Lately I started to take a particular interest in all kind of flash ghosts and other things like that. You'd say I got crazy, but it's not that simple.Anyway, here's the thing: after watching the movie of Parajanov, Тіні забутих предків, nothing seemed to be as it had been anymore. I watched then on TV Black Swan, the movie with Natalie Portman and Mila Kunis, and I felt the doppelgänger coming to me, you know, that stranger insinuating in yourself till she or he becomes your double, your harbinger of bad luck. That was not good, not good at all. A bit of relief came when watching Aladdin, as Will Smith played there with style and demonstrated to me that flash ghosts can be very nice sometimes, especially when you don't abuse them. Well, I had already learned this lesson, again from Will Smith, playing that time in The Legend of Bagger Vance. However, something remained like a nasty thought, very uneasy: this guy Will Smith was a bit too sympathetic, to be fully trusted. What if the doppelgänger was, well, a doppelgänger?
And along came Wassily (or rather Vasile Ernu) with a Facebook page mixing the devil, the angel and the djinn, three personnages issued in the Soviet literature of the thirties. And from these three ones, it was the djinn that solved my troubles, as he sent me to a movie that I had watched in my childhood. I watched it again with great joy. Here you go:
Controversata noastră mămăligă rămâne un reper important în arta culinară românească, fie pentru că mulţi sunt cei care îi apreciază calităţile, fie pentru că numeroase şi felurite bucate alese îşi justifică succesul şi mulţumită mămăliguţei care le însoţeşte smerită şi inocentă în faţa respectabililor meseni, nerăbdători să se bucure de gustul delicios. Mămăliguţa poate fi moale ori vârtoasă, pripită ori bine coaptă, după pofta, priceperea sau timpul celui care o învârte cu făcăleţul, mestecăul sau culişerul în ceaunul încăpător pentru că marea artă este să ştii câtă făină pui în apa clocotită, cum o învârţi ca să fie bine pătrunsă, cât să stea pe foc şi pentru ce fel de bucate o pregăteşti, pentru că nu este indiferent cum faci mămăliguţa ca să o însoţeşti cu un păstrăv proaspăt scăldat în smântână, cu o porţie îndestulătoare de brânză de burduf dreasă cu o lingură zdravănă de unt, ca părtaşă la o tochitură sănătoasă sfârâită pe plită la foc de cepuri de molid uscat, ori să se răcorească într-o strachină lângă brânza cu smântână.
Dar nimic nu poate fi mai bun decât o mămăligă fierbinte şi bălaie, de barabule, mare cât ceaunul baciului Ilie din Poiana Crucii, plecat de multă vreme dintre noi în altă lume să învârtă în ceaunul amintirilor povestea celei mai gustoase mămăligi din lumea aceasta.
Dacă o mai fi cineva care nu ştie ce sunt acelea barabule, apoi trebuie să afle că tocmai aşa li se spune cartofilor în Moldova. Prin alte părţi li s-o fi spunând şi altfel, ceea ce nu este de mirare, pentru că din patria lor au venit cu veacuri în urmă, trecând peste mări şi ţări ca să ajungă până în ceaunele noastre.
Zice-se că undeva prin munţii Bucovinei, într-un cotlon de ţară şi fundoaie de lume, îşi avea gospodăria un huţul nu prea bogat, ca mai toţi cei din neamul lui. Trăia cu nevasta şi cei şapte copii muncindu-şi singuri bucata de ogor şi îngrijind de vitele care dădeau lapte cât să le ajungă să nu se ridice flămânzi de la masă tot timpul anului. Cum la munte este mai frig decât la câmpie, pe ogor nu aveau alt rod decât barabulele care dacă nu se făceau mari, măcar erau multe şi le ajungeau peste iarnă, până ce dădea spicul ierbii şi începeau să apară ciupercile. Avea omul grijă din toamnă să cumpere de la târg trei saci cu făină de păpuşoi, mălai, cum i se mai spune, iar aceia nu se terminau decât în primăvară, după ce se vor fi ridicat zăpezile de pe potecile şi drumeagurile de munte, lăsând cale liberă către târgul destul de îndepărtat de locul lor de trai. Nu era uşor de ţinut o casă cu şapte copii, dar omul se alina cu gândul că cei mici vor creşte şi va avea mai multe mâni de ajutor la gospodărie. Numai că socoteala sa era pe jumătate: Creşteau copiii, creştea ajutorul, dar scădea mai degrabă mălaiul din saci. Aşa că, într-un miez de iarnă, nevasta îngrijorată i-a spus omului:
-- Măi, Timofte, să ştii că nu ne ajunge făina până la primăvară!
-- Ce vorbeşti tu, femeie? Atâţia ani am petrecut iernile cu trei saci de mălai, iar acum nu ne mai ajunge? Cum vine asta?
-- Păi hai să vezi şi tu, că nu şoarecii ne-au mâncat mămăliga. Au crescut copiii şi cu cât cresc, cu atât le este mai mare foamea.
-- Şi eu de unde să aduc acum, iarna alţi saci? Nu vezi că abia dacă pot ajunge până la grajdul vitelor prin zăpezile astea mari, nicidecum la târg! Mai lungeşte şi tu mămăliga!
-- Tu nu ştii ce vorbeşti, bărbate! Cum să o lungesc, că dacă pun mai multă apă în ceaun, se face cir.
-- Păi, pune altceva, care să ţină loc de mălai! Ia încearcă să pisezi nişte barabule fierte în mămăligă…
Nu i-a oferit nimeni huţanului brevet de invenţie, dar cu mămăliga de barabule a reuşit să-şi hrănească cei şapte copii până în primăvara următoare şi încă alţi câţiva înainte. Apoi copiii au plecat la casele lor şi au dus cu ei şi altora reţeta nemaipomenitei mămăligi. Iar pe dumneavoastră vă poftim să scăldaţi o bucată sănătoasă de mămăligă de barabule într-o strachină cu lapte acru huţănesc, căruia în limba lor îi spun „huslinca”ca să pricepeţi că viaţa este mult mai gustoasă decât pare.
Lozinca generației mele din Est în adolescenţa anilor 80 spre final era: vrem să devenim măturători de stradă şi paznici de noapte. Asta cîntam totă ziua: Поколение дворников и сторожей - The generation of yard-sweepers and nightwatchmen. Un soi de oamenii nimănui: abandonul total era starea.
Credeți că asta făceam din mare dragoste pentru muncă sau oamenii de jos? De loc: noi eram pofig – miserupişti. Pofig – este un abandon existențial total. Asta era felul nostru de a spune că noi refuzăm orice formă de a ni se impune sau interzice ceva. Era felul nostru de a spune că toate visele statului, puterii, regimului, părinţilor şi a celor mai mari erau pentru noi Zero. Noi doream să devenim coşmarul lor. Şi asta o manifestam printr-un soi de abandon total: pofig. Noi doream să vedem descompus şi putrezit tot ce au făcut ei. Inclusiv să ne vedem pe noi descompuși. Dar în această descompunere se ascundea ceva plăcut: ne plăcea să ne zgândărim rănile, nu le lăsam să se cicatrizeze, nu le lăsam să se vindece. Vindecarea ne punea în pericol filosofia de viaţă. Noi eram o rană.
Ei ne priveau ca pe un succes, noi ne priveam ca pe o rană deschisă. Ei doreau să ne ducem undeva în sus: sigur, stabil, călduţ, comod, plăcut, reuşit, util, folositor. Noi ne mişcam în jos: în subsol, în mlaștină, în întîneric. Rana trebuia întreţinută cumva: ca să sîngereze, să devină purulentă. Visul nostru era coşmarul lor, eram ceea ce puterea şi generaţia din faţă dispreţuia şi de ce se temea cel mai mult: ratarea totală – rana în formă de putrefacție.
Noi alesesem o cale foarte punk, un punk zen. Am ales lucrurile cele mai dispreţuite, cele mai puţin preţuite, cele mai mizere, cele mai prost plătite, cele mai neînsemnate. Ca să le rînjim în nas celor mari şi importanţi.
De ce toate acestea? Pentru că noi doream libertate. Dar o libertate foarte diferită pe care şi-o doreau cei din anii 50, 60 sau 70. Noi nu doream doar o libertate politică specifică lui 68 şi dezgheţului. Ce să faci cu ea? Am văzut unde a dus: birocratizarea hippeie – ni se făcea greată numai cînd îi vedeam. Noi doream nu doar o libertate socială şi economică: uram profund burghezia nouă şi veche îmbuibată, conformistă şi autosuficientă pînă la prostie. Toate aceste libertăţi ne erau insuficiente. Ce să faci doar cu ele? Noi doream un soi de libertate totală de orice formă de constrîngeri, de orice formă de norme şi reguli într-o societate foarte formală şi reglementată. O libertate eliberată de confortul burghez care începuse să macine viețile părinţilor noştri care ne împingeau spre un conformism insuportabil: fă ceea ce trebuie să faci pentru a reuşi. O, nu!
Cum se poate obține asta? Fără să ne dăm seama noi am simţit unde se află acest tip de libertate. Undeva foarte jos: acolo unde nimeni nu impunea, nu reglementa şi nu controla nimic: în jos, în jos, în jos. În subsolul părăsit, în gunoiul abandonat, în întunericul mohorît. Era o libertate descompusă, urît mirositoare, umedă, mucegăită însă era libertatea noastră. Acolo nimeni nu ne căuta, nu ne găsea, nu ne deranja.
Libertatea totală era un soi de punk melancolic, trist, zen care trata totul, trata lumea prin abandon, indiferenţă, descompunere şi refuz.
Noi eram opusul Generaţiei Sputnik-Beat-Dezgheţ care dorea să decoleze. Noi am redescoperit forţa gravitaţiei: în cădere liberă. Noi nu mai doream să zburăm nicăieri, nu mai doream să învingem stihia, noi doream să cădem în abis. Să cădem şi să nu ne mai oprim din cădere. Acestă stare de cădere era unica noastră plăcere.
În timp că cădeam stăteam trîntiţi în subsol, beam ceva vin prost direct din „gorlîşko”, din „gura sticlei” care circula din mînă în mînă şi cîntam la o chitară dezacordată un imn melancolic care ne urmărea mereu. În noi se ascundea o fiară domesticită, tristă şi blîndă care putea fi trezită şi reînsălbăticită oricînd. Dar noi nu ştiam asta. Şi cîntam:
Dar într-o zi ceva s-a întîmplat. Într-o zi o forţă nevăzută a trezit fiara din noi. Şi aveam să redevenim sălbatici. Fiara avea să ne ducă într-o altă epocă...
(Notiţe pentru Sălbaticii copii Dingo – cartea la care lucrează Vasile Ernu) (source: FB page of Vasile Ernu)
no copyright infringement intended
On ne sait pas grand chose de cette grande femme de lettres du XIIème siècle, et tout ce qui est connu vient avec un peut-être. Même son vrai nom n'est pas connu. Pour nous, elle est restée sous le nom de Marie de France, comme elle l'indiquait dans l'épilogue de ses fables (voir le fragment ci-dessus). J'y reviendrai. Pour l'instant, je dois remercier mon ami Mihai Zodian, qui vient de m'inviter à lire les Lais de Marie de France.
undated
(source: phaidon)
no copyright infringement intended
elusive artists, ones who do it for their own satisfaction, are pretty fascinating...(Seargeant_Tibbs, Intriguing and Fascinating)
an eccentric, possible mentally ill mystery woman and her prolific photographic work... how someone with her talent could keep it a secret for so long...(rxfore, A double whammy of story and art)
when the documentary begins, a young and rather unusual young man, John Maloof, talks to the camera to explain how he came to know Vivian Maier: one day, a huge box full of photographs was being auctioned off and he bought it on a lark,,,(Martin Hafer, Completely unique and engrossing)
We have here actually two movies. The movie about Vivian and the one about Maloof. Each of the two is highly unorthodox. The movie about Vivian exists only in disparate fragments that are discovered by the movie of Maloof. The movie of Maloof is created in front of our eyes: productionism as in the masterpieces of the twenties last century. Vivian exists only as and when Maloof unexpectedly discovers the unexpected: a new evidence about her, out of the blue. Sheets of paper, shoes, hats, invoices, negatives, footage, a new witness who had known Vivian, realizing now that it was the elephant in the room. But also Maloof exists only as and when he finds out of the blue something new about Vivian, and decides how to continue. And for us it is the same: both the life of Vivian and the story of Maloof are the expecting the unexpected. She was a crazy genius. He is a hell of a story teller.
(Quelle: akelius)
no copyright infringement intended
Loin des yeux loin du coeur, Out of sight, out of mind, Ochii care nu se văd se uită ... aber das schönste Sprichwort, das ich gefunden habe, ist in eine Geschichte von Julio Cortázar (La salud de los enfermos):
Pero un cariño no vive de palabras bonitas y promesas a la distancia (Aber ein Liebling lebt nicht von schönen Worten und Versprechen in der Ferne)
(Quelle: docplayer)
no copyright infringement intended
Es kommt aus der Tierwelt. Die Ohren steif zu halten (oder zu spitzen) bedeutet das aufmerksam und munter zu sein und sich von nichts und niemandem unterkriegen zu lassen (Quelle: geoline). Wahrscheinlich wäre das rumänische Äquivalent (sehr informell) "Fii pe fază" (Stehe auf der Bühne). Auf Englisch wäre es "Hang tough" oder "Chin up" (vielleicht auch ein Paar andere Äquivalente).
