Updates, Live

Saturday, April 30, 2016

Puesto and Its Various Meanings

Puesto en La Jolla
(source: San Diego Magazine)
no copyright infringement intended

Los hermanos Eric y Alan Adler, más el primo Isi Lombrozo, han amplificado sus original Puesto taco-shop en La Jolla ; en el nuevo comedor se destaca más artículos de menú como ceviche verde, varios topos, y la costilla corta barbacoa ; ellos también tienen un patio - porque el alimento mexicano no debería ser comido dentro (source: San Diego Magazine).


alezzzix (Alex de Venezuela): Puesto is short for puesto de trabajo, which is a job, also we use it as a synonymous for asiento (seat). For the position a person plays on a team we use posición, you could say puesto and it would be understandable but not common. For locations of events one could use asiento (only if there is a place to sit), lugar or puesto. Puesto also works for a stand, for instance, a hot dog stand would be a puesto de perros calientes. There is also the conjunction puesto que that means because / since / due to, for instance, since you did not come, I had to study by myself, this means puesto que no viniste, tuve que estudiar solo.



Babasonicos - Puesto
(vídeo por BabasonicosVevo)



(La Española - or Hispaniola)

Tuesday, April 26, 2016

Doctorow

Edgar Lawrence "E.L." Doctorow
1931-2015
(photo: Ruth Fremson for NY Times)
no copyright infringement intended


His parents (kind of social democrats old fashion) named him after Edgar Allan Poe; as a child he was reading as much as he could; eventually he started to be interested not only in what was to happen, but how was that done; so he became a writer, one of the most important American novelists of the past century (wiki); his novels situate fictional characters in recognizable historical contexts, among identifiable historical figures and often within unconventional narrative forms (nyt); he articulated the American darkness as well as any writer ever has - hubris, greed, stupidity around race and class — but this awareness of darkness vibrated alongside a deep optimism, a fascination with the beauty and genius of the American experiment (newyorker); Ragtime, World’s Fair, Billy Bathgate, The Book of Daniel, and Loon Lake constitute his essential list (Entertainment Weekly).




(A Life in Books)

Labels:

Friday, April 22, 2016

Biblioteca lui Aman



Casa lui Theodor Aman este un loc binecuvântat, în care larii şi penaţii par să sălăşluiască, să ne păzească de urât şi de gânduri rele, şi să ne ducă într-o lume care astăzi nu mai este. O lume în care frumosul era regula, iar divinităţile coborau pe pământ din când în când, să ţină sfat cu filosofii şi artiştii, o lume în care fiecare culoare, fiecare sunet, fiecare vorbă scrisă îşi aveau rostul şi locul în simfonia cea mare. Aman, pictorul începuturilor epocii moderne a ţării acesteia. Elev al lui Petrache Poenaru, a ştiut să îi absoarbă amintirile despre Domnul Tudor şi să le aştearnă pe pânză. Ne-a dăruit alte şi alte portrete ale eroilor noştri - nu vom şti niciodată cum arătau în realitate, pentru noi vor rămâne aşa cum ni i-a zugrăvit marele pictor. Dar mai ales, a ştiut să aducă în arta noastră care atunci începea să îşi definească modernitatea, a ştiut să aducă un exemplu de echilibru, de măsură, de frumos întovărăşit de înţelepciune.

M-am apropiat de biblioteca sa cu bucurie. Erau acolo scriitorii citiţi de el, lumea lui de gânduri. Molière, Schiller, Racine, Massillon... Iar între cărţi, un craniu, ca un Memento Mori. Una din cele două nepoate ale mele m-a întrebat ce scria pe craniu. Era umplut cu notaţii frenologice. Am încercat să fotografiez bilioteca, nu reuşeam să obţin o imagine bună. Aşa că l-am rugat pe fiul meu, care mi-a dăruit poza de mai sus.

În curtea casei, un atelier de sculptură în care cândva a lucrat Paciurea, artistul care ne-a dăruit Giganţii si Himerele. Himera Văzduhului, cea a Pământului, cea a Apei, cea a Nopţii... De demult, eram copil, nepoata lui Paciurea venea în vizită pe la noi.


(Bucureşti)

Labels:

Donde fuego se hace, humo sale

puertas al infierno o lugares sagrados
donde el fuego nunca se apaga
(fuente: Criptogramas)
no copyright infringement intended


Algunos (como gphackney, uno de mis companeros en Duo Lingo) consideran que este idioma quiere decir algo diferente que " donde hay humo, hay fuego. " Este idioma se traduce más estrechamente a una advertencia : si se hace problemas, la gente va a notar. Sin embargo otros consideran que " por el humo se sabe dónde está el fuego " , que viene a " por el hilo se saca el ovillo " (Educación, nuestro empeño). Usted decide :)


(Refranero español)

Labels:

Wednesday, April 20, 2016

Cardinal Martini - His Final Interview

Cardinal Carlo Maria Martini
(source: wiki)
no copyright infringement intended


The church is tired, in the Europe of well-being and in America. Our culture has become old, our churches and our religious houses are big and empty, the bureaucratic apparatus of the church grows, our rites and our dress are pompous.




(Church in America)

Labels:

Bucharest Opera on Strike





Andrei Rădulescu-Banu: The Bucharest Opera, in all its glory - but the show is cancelled. The short gist of it: ballet director got fired by conductor (but with ethnic overtones, because the ballet director is Dane, the conductor Romanian). The curtain stays closed, the singers are in the audience, asking for higher salaries and for a shot to be allowed on stage. Listen to them sing the Hebrew Slaves Chorus from Nabucco, by Verdi. We hoped to see instead Falstaff, by the same Verdi - supposedly one of the most comedic opera roles written. Instead, the joke is on us.


(Bucureşti)

Cardinal Kasper: Merciful God, Merciful Church





(Church in America)

Labels:

Cardinal Kasper: Pope Francis has launched 'new phase' on Vatican II





(Church in America)

Labels:

Entre Me Gustas Y Te Amo

(source: FB page of Angelique Boyer)
no copyright infringement intended




(La Española - or Hispaniola)

Fidel Castro




En un discurso de despedida, Fidel Castro impulsa el Partido a realizar su visión




(Zoon Politikon)

Labels:

Tuesday, April 19, 2016

Dilma Rousseff






(Zoon Politikon)

Esperar lo Inesperado

(fuente: Fotogramas)
no copyright infringement intended

El que no espera lo inesperado, no lo encontrará (Heráclito)

Esperar lo inesperado. Aceptar lo inaceptable (Confucio)

Hace algunos años asistí a una conferencia europea en Viena, dedicada a los nuevos conceptos en el campo de procesos empresariales. Un de los ponentes en el debate vino con una pregunta interesante: "¿Qué es mejor, agarrar la dirección derecha y la usar como una fuerza motriz, o esperar el inesperado?" Buena cuestión, no tengo ninguna objeción ¿Sabes la respuesta?


(La Española - or Hispaniola)

Monday, April 18, 2016

Massillon

Jean-Baptiste Massillon, évêque de Clermont
1863-1742
(source: wiki)
no copyright infringement intended


Le nom du peintre nous reste inconnu. Tout-ce que nous savons c'est l'année quand il a été fait, 1719 (et ça parce que l'auteur n'a pas oublié de mettre la date en bas). C'est le portrait d'une importante figure dans l'histoire de la literature française de la première moitié du dix-huitième siècle. Massillon fut un des plus grands prédicateurs que l'Église de France a connu, de la taille de Bossuet et de Bourdalue. Ce sont restés célèbres les mots que Louis XIV avait dit à Massillon après avoir écouté un de ses sermons : mon père, j'ai entendu plusieurs grands orateurs et j'en ai été content; mais, après vous avoir entendu, je suis très mécontent de moi-même.

Et si nous sommes arrivés à Louis XIV, voici le commencement de son oraison funèbre, prononcée par Massillon : Dieu seul est grand, et surtout dans ces derniers moments où il préside à la mort des rois de la terre.

Mais peut-être les mots que Voltaire disait de Massillon sont plus résonants pour nous, faibles esprits du vingt et unième siècle : le prédicateur qui a le mieux connu le monde, et dont l’éloquence sent l’homme de cour, l’académicien, et l’homme d’esprit ; de plus, philosophe modéré et tolérant.
(info source: wiki)


J'ai visité hier la maison d'un grand peintre roumain du dix-neuvième siècle (Aman) et le volume de sermons de Massillon était dans la bibliothèque, dans la companie de Molière, Schiller et Racine. Un crâne était parmi les livres, comme un Memento Mori, nous sommes un mystère à nous-mêmes.





(Le Parnasse des Lettres)

Labels: ,

Saturday, April 16, 2016

Proof of evolution that you can find on your body


(video by Vox)






(Blogosphere)

Thin underwater cables hold the internet. See a map of them all.


(video by Vox)



(Blogosphere)

Thursday, April 14, 2016

Arnold Wesker



My first encounter with the name of Arnold Wesker was sometime in the 60's. I was a teenager, living in a Communist country that was beginning slowly and cautiously to open just a little bit toward the Western world. Naturally I was very eager to understand as much as I could about life beyond the Iron Curtain. About their way of life, about their own challenges, about their universe of ideas. A book published in that period exercised a huge influence on me. Unfortunately I don't remember any more its title, nor the name of its author (who was a Romanian theatrologist). I still have the book: it is somewhere in my home library, well hidden behind other and other books that were added throughout the years.

The book was about the contemporary British and American theater. I read it very carefully trying to absorb every word from it. It happened that at about the same time I found an article about the contemporary British cinema, in Horizons (the only international magazine having in those years also a Romanian edition). And so I learned about the angry young men and about the kitchen sink drama, about John Osborne and his Look Back in Anger, Arnold Wesker and his Chips with Everything, Harold Pinter and his Birthday Party, Shelagh Delaney and his Taste of Honey, Alan Sillitoe and his Loneliness of the Long Distance Runner. From the article in Horizons I learned about the free cinema, about Tony Richardson and Lindsay Anderson. Soon after I had the opportunity to watch at the cinematheque some of their movies, based on the plays of the angry young men: my first meeting with Richard Harris, Rita Tushingham and Tom Courtenay.

And then some of these plays started to be put on stage in Bucharest. In my mind, the generation of British angry men mingles with my own generation of Bucharest directors and actors, Liviu Ciulei and all the others.

Arnold Wesker passed away two days ago. He was 85. And I understand, once more, that their generation was the backbone for my understanding of the modern world, of its ways and its challenges. Then my understanding evolved, I had to learn about many other things and I had to pass through many other experiences. But the moment of beginning was there, in the book where I learned about the theater of anger, about Osborne and Wesker.



(A Life in Books)

Wednesday, April 13, 2016

Dan Caragea despre Piatra de Hotar a lui Brâncuşi









(Dan Caragea)

Labels: ,

Merle Haggard

Merle Haggard in 1985
photo: Ebet Roberts/Redferns, via Getty Images
(source: NY Times)
no copyright infringement intended














(America viewed by Americans)

Tuesday, April 12, 2016

¿De qué hablamos cuando hablamos de Raymond Carver?

(source: Anagrama)
no copyright infringement intended



Bien, comencemos con el comienzo. Miré una película otro día: Birdman o la inesperada virtud de la ignorancia (por favor, no me culpe por mirarla sólo ahora). La película contaba (entre otras cosas) la historia de un espectáculo en Broadway: ensayos sin audiencia, ensayos con audiencia, caprichos en cambio perpetuo de los actores, caprichos de la NY Times columnista (también en cambio perpetuo), todo esto tipo de cosas ... y mientras, dramas personales, grandes y pequeñas, de los actores, siguiendo su curso en paralela con los ensayos ... realidad sucia mixta con sueños imposibles, en una palabra vida-en-curso, vida de mierda.

Este espectáculo  era una adaptación libre de una cuenta escrita por Raymond Carver, y esta cuenta era De qué hablamos cuando hablamos de amor. No la había leído (por favor, no pregúnteme por qué no). Decidí buscar el libro. ¡Fácil de decir! Lo tenían en Amazon, pero hubiera venido exactamente durante mi ausencia de la ciudad. Y la regla del Correos aquí consiste en que en tales casos el paquete vuelve al remitente. Llamé entonces a mis amigos de la Librería inglesa: ellos no tenían el libro más. Intenté en otra librería, como yo miraba también para otro libro (puertorriqueño esta vez: La guaracha del Macho Camacho). Lo gracioso fue que una vez que entré en la librería, olvidé al instante el nombre del libro y del autor. Así que pregunté sobre un libro escrito por alguien llamado probablemente Sanchez, o posiblemente Rafael algo Sanchez, de Puerto Rico. Afortunadamente los dos jóvenes en el mostrador eran muy agradable y muy bien informado, y descubrieron pronto el nombre del autor: Luis Rafael Sánchez. No, ellos no estaban teniendo La guaracha del Macho Camacho, pero tenían el libro de Carver, en rumano. Lo compré de inmediato y leí la historia en los siguientes minutos (ya que era muy corto). Buena pieza de literatura, gran minimalismo, justo vida-en-curso.



(Raymond Carver)

(Una Vida Entre Libros)

Labels: ,

Monday, April 11, 2016

Pascal-Jean Rebillat - Photographies de Paris





(Paris - a Gift for Jean)

Labels:

Raymond Carver

Raymond Carver
1938-1988
(source: The Airship)
no copyright infringement intended

Each short story written by Raymond Carver is life-in-progress. No beginning, no climax, no end, just several moments taken from a continuum lived in mediocrity and accepted with dull resignation. Now and then some memorable phrase, thrown there just to mock yourself. There is a thick desperation in the air, hidden below chatter and drinking. Minimalism at its best.





(A Life in Books)

Labels:

Sunday, April 10, 2016

Yuval Noah Harari

Yuval Noah Harari
(source: Riot Communications)
no copyright infringement intended

History began when humans invented gods and will end when humans become gods. So starts his web site. Well, this guy has the appetite for constructing shocking sentences (to put it mildly). And anyway, if we want to talk about scientists who know how to sell their ideas, seemingly he is a case in point. I bought today his Brief History of Humankind (Sapiens): about five hundred pages and it cannot be left from hand, presumably up to the last page. I stopped just to write a few lines about the author here, then I go back to the book. I'm reading it with passion, also with some uneasiness: I generally agree with his views, or at least I think they deserve full consideration, it's something else that I dislike there. I know it sounds strange what I'm saying, because this is a book that takes the whole history of humankind (prehistory included - he likes better another term for prehistory - but let's not digress now). But this book gives somehow a feel of pro-domo. Maybe this video below will give you a better idea of his way of presenting ideas:


And you should read also this article from Guardian:





(A Life in Books)

Labels: ,

Friday, April 08, 2016

Beggars and Christ

Universo de Riso
no copyright infringement intended

Mendigos são pessoas que moram em ruas, em frente aos bancos, em viadutos e qualquer lugar escroto que você encontrar. Você tá passando na rua e vê uma pessoa suja no chão, você já pensa ´´mendigo``. Passando pelo Centro, eu vi um mendigo pedindo dinheiro. Logo depois ele foi para um semáforo ali perto e continuou! Caramba! Vai trabalhar vagabundo! Seja gari ou vendedor de feira, mas mendigo! Tenho mais coisa para reclamar, mas tenho mais coisas a fazer. Adeus!


It happens to me quite often to be stopped on the street by all kind of beggars. They always start by asking for a very small amount of money just to buy a loaf of bread or something. Try to offer them bread instead of money and you'll see what happens. Try to give them attention and you'll see that the small amount of money was just the beginning. Frankly I almost never stop to give them money, as I keep in mind several situations when I was cheated  big. But sometimes I think what would Christ have done. You see, beyond drugs, booze, cheating, and all of the like, these beggars are losers. And God loves losers. And I wonder if  we, all the others, are not losers, too - in our case just by the fact that we think we're superior to them. So, what to do? I always postpone the answer. It's hard to be God.


(A Life in Books)

Thursday, April 07, 2016

Conversations about Race: Asian-Americans

Asian-Americans in the Argument (Ethan Bronner)
(source: NY Times)
no copyright infringement intended


Racial experiences in America. The way race is usually discussed does not reflect the vast range of experiences of discrimination and opportunity in this country. Need is to embrace diverse voices — and also to work harder to understand and dismantle the biases that persist around. An Op-Doc about the Asian-American specific experience shows the way these people approach such difficult themes, from a position of both vulnerability and strength (more in: NY Times: A Conversation With Asian-Americans on Race).



A Conversation With Asian-Americans on Race
(NY Times Op-Doc)

A few words about Geeta Gandbhir and Michèle Stephenson, the directors of this Op-Doc.

Geeta Gandbhir is a film editor and film director, who won two Emy's for her work; she co-directed four documentaries so far: Remembering the Artist: Robert De Niro, Sr. in 2014 (a painter obscured by the pop-art movement chronicled here by his contemporaries and by his own son, Robert de Niro - I must confess with pride of being one of those happy few who saw some of his paintings, in a cine club in Tribeca) - Pupies behind Bars in 2014 (the story of four inmates who have committed crimes against society, four veterans who have given their livelihoods to protect their country, and the second chance that they are each given through the love of a puppy) - A Journey of a Thousand Miles: Peacekeepers in 2015 (three women in an all female, predominantly Muslim unit of police officers sent to post-earthquake Haiti as UN Peacekeepers for one year) - The Conversation (in post-production); I found an interview taken to her in Nirali magazine.

Michèle Stephenson is a filmmaker and human rights activist focused on telling stories about communities that have been neglected by the mainstream media and contributing this way to the American narrative mosaic (wiki); she directed four movies so far: Faces of Change in 2005 (five people from five continents tell how they face racism and discrimination in their respective communities) -Slaying Goliath in 2008 (a charged look at 10 days in the life of a boy's fifth grade basketball club from Harlem, New York) - Coming Home: The Dry Storm in 2010 (in the wake of Hurricane Katrina the New Orleans City Council decides to demolish public housing leaving thousands of people without homes; staging a courageous battle that reminds us of how much home means to us all, residents became activists, attracting the attention of international human rights monitors) - American Promise in 2013 (an intimate documentary following the 12-year journey of two African-American families pursuing the promise of opportunity through the education of their sons; it won a special jury prize at the 2013 Sundance Film Festival); an interesting discussion about American Promise in the Huffington Post.

As soon as I find more movies of these two filmmakers to watch them I will come back.


(Cinema asiatic)

(Zoon Politikon)

Tuesday, April 05, 2016

El Amor de Mis Amores

(fuente: De Todo Un Poco - Blog de Optimista)
no copyright infringement intended

Sevilla para nacer, Granada para morir ... un poema que muchos creen que fue creado por Federico García Lorca. En realidad no habría sido posible: uno de los versos menciona el Puente de San Rafael de Córdoba, y este puente fue inaugurado en 1953 (mucho después de la muerte del poeta). En realidad este poema fue compuesto por Juan Antonio Hurtado. Juntos con la música de Alonso Pavón fue registrado en 1980 sobre un disco de Amigos de Gines.
(encontré esta explicación en un blog dedicado a la vida musical de Sevilla)


Sevilla para nacer.
Granada para morir.
Málaga de mis amores,
¡cómo me acuerdo de tí!

El amor de mis amores,
lo que más quiero en la vida
y ésta es mi tierra señores
y se llama ANDALUCÍA

Cádiz es un pañuelo blanco
y un suspiro en la bahía.
Huelva es fandango y bandera
de Aracena a Punta Umbría.

Córdoba es mora y cristiana,
Puente de San Rafael.
Almería y sus parrales.
Olivares de Jaén.

Quien reniega de su tierra
debería ser codenao.
Mi orgullo es ser andaluz,
por to los cuatro costaos.
(fuente: es answers yahoo)

Aquí está un podcast del poema:





(Federico del Sagrado Corazón de Jesús García Lorca)

Labels:

Monday, April 04, 2016

Aimara

Aimaras con trajes e instrumentos típicos.
foto por Micah MacAllen
(fuente: wiki)
no copyright infringement intended

A veces sueño que sé aimara. Es la lengua hablada en la región de Lago Titicaca (así como el quechua). Unos dicen que el aimara es la lengua más perfecta de todas las lenguas de la Tierra, que de cualquier lengua cualquier sentencia se puede ver en el aimara como en un espejo, y que se puede traducir del aimara a cualquier lengua la palabra por la palabra. Unos dicen que en el aimara el futuro es visto detrás, y el pasado es visto adelante (y hay un poco de razón en esto: no se puede ver su futuro, como esto aún no ha llegado, entonces está detrás y espera; mientras el pasado es bien conocido, así está en el frente). Unos dicen que en el aimara no hay sólo sí y no: cualquier verbo se puede utilizar positivamente, negativamente, así como una posibilidad (un poco como ن شاء الله‎). Es una lengua llena de sorpresas inesperadas, un idioma para poetas y para aventureros. Es el espacio del inesperado.

Todo esto podría ser la verdad. Naturalmente, para convencerme de una u otra manera, tuve que aprender la lengua. Sólo, esto era la cosa, que en todos los libros para aprender el aimara las explicaciones eran en español. Y yo no sabía el español.

Después de esto había una apuesta durante el Mundial de Brasil. Un amigo criticó a un periodista de Colombia para " la lengua demasiado perjudicial " (el periodista había estado escribiendo sobre un árbitro). Yo contesté: el periodista, en mi opinión, tuvo razón, y me habría gustado comenzar a aprender una lengua tan fuerte. Bien, vaya a hacer un golpeado entonces, dijo mi amigo, y eso fue todo (añádale mis memorias nostálgicas de algunos inmigrantes de Ecuador y Perú encontrados en Norteamérica - pero no voy a hacerme demasiado sentimental).

Así que compré un manual de español: Aprender el español en treinta horas. Desde luego una hora quiso decir una lección que necesita muchas horas para ser aprendida. Tras un año estaba en la lección veintiuno. Mientras tanto comencé a mirar cada día en algún periódico español sobre el web, ver si yo pudiera entender que fue escrito. Y, claro, pocas palabras hicieron cualquier sentido para mí.

Mi progreso era muy lento. Entonces cambié a un método en línea: DuoLingo. Se demostró ser mucho más eficaz. Todavía estoy en el proceso.

¿Quiere que continúe con el español (y luego con el aimara)? Mientras descubrí la poesía de Pessoa (y el portugués, con el fado y la saudade). Y me hice amigo de algunos maravillosos catalanes (y entré en el mundo de Verdaguer y de Prat de la Riba, de Junceda y de Jordi Soler). Cada lengua es un universo entero.




El aimara en el Internet
(vídeo por Andrea Arenas-Straubmuller)



(La Española - or Hispaniola)

Labels:

Sunday, April 03, 2016

La Soledad Es Un Espejo

La soledad es un espejo
fuente: RaviOnline
(Ravi K T, Mumbai, India - un ingeniero de software
con una inclinación para lengua , cultura y comida españolas)
no copyright infringement intended

¡La soledad es un espejo! Llegué de improviso sobre esta sentencia en DuoLingo (que utilizo para aprender el español en línea). Me pareció una gran sentencia: una de esas frasas que llevan tantos significados y tantas imágenes. Es como una poesía muy concisa  que te hace pensar en mucho más largos poemas y canciones.

He encontrado pronto una réplica mezclando poesía hermosa y sutil ironía:

Swimming in endless circles in Lake Wobegon, the old duck sensed winter's approach, the cooler air, the shorter days, the leaves falling along the shore. It was a brilliant day, his reflection crisp in the crystalline water. Suddenly overcome with melancholy for the many seasons past, and the few to come, he quietly quacked, ¡La soledad es un espejo!

El autor era un tipo muy simpático de Canadá, también en el proceso de aprender español (DaveDuck - lengua materna: inglés norteamericano; razonablemente fluido en indonesio; alemán de Instituto Goethe mucho tiempo olvidado; adelante en español).

Me gustó tanto que he tratado de inmediato una traducción al español (con la ayuda de reverso, normalmente). Aquí está:

Nadando en círculos infinitos en el Lago Wobegon, el viejo pato sintió el acercamiento del invierno, el aire de refrigerador, los días más cortos, las hojas que se caen a lo largo de la orilla. Esto era un día brillante, su reflexión crujiente en el agua cristalina. Pronto vencido con melancolía para muchas estaciones por delante, y pocos para venir, él silenciosamente graznaba, Loneliness is a mirror!

DaveDuck estaba haciendo un juego de palabras, ya que el nombre del lago (Wobegon) estaba tan cerca de Woebegane, El Lago Desconsolado. Y eso fue muy divertido, ya que al contrario, ese lago (un lugar ficticio en Minnesota) era conocido por el llamado Efecto Wobegon (una tendencia humana natural a sobreestimar a sí mismo - un término acuñado por el profesor David G. Myers en honor del lugar).

Y la discusión siguió. Otro compañero de DuoLingo nos dijo sobre un volumen de poesía por Gloria Ortiz Ramírez, tituló La soledad es un espejo, y también sobre un poema de Ricardo Arjona (un cantautor guatemalteco bien conocido).

Y entonces me encontré con el poema de Ricardo Arjona. Se llama La soledad soy yo. Uno de los versos es "la soledad es un espejo que no miente"





Ricardo Arjona, La Soledad Soy Yo
(vídeo por veroevil)


La soledad es una ingrata a la que se le va agarrando el gusto
con un alto riesgo de parar completamente enamorados de ella
La soledad es un hotel que no es de nadie, es una cama que no es mia
es despertarme a las 3 de la mañana y no saber donde esta el baño
La soledad soy yo

La soledad es la gota del agua, en la llave del baño
que no quieres apagar para no sentirte solo
La soledad es como un suplicio, ingenioso de la naturaleza que hace
que nos encontremos con nosotros mismos para poder valorar a los demas
La soledad es un espejo que no miente

La soledad son ese monton de sonidos que no escucha nadie
pero que hacen demasiado ruido
La soledad soy yo, en compañia del pasado
La soledad es un beso que se desperdicia en la almohada
es ver la sombra y la silueta de alguien que ya no esta

La soledad es una malvada insoportable y maravillosa
que me gusta, no se bien porque
La soledad, es entender por fin que no hay mejor compañia
que la soledad

Es el velorio de un dia que se fue
Es dejar de estar haciendo nada, prepararte, vestirte, abrir la puerta,
salir, para seguir haciendo lo mismo
La soledad, es la compañera, la del miedo, la de los futuros inciertos,
la del camino, la busqueda...

La soledad

(La Española - or Hispaniola)

Saturday, April 02, 2016

Şi fiindcă toate acestea trebuiau să poarte un nume ...

Jean Velicy, Baligă de mânz
Editura Vremea, București, 2016
no copyright infringement intended

Așadar suntem la a doua carte a doctorului Jean Velicy, de data aceasta un volum de povestiri purtând un titlu provocator de-a dreptul, în orice caz neașteptat (Baligă de mânz). Este o carte despre un anume univers și o anume vârstă: lumea românească a anilor optzeci rememorată astăzi de cineva care pe atunci era tânăr. Interesant este faptul că după atât de mulţi ani autorul pune încă aceeași patimă, de parcă lucrurile s-ar desfășura chiar acum și chiar aici. Sigur, universul acesta ne poate părea astăzi cel puţin straniu, avem cu totul alte probleme și ne lovim de cu totul alte realităţi, iar lumea din carte ne dă senzaţia unei alte planete.

Prima lui carte (Dincolo de Păduri, Ardealul) mi-a plăcut foarte mult, așa că eram foarte curios cum va fi a doua. Am căutat-o prin librării până am dat de ea și am citit-o imediat. Sunt zece povestiri, iar câteva dintre ele sunt remarcabile.

O coadă la televizoare color care durează câteva zile și câteva nopţi (Cei Patru Mușchetari au Fost Trei, Eu și Domnul Onofrei), nimeni nu știe când vor sosi televizoarele în magazin, nici câte vor sosi, oamenii se organizează și stau cu rândul la ușa magazinului, din trei în trei ore se face prezenţa, iar cine nu este atunci la faţa locului își pierde rândul, trec zile și trec nopţi, din trei în trei ore se strigă lista, nimeni nu protestează, există o educaţie a cozilor îndelung exersată, vor veni până la urmă televizoarele? și câte vor veni?... ei bine, povestea e istorisită pe un ton balansat, cu sarcasmul foarte bine ţinut în frâu, plutește tot timpul un aer de normalitate nebunească, pentru ca surpriza din ultimul paragraf să dea dintr-odată sens întregului (evident că păstrez secretul pentru a vă lăsa plăcerea lecturii). Toată povestea a fost de fapt un laborator în care s-a pregătit cu migală și meșteșug o ierurgie demonică, o metafizică perversă, care irumpe irezistibil la sfârșit dându-ne revelaţia infernului absolut: și fiindcă toate acestea trebuiau să poarte un nume, ele s-au numit Onofrei.

(Nu mă întrebaţi cine e Onofrei, poate fi oricine, unul din cei ce stau la coadă, unul din cei ce nu stau la coadă, poate fi o trimitere la un personaj din altă carte, poate fi chiar și autorul, poate fi chiar și cititorul, așa că e pe alese).

Un medic dintr-un spital judeţean care a vrut să plece în vacanţă la Viena iar cererea de pașaport nu i-a fost aprobată (Substanţă de contrast) primește de la directorul spitalului un pacient suspus. Nu orice fel de suspus, este chiar șeful securităţii judeţene, toţi tremură în faţa lui, și în același timp toţi își dau seama că dacă îl servesc își pun o pilă la el. Pentru medic ar insemna aprobarea pașaportului pentru Viena. E o poveste interesantă, pentru că ne pune în faţă o problemă extrem de dificil de explicat: vina colectivă. Cu ce este vinovat la urma urmelor medicul, care știe că dacă nu se ocupă cu prioritate de șeful securităţii o va păţi urât de tot, iar pe de altă parte se gândește la bolnav exclusiv ca la o pilă pentru pașaport? Nu este o vină individuală, ci participare la vina colectivă. Medicul trăiește în sistem, vrea-nu vrea acţionează în cadrul sistemului, nu are cum altfel, ocupă o poziţie în sistem, chiar la un nivel foarte inferior, dar ocupă o poziţie.

Există o cale de a te elibera de vina colectivă? Da, prin neparticipare, prin retragerea totală în anonimat, în timp ce cauţi o soluţie care să nu aibă nici o legătură cu sistemul (Noi, între noi). Refuzi să mai fii Tacu sau Iancu, refuzi să mai participi pur și simplu, nu mai participi la nimic, nici măcar la o discuţie banală în tren, dacă se insistă te prezinţi cu un nume la plesneală (Popescu) și continui să îi ignori pe ceilalţi. Numai că soluţia asta merge doar dacă ești Popescu, adică dacă ai un nume care să sune așa, mai nemţește (este oare evadarea din infern posibilă? e de fapt lumea ta, cu bune și rele, lumea ta și pielea ta - dar asta e de acum altă discuţie).

Este anunţată o vizită a Tovarășului (WC-ul), toată lumea intră în alertă, totul trebuie să fie pregătit minuţios, totul, inclusiv closetul, pentru că și Tovarășul are necesităţi fiziologice, nu-i așa? Aici autorul nu mai pune frână sarcasmului, îl lasă să zburde în voie, pentru că logica poveștii o impune.

Şi o ședinţă studenţească de demascare a unui pocăit care riscă să fie dat afară din facultate (Trup și Suflet), redată printr-un contrapunct magistral construit. Bietul om este umilit, este ca și când ar fi violat, în timp ce la masa prezidiului un alt om, cel care conduce ședinţa, chiar este violat, de o studentă (evident o operaţie efectuată cu mâna pe sub masă), ca să înveţe și el ce înseamnă umilinţa. Poate niţel cam prea mult fiziologic prin paginile cărţii, dar dacă așa socotește autorul de cuviinţă, e dreptul lui de autor, și e o vorbă spaniolă, cada loco con su tema.

Alte povestiri sunt mai puţin izbutite, și ele își propun să plesnească în realităţile de atunci, fără a mai fi însă la fel de motivate. Florica face un avort clandestin (Povestea cu Florici), dar are o diaree de nestăpânit (mâncarea de la cantina întreprinderii fiind de vină evident) și îi umple cu fecale de sus până jos pe doctor și pe asistentă (din nou pedalat pe fiziologic, poate fi  și deformaţie profesională). S-ar vrea un simbol, dar este doar o poveste amuzantă din acelea de care folclorul medical nu duce lipsă. Gigel este foarte slab la școală (Doamna Zoe), așa încât se hotărăște să se facă activist cultural când va fi mare (și așa se va și întâmpla de altfel). Ar fi vrut el săracul să devină turist german, dar pentru asta trebuia probabil să îl cheme Popescu. Povestea vrea să lovească în activiștii culturali și în alte câteva chestii, dar reușește altceva (și nu e deloc puţin lucru): creionarea unui portret superb al unei femei dominând prin inteligenţă mediul mediocru în care i-a fost dat să trăiască. În altă povestire (Cornuta) tot un Gigel slab la învăţătură se va face popă (deci nu activist cultural), iar foștii lui colegi, acum unul doctor iar celălalt inginer, se vor dovedi la fel de mediocri (revine iarăși tema vinovăţiei colective, aici sub forma mediocrităţii generalizate: vrei-nu vrei ești parte dintr-un sistem în care nu poţi fi decât mediocru). Un grup de civili sunt chemaţi la o concentrare militară unde o ţin într-o beţie (ce altceva să facă niște civili veniţi la concentrare), în timp ce colonelul Bobândău se aștepta la cu totul altceva (Coșmarul Colonelului Bobândău). Evident, autorul dorea să ia în râs doctrina militară a epocii, dar rezultatul este mai curând o amintire veselă din armată, cu beţii pe care nu ţi le-ai permite în civilie, iar naivitatea colonelului ni-l face mai degrabă simpatic. Şi oricum băutura parcă nu ar avea haz dacă nu ar exista prin contrast și un Bobândău: și fiindcă toate acestea trebuiau să poarte un nume ....

Felicitări doctore, te aștept la a treia carte.


(Jean Velicy)

Labels: