sau 70. Noi nu doream doar o libertate politică specifică lui 68 şi dezgheţului. Ce să faci cu ea? Am văzut unde a dus: birocratizarea hippeie – ni se făcea greată numai cînd îi vedeam. Noi doream nu doar o libertate socială şi economică: uram profund burghezia nouă şi veche îmbuibată, conformistă şi autosuficientă pînă la prostie. Toate aceste libertăţi ne erau insuficiente. Ce să faci doar cu ele? Noi doream un soi de libertate totală de orice formă de constrîngeri, de orice formă de norme şi reguli într-o societate foarte formală şi reglementată. O libertate eliberată de confortul burghez care începuse să macine viețile părinţilor noştri care ne împingeau spre un conformism insuportabil: fă ceea ce trebuie să faci pentru a reuşi. O, nu!

Cum se poate obține asta? Fără să ne dăm seama noi am simţit unde se află acest tip de libertate. Undeva foarte jos: acolo unde nimeni nu impunea, nu reglementa şi nu controla nimic: în jos, în jos, în jos. În subsolul părăsit, în gunoiul abandonat, în întunericul mohorît. Era o libertate descompusă, urît mirositoare, umedă, mucegăită însă era libertatea noastră. Acolo nimeni nu ne căuta, nu ne găsea, nu ne deranja.

Libertatea totală era un soi de punk melancolic, trist, zen care trata totul, trata lumea prin abandon, indiferenţă, descompunere şi refuz.

Noi eram opusul Generaţiei Sputnik-Beat-Dezgheţ care dorea să decoleze. Noi am redescoperit forţa gravitaţiei: în cădere liberă. Noi nu mai doream să zburăm nicăieri, nu mai doream să învingem stihia, noi doream să cădem în abis. Să cădem şi să nu ne mai oprim din cădere. Acestă stare de cădere era unica noastră plăcere.

În timp că cădeam stăteam trîntiţi în subsol, beam ceva vin prost direct din „gorlîşko”, din „gura sticlei” care circula din mînă în mînă şi cîntam la o chitară dezacordată un imn melancolic care ne urmărea mereu. În noi se ascundea o fiară domesticită, tristă şi blîndă care putea fi trezită şi reînsălbăticită oricînd. Dar noi nu ştiam asta. Şi cîntam:

Dar într-o zi ceva s-a întîmplat. Într-o zi o forţă nevăzută a trezit fiara din noi. Şi aveam să redevenim sălbatici. Fiara avea să ne ducă într-o altă epocă...

(Notiţe pentru Sălbaticii copii Dingo – cartea la care lucrează Vasile Ernu)
(source: FB page of Vasile Ernu)
no copyright infringement intended