Updates, Live

Thursday, November 29, 2012

Florent Schmitt as viewed by Eugène Pirou

I am wandering whether to consider Florent Schmitt an Old Master or a Musica Nova guy. Well, I know that the general acceptance of the term Old Master sends well back in time. On the other way, time is running pretty fast, and, as the saying goes, the older we get the more we feel how young we used to be. How to frame Florent Schmitt then? A student of Fauré and Massenet, who won the Prix de Rome in 1900, that's old enough. On the other hand, if we consider a work that Schmitt created in 1907 (the ballet La Tragédie de Salomé), his rhythmic syncopations, polyrhythms, percussively treated chords, bitonality, and scoring anticipate Stravinski's Rite of Spring (wiki). This should be a reason to consider Florent Schmitt at least a Musica Nova forerunner, I think.

Well, there will be a lot to say about Schmitt, his life was not devoid of very controversial aspects (to put it mildly), but I would rather stop here. It is his music that remains.

The image above comes from 1900: Florent Schmitt was just winning the Prix de Rome. The author, Eugène Pirou (who had made photos of the events during the Commune de Paris in 1871) was one of the early filmmakers, credited with the creation of some  of the first porno films in history. Here the sources of information are slightly contradictory: according to wikipedia his first movie was Le Coucher de la Mariée (1897), starring Louise Willy who was performing a striptease scene in front of her husband - according to Imdb, his first movie had been Les époux vont au lit (1896), starring the same Louise Willy who was preparing for bed while her husband was watching - as for Le Coucher de la Mariée, Imdb places it later, in 1899 - meanwhile Pirou had made other two or three movies ejusdem farinae.

(Cinéma Français)

(Early Movies)

(Musica Nova)


A New Work by Jeremy Mann

The Night Before You Ran Away
oil on panel
no copyright infringement intended

Jeremy Mann (whose art I know from Principle Gallery in Alexandria, VA) will be with this work (and two others) at The Safehouse Show VI. The Rooster Show, 80 Langton, San Francisco, CA: November 30, 7-10 PM. It's a benefit show for Rooster, a dog with lots of health issues. So a portion of the proceeds will go toward Rooster's future medical bills.

(Principle Gallery)


Wednesday, November 28, 2012

John Keats: The Eve of St. Agnes

The Eve of St. Agnes. Madeline undressing
painting by Sir John Everett Millais
no copyright infringement intended

Looking for the same word I was searching on Browning's poetry I am now browsing the poem of John Keats. I wouldn't give here the full text this time, there are 42 Spenserian stanzas. You will find them at this web address in a nice edition. It's The Eve of St. Agnes, based on the αιρεσις that a girl could see her future husband in a dream if she performed certain rites on the eve of St. Agnes (wiki). Well, in the poem Madeline loves Porphyro, who happens to belong to a rival family (kind of Romeo and Juliet). In the original version of his poem, Keats emphasized the young lovers' sexuality, but his publishers, who feared public reaction, forced him to tone down the eroticism (wiki) - PC was operating in the old times too, it seems.

(John Keats)

(John Everett Millais)

Labels: ,


Born in Southampton in 1829, of a prominent Jersey-based family. Asked Thackeray him once, when England conquered Jersey? Replied he, Never! Jersey conquered England! (cited in Chums annual, 1896, page 213). His prodigious artistic talent won him a place at the Royal Academy schools at the unprecedented age of eleven. While there, he met William Holman Hunt and Dante Gabriel Rossetti with whom he formed the Pre-Raphaelite Brotherhood in September 1848 in his family home on Gower Street, off Bedford Square.

(Old Masters)


John Keats

One of the main figures of the second generation of romantic poets along with Byron and Shelley, despite his work only having been in publication for four years before his death.

(A Life in Books)


Richard Hall: Hanging Out at the Drive In

Richard Hall, Hanging Out at the Drive In
oil on panel
on view at Principle Gallery, Alexandria, VA
no copyright infringement intended

For Richard Hall, oil painting is a connection to the past. As a boy growing up in England, Richard spent many hours watching his grandfather create fine furniture. "The man was a master craftsman, employing traditional tools and working methods handed down through generations. He passed on to me the joy of creating something unique, and I carry on these traditions in my own work." 

(Principle Gallery)

Ryan Brown: El Matador

Ryan Brown, El Matador
oil on linen
on view at Principle Gallery, Alexandria, VA
no copyright infringement intended

Ryan Brown is an artist from Utah with a keen interest in the academic and naturalist traditions of the nineteenth century. This brought him to Florence, to be there in the middle of what he felt to be his natural universe.

(Principle Gallery)

Tuesday, November 27, 2012

Robert Browning: Porphyria's Lover

(image from http://www.myspace.com/antrodiladamainnero)
no copyright infringement intended

The rain set early in tonight,
The sullen wind was soon awake,
It tore the elm-tops down for spite,
And did its worst to vex the lake:
I listened with heart fit to break.
When glided in Porphyria; straight
She shut the cold out and the storm,
And kneeled and made the cheerless grate
Blaze up, and all the cottage warm;
Which done, she rose, and from her form
Withdrew the dripping cloak and shawl,
And laid her soiled gloves by, untied
Her hat and let the damp hair fall,
And, last, she sat down by my side
And called me. When no voice replied,
She put my arm about her waist,
And made her smooth white shoulder bare,
And all her yellow hair displaced,
And, stooping, made my cheek lie there,
And spread, o'er all, her yellow hair,
Murmuring how she loved me — she
Too weak, for all her heart's endeavor,
To set its struggling passion free
From pride, and vainer ties dissever,
And give herself to me forever.
But passion sometimes would prevail,
Nor could tonight's gay feast restrain
A sudden thought of one so pale
For love of her, and all in vain:
So, she was come through wind and rain.
Be sure I looked up at her eyes
Happy and proud; at last I knew
Porphyria worshiped me: surprise
Made my heart swell, and still it grew
While I debated what to do.
That moment she was mine, mine, fair,
Perfectly pure and good: I found
A thing to do, and all her hair
In one long yellow string I wound
Three times her little throat around,
And strangled her. No pain felt she;
I am quite sure she felt no pain.
As a shut bud that holds a bee,
I warily oped her lids: again
Laughed the blue eyes without a stain.
And I untightened next the tress
About her neck; her cheek once more
Blushed bright beneath my burning kiss:
I propped her head up as before,
Only, this time my shoulder bore
Her head, which droops upon it still:
The smiling rosy little head,
So glad it has its utmost will,
That all it scorned at once is fled,
And I, its love, am gained instead!
Porphyria's love: she guessed not how
Her darling one wish would be heard.
And thus we sit together now,
And all night long we have not stirred,
And yet God has not said a word!

A one time performance during the 5th Annual Dead Poets Slam
at Sarah Lawrence College on Thursday, November 9, 2006 at 8:00 pm
in the Reisinger Concert Hall
(video by Gary Ploski)

The mirrored effect produced by Porphyria's modelling of the persona in the first half, and the persona's reciprocal modelling of her after strangulation is indicative of a popular Victorian art form called Tableaux Vivants in which humans were used as art in order to recreate actual paintings. This is indicative of the allegorical content of Porphyria's Lover in which both characters imitate the process of artistic creation: when art is created or published, it is dead and forever unchanging. In the last few lines of the poem, Porphyria is manipulated in much the same way as the speaker was in the first few lines of the poem.

(Robert Browning)


Robert Browning

1882 caricature of Robert Browning
from Punch Magazine, 22nd July 1882, page 34
author: Edward Linley Sambourne
no copyright infringement intended

It's a fancy dream that I'm indulging in right now: I am in Notting Hill on Portobello Road, in the shop of an antiquarian, browsing a volume by this guy Robert Browning,  looking for a word he used in one of his poems (I'm not remembering which one, it's not that simple): a word that was mentioned in a discussion I attended not long ago - a discussion about poets and about words. Actually the discussion took place just today, on a web forum, and it was precisely about that word, encountered at Browning, at Keats, and at Poe. I will let you know which word it was, of course, only not now, just let me enjoy my dream of being in Notting Hill.

Is this the dream I have? Or rather am I browsing old issues of the Punch, looking for funny cartoons of the Victorian age?

(A Life in Books)


Grigore Alexandrescu: Umbra lui Mircea - La Cozia

(imagine preluată din aliosapopovici.wordpress.com)
no copyright infringement intended

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate:
Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,
Ș-ale valurilor mândre generații spumegate
Zidul vechi al mănăstirii în cadență îl izbesc.

Dintr-o peșteră, din râpă, noaptea iese, mă-mpresoară:
De pe muche, de pe stâncă, chipuri negre se cobor;
Mușchiul zidului se mișcă… pîntre iarbă să strecoară
O suflare, care trece ca prin vine un fior.

Este ceasul nălucirii; un mormânt se dezvelește,
O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc…
Iese… vine către țărmuri… stă… în preajma ei privește…
Râul înapoi se trage… munții vârful își clătesc.

Ascultați!… marea fantomă face semn… dă o poruncă…
Oștiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez…
Glasul ei se-ntinde, crește, repetat din stâncă-n stâncă,
Transilvania l-aude, ungurii se înarmez.

Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute,
Și puternici legioane p-a ta margine-ai privit,
Virtuți mari, fapte cumplite îți sunt ție cunoscute,
Cine oar’ poate să fie omul care te-a-ngrozit?

Este el, cum îl arată sabia lui și armura,
Cavaler de ai credinței, sau al Tibrului stăpân,
Traian, cinste a Romei ce se luptă cu natura,
Uriaș e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrân?

Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează.
Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc,
Unul altuia îl spune; Dunărea se-nstiințează,
Ș-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.

Sărutare, umbră veche! priimește-nchinăciune
De la fiii României care tu o ai cinstit:
Noi venim mirare noastră la mormântu-ți a depune;
Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.

Râvna-ți fu neobosită, îndelung-a ta silință:
Până l-adânci bătrânețe pe români îmbărbătași;
Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorință,
Ș-al tău nume moștenire libertății să îl lași.

Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sunt de mirare:
Pricina, nu rezultatul, laude ți-a câștigat:
Întreprinderea-ți fu dreaptă, a fost nobilă și mare,
De aceea al tău nume va fi scump și nepătat.

În acel locaș de piatră, drum ce duce la vecie,
Unde tu te gândești poate la norodul ce-ai iubit,
Câtă ai simțit plăcere când a lui Mihai soție
A venit să-ți povestească fapte ce l-a strălucit!

Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură
Ce un uriaș odată în războaie a purtat;
Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,
Ne-ndoim dac-așa oameni întru adevăr au stat.

Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite,
Însă triste și amare; legi, năravuri se-ndulcesc:
Prin științe și prin arte națiile înfrățite
În gândire și în pace drumul slavei îl găsesc.

Căci războiul e bici groaznec, care moartea îl iubește,
Și ai lui sângerați dafini națiile îi plătesc;
E a cerului urgie, este foc care topește
Crângurile înflorite, și pădurile ce-l hrănesc.

Dar a noaptei neagră mantă peste dealuri se lățește,
La apus se adun norii, se întind ca un veșmânt;
Peste unde și-n tărie întunerecul domnește;
Tot e groază și tăcere… umbra intră în mormânt.

Lumea e în așteptare… turnurile cele-nalte
Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc;
Și-ale valurilor mîndre generații spumegate
Zidul vechi al mănăstirei în cadență îl izbesc.
„Propășirea“, 7 mai 1844

(imagine preluată din revista online Vâlcea-Turism)
no copyright infringement intended

(Grigore Alexandrescu)


Monday, November 26, 2012


Henry Wadsworth Longfellow
(image from Poetry Lovers' Page)
no copyright infringement intended

The poet I first encountered when coming to America was Henry Wadsworth Longfellow.  Of course, there were indirect encounters: passing by his house in Cambridge, and walking on the Longfellow Bridge over the Charles River.

I was visiting my son's family and they were living by that time in Watertown, MA. I liked to walk every day up to Cambridge, it was about forty minutes, and the house of the poet on Brattle Street was each time coming in my view. Sometimes I was going further toward Boston,  passing over the Salt and Pepper Bridge, as Longfellow Bridge is nicknamed (of course, much more times I was using the T - but the occasions I walked on the bridge were really rewarding).

(image from The Boston Globe)
no copyright infringement intended

Longfellow's mansion had also served as headquarters for General Washington during the Siege of Boston, for almost a year (July 1775 - April 1776). But that had been long time before Longfellow's birth. The poet moved there in 1837.

And the house is older than Longfellow and Washington. It's known as the Craigie House, and its history is pretty long - I'd give you here a short explanation though: built in 1753 for John Vassal, it passed to Andrew Craigie, Washington's Apothecary General; after Andrew Craigie's death, his widow was forced by financial troubles to take in boarders; it was so that Longfellow came there as a tenant; later Mrs. Craigie sold the house to Nathan Appleton, who eventually gave it to the poet as a wedding gift.

Brattle Street, where the historic house is situated, used to be named in the old times the King's Highway. And that makes sense, as Longfellow was a king in his poetry realm.

(image from Rainy Day Magazine)
no copyright infringement intended

(A Life in Books)


Labels: ,

Bolintineanu si Chénier - Doua Poeme

Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă -
Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,
Şi din liră curgeau note si din ochi lacrimi amare
Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său.

Versurile lui Eminescu mi-au vorbit prima oara despre poemul creat de Bolintineanu. Povestit de strofa din Epigonii suna superb. Aveam sa il citesc mult mai tarziu. O Fata Tanara Pe Patul Mortii, prima poezie a lui Bolintineanu, scrisa in 1842 si publicata imediat de catre neobositul Ion Heliade Radulescu in Curierul de Ambe Sexe.

O poezie marcata astazi de vreme, dar care resuseste sa te emotioneze, pentru ca dincolo de versuri este de fapt o marturie venita dintr-o epoca atat de importanta in devenirea tarii acesteia. O citesti si simti cum gandeau oamenii de atunci, cum visau, cum iubeau - este ca si cand o masina a timpului te-a dus indarat cu peste o suta cincizeci de ani. Sunt o gramada de stangacii in constructia versurilor, dar asta ii da un farmec cu totul special: stangaciile poarta in ele incarcatura de puritate a oricarui inceput, si aici e vorba nu numai de prima poezie a lui Bolintineanu, ci de inceputul literaturii romane moderne.

Sigur, pentru cititorul de azi, tonul poeziei este excesiv de patetic, si in acelasi timp cumva dulceag. Chiar titlul, O Fata Tanara Pe Patul Mortii, imi amintesc ca era intodeauna subiect de glume scolaresti in anii mei de liceu (glume mai mult sau mai putin scolaresti, in orice caz licentioase). Sa o judeci insa cu rigorile sensibilitatii de astazi nu este relevant, pentru ca poezia aceasta reprezinta cu totul altceva. Este un monument al istoriei culturii noastre, si trebuie inteleasa in contextul perioadei in care a fost scrisa: perioada glorioasa a parintilor nostri fondatori.

Dar hai sa vedem versurile:

Ca robul ce canta amar in robie,
Cu lantul de brate, un aer duios,
Ca raul ce geme de rea vijelie,
Pe patu-mi de moarte eu cant dureros.

Un crin se usuca si-n laturi s-abate
Cand ziua e rece si cerul in nori,
Cand soarele-l arde, cand vantul il bate,
Cand grindina cade torente pe flori;

Asa far' de veste pe zilele mele
O soarta amara amar a batut,
Si astfel ca crinul de viscole rele,
Pe patu-mi de moarte deodat-am cazut.

Abia-n primavara cu zilele mele
Plapanda ca roua abia am ajuns,
Atuncea cand canta prin flori filomele,
O cruda durere adanc m-a patruns.

Amara e moartea cand omul e june,
Si ziua-i frumoasa, si traiul e lin,
Cand paserea canta, cand florile spune
Ca viata e dulce si n-are suspin!

Sa moara batranul ce fruntea inclina,
Ce plange trecutul de ani obosit;
Sa moara si robul ce-n lanturi suspina,
Sa moara tot omul cu suflet zdrobit!

Iar eu ca o floare ce naste cand ploua
Cresteam, pe cununa sa am dezmierdari,
Si mie amorul cu buze de roua
Cu inima dulce imi da sarutari.

Ca frunza ce cade pe toamna cand ninge,
Suflata de vanturi aici pe pamant,
Ah! Juna mea viata acuma se stinge
Si anii mei tineri apun in mormant!

Tragedia unei tinere care isi asteapta moartea, mult prea timpurie. Ei bine, la primele citiri, poezia nu mi s-a parut convingatoare: patetismul parea mai curand retoric. Sa ma explic. O opera literara creaza un univers al ei, care nu trebuie sa fie inspirat neaparat de realitate, bine inteles, dar trebuie intotdeauna sa iti dea senzatia autenticitatii. In cazul de fata, poezia ar fi trebuit sa iti dea convingerea ca tragedia era chiar a lui Bolintineanu, sau a unei fiinte foarte apropiate de el.

Mai tarziu aveam sa aflu ca poemul acesta era inspirat de un altul, din literatura franceza, iar Bolintineanu fusese atat de impresionat de original incat dorise sa il recreeze pentru limba romana. Autenticitatea Fetei Tinere pe Patul Mortii aici trebuia gasita: nu in patetismul tragediei, ci in entuziasmul efortului de a darui literaturii noastre o opera de nivel european! Era rezultatul la acel nivel? Bine inteles ca nu, nici nu avea cum, vremea marilor nostri scriitori avea sa vina dupa aceea, insa  Bolintineanu se dovedea atunci, la inceputurile istoriei noastre moderne, un adevarat ziditor de cultura.

Poemul care il impresionase pe Bolintineanu era La Jeune Captive ( Méditation sur la prison et la mort ), creat de André Chénier. La randul lui, un poem important prin istoria sa. Era 1794, Franta se afla in plina teroare iacobina. André Chénier era inchis si isi astepta executia, alaturi de altii. Si a scris ce simtea el, dragostea lui de viata si revolta impotriva unei morti absurde. Numai ca rafinamentul lui poetic ii comanda un strict echilibru in formula de compozitie. Poemul nu putea fi despre el, ar fi sunat brutal. Si atunci si-a ales o muza, punandu-si versurile in gura ei, pe Aimée de Coigny. Isi astepta executia in aceeasi temnita cu poetul.

André Chénier avea sa fie decapitat, cu numai trei zile inainte ca regimul iacobin sa fie rasturnat. Aimée de Coigny a scapat cu viata.

L’épi naissant mûrit de la faux respecté;
Sans crainte du pressoir, le pampre, tout l’été
Boit les doux présents de l’aurore;
Et moi, comme lui belle, et jeune comme lui,
Quoi que l’heure présente ait de trouble et d’ennui,
Je ne veux pas mourir encore.

Qu’un stoïque aux yeux secs vole embrasser la mort :
Moi je pleure et j’espère. Au noir souffle du nord
Je plie et relève ma tête.
S’il est des jours amers, il en est de si doux !
Hélas ! quel miel jamais n’a laissé de dégoûts ?
Quelle mer n’a point de tempête ?

L’illusion féconde habite dans mon sein.
D’une prison sur moi les murs pèsent en vain,
J’ai les ailes de l’espérance :
Échappée aux réseaux de l’oiseleur cruel,
Plus vive, plus heureuse, aux campagnes du ciel
Philomèle, chante et s’élance.

Est-ce à moi de mourir ? Tranquille je m’endors,
Et tranquille je veille, et ma veille aux remords
Ni mon sommeil ne sont en proie.
Ma bienvenue au jour me rit dans tous les yeux ;
Sur des fronts abattus, mon aspect dans ces lieux
Ranime presque de la joie.

Mon beau voyage encore est si loin de sa fin !
Je pars, et des ormeaux qui bordent le chemin
J’ai passé les premiers à peine.
Au banquet de la vie à peine commencé,
Un instant seulement mes lèvres ont pressé
La coupe en mes mains encor pleine.

Je ne suis qu’au printemps, je veux voir la moisson ;
Et comme le soleil, de-saison en saison,
Je veux achever mon année.
Brillante sur ma tige et l’honneur du jardin,
Je n’ai vu luire encor que les feux du matin ;
Je veux achever ma journée.

O Mort! Tu peux attendre; éloigne, éloigne-toi ;
Va consoler les cœurs que la honte, l’effroi,
Le pâle désespoir dévore.
Pour moi Palès encore a des asiles verts,
Les Amours des baisers, les Muses des concerts ;
Je ne veux pas mourir encore.

Ainsi, triste et captif, ma lyre toutefois
S’éveillait, écoutait ces plaintes, cette voix,
Ces vœux d’une jeune captive;
Et secouant le faix de mes jours languissants,
Aux douces lois des vers je pliai les accents
De sa bouche aimable et naïve.

Ces chants, de ma prison témoins harmonieux,
Feront à quelque amant des loisirs studieux
Chercher quelle fut cette belle.
La grâce décorait son front et ses discours,
Et, comme elle, craindront de voir finir leurs jours
Ceux qui les passeront près d’elle.


(André Chénier)

Labels: ,

Edgar Allan Poe

Edgar Allan Poe
Quarter-plate daguerreotype taken by William Abbott Pratt in Richmond, VA, September 1849
source: Sotheby's
no copyright infringement notice

William Pratt opened the Virginia Sky Light Daguerrean Gallery in Richmond in 1846, seven years after the daguerreotype was introduced into the United States. As Pratt related the history of this portrait to the St. Louis writer Thomas Dimmock, Poe had never fulfilled a promise he had once made to pose for Pratt until writer and photographer encountered one another on the street in front of the latter's shop in mid-September 1849. Poe, arguing that he was not suitably dressed, was coaxed upstairs and photographed.

Pratt made two daguerreotypes, traditionally known as the Thompson and the Traylor.

The two daguerreotypes Pratt made of Poe in this sitting are the last to have been made of the writer before his death in Baltimore in October 1849.

(A Life in Books)




Only in NYC

(published on Facebook by New Yorkers)
no copyright infringement intended

(America viewed by Americans)

(New York, New York)

Tony Kaye: Don't

(from Alex Hughes Cartoons and Caricatures)
no copyright infringement intended

Tony Kaye sings Don't for Mike Caffrey at Monster Island in Chelsea, NYC.

(Tony Kaye)


Friday, November 23, 2012

O Fotografie a lui Grigore Alexandrescu

Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sunta candel-a sperării,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.
(Mihai Eminescu în Epigonii)

Care să fie data fotografiei? Singura indicaţie ar fi aceea că fotograful W. Wollenteit a lucrat la Bucureşti între 1859 - 1865, avându-şi studioul pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei de azi) în Hanul Bossel. Un han dispărut de mult, care avea o sală de bal şi teatru la etaj. Coana Chiriţa a lui Alecsandri şi-a avut aici premiera, la Sala Bossel. Era anul 1850.

Frederic Bossel, un sas venit la Bucureşti din Transilvania, cumpărase hanul în anul 1839. Iar în 1857 Bossel avea să cumpere un teren un pic mai departe, dar tot pe Podul Mogoşoaiei şi să construiască pe el Pasajul Român. Începea unde este acum blocul cu magazinul Muzica şi cobora spre străzile care dădeau înspre Cişmigiu. A dispărut şi Pasajul Român de mult, luând cu el grămadă din istoria noastră. Am trecut ieri pe acolo, încercând să îmi închipui cum arăta. Poate o să scriu aici despre el odată.

Mă întreb câteodată de rostul de a scrie aici despre scriitori de demult. Sunt amintiţi un pic la şcoală şi apoi uitaţi. Cred că rostul ăsta este: ca să îţi înţelegi identitatea ta de neam trebuie să îi înţelegi şi pe ei, pentru că au fost generaţia de făuritori ai conştiinţei române moderne.

(A Life in Books)

Labels: ,

Tony Kaye

To enter the world of Tony Kaye's movies, perhaps we should start with this video: the guy is singing Detachment (I Just Don't Care) , a song inspired by his latest feature. The video was shot by Mike Caffrey on Broadway as Tony jogged home after performing at Webster Hall and a late dinner at Whole Foods.

(video by mcaff)



Umberto Giordano: a Portrait and a Photo

no copyright infringement intended

(Old Masters)


Wednesday, November 21, 2012

Oval Office, August 1956

Secretary of State Dulles and President Eisenhower in the Oval Office
August 1956
Abbie Rowe, Photo QuestGetty Images
(NY Times)
no copyright infringement intended

(Zoon Politikon)

André Chénier

André Chénier lors de son incarcération
par Joseph-Benoît Suvée
no copyright infringement intended

(Le Parnasse des Lettres)


Tuesday, November 20, 2012

Muscle Car Museum in Gatlinburg,TN

(published on Facebook by VisitMySmokies)
no copyright infringement intended

(America viewed by Americans)

Clocks on the Wall in The Smokies

(published on Facebook by VisitMySmokies)
no copyright infringement intended

(America viewed by Americans)

Road in The Smokies

(published on Facebook by VisitMySmokies)
no copyright infringement intended

(America viewed by Americans)

Music Box in The Smokies

Porter Music Box
The Incredible Christmas Place at Pigeon Forge, TN
(posted on Facebook by VisitMySmokies)
no copyright infringement intended

(America viewed by Americans)

Monday, November 19, 2012

Dimitrie Bolintineanu

Trec deseori in drumurile mele prin oras pe o strada foarte scurta, taiata in doua de Bulevardul Hristo Botev. Strada incepe dinspre strada Radu Cristian (fosta Melodiei - pe care a copilarit Mircea Eliade), dupa numai vreo doua case ajunge in Hristo Botev (care si el se numea odata demult Bulevardul Domnitei), continua cu alte cateva case si se desparte apoi in doua bucati: o bucata da dupa vreo cativa metri in strada Coltei iar cealalta mai continua cu vreo doua blocuri pana la Biserica Scaune inspre curtea pe unde se intra in Spitalul Coltea. In partea cealalta, intre Hristo Botev si Radu Cristian, o cladire cu un aspect in acelasi timp sever si impozant a gazduit o vreme Spitalul de Oftalmologie.

Caminul Bolintineanu

O matusa a mea a fost internata acolo pentru o operatie de cataracta. Asta a fost de mult, prin anii saizeci. Acum cladirea adaposteste un camin al medicinistilor: Caminul Bolintineanu. Este si numele strazii: Dimitrie Bolintineanu.

De fapt poetul a locuit in Bucuresti in cu totul alta parte, pe langa Mitropolie, pe Bibescu Voda (informatia mi-a fost data de catre domnul Aureliu Goci, un distins istoric literar, autor printre altele al unor studii despre Arghezi si Preda). In schimb pe strada Dimitrie Bolintineanu au locuit alti scriitori: Mircea Santimbreanu (intr-un bloc colt cu Hristo Botev), Florenta Albu si Dumitru Almas (intr-un bloc colt cu Coltea).

Dimitrie Bolintineanu s-a nascut la Bolintinul din Vale (de unde isi trage si numele) insa era de origine aroman - tatal sau venise din Ohrida. Ramas orfan de mic, a fost crescut de rude si s-a intretinut singur de timpuriu. Sarac a fost toata viata, mai ales la batranete. Insa pe cat a fost de sarac, la fel a fost de idealist. A luptat pentru credintele sale, intreaga viata. Si credintele sale acestea au fost: cultura romaneasca si emanciparea Romaniei.

Anii 1840': inima il tragea spre lumea care va sa vina. Cooptat in Fratia si in Asociatia literara, a adoptat rapid mentalitatea de carbonar... Plecat la Paris in 1845, cu o bursa din partea Asociatiei literare, audiaza si el cursurile lui Jules Michelet, Edgar Quinet si Adam Mickiewicz. Nu traieste decat pentru Revolutia pe care o presimte. Cand aceasta izbucni la Paris, in februarie 1848, tinerii studiosi hotarara sa se intoarca in tara (wiki).

1848: conduce (de la 19 iulie la 11 septembrie) Poporul suveran. Era o foaie mica, de patru pagini, cu doar doua coloane pe fiecare fata, dar redactorul sef avea proiecte mari. Ar fi vrut sa tipareasca un „jurnal al intereselor democratice si al progresului social", pe potriva modelului francez - Le Peuple souverain... cazand revolutia - a fost exilat si se duse in Transilvania, apoi la Constantinopol si, in sfarsit, la Paris (wiki).

Anii 1850': Poarta Otomana nu i-a permis intrarea in tara, iar atunci a facut calatorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, descriindu-le toate in publicatiuni diverse, care cuprind adesea pagini pline de interes si scrise cu multa caldura (wiki).

1859: intra in politica si devine ministru de externe, culte si instructiune publica. Prin staruintele lui, ale lui Costache Negri si ale lui V. A. Urechia, sunt infiintate primele scoli la romanii macedoneni. În acelasi an, 1859, primeste gradul al treilea in Loja Steaua Dunarii din Bucuresti, iar in 1864 era membru al Lojii Fratia (wiki). 1863: ca ministru al cultelor a actionat cu hotarare si onestitate in chestiunea Secularizarii averilor manastiresti.

Anii 1870': Pensia pe care o primea intra in buzunarele creditorilor. Oficialitatea refuza sa-i acorde ajutor. In aprilie 1871 este organizata, din initiativa lui George Sion, o loterie cu obiecte personale ale lui Bolintineanu, care are loc in martie 1872. Cartile lui Bolintineanu au fost castigate de V. Alecsandri, dulapul bibliotecii – de C. Negri, iar celelalte mobile – de catre Catinca Bals. Alecsandri si Negri au cerut ca obiectele ce le reveneau lor sa ramana in continuare ale lui Bolintineanu (wiki).

(A Life in Books)


Cezar Bolliac: O Dimineata pe Caraiman

Muntii Caraiman in martie 2005
Foto: Lucian Amarandei (Canon A510)
no copyright infringement intended

Am fost si eu in tinerete pe Caraiman, de cateva ori. De si mai multe dati, cand eram tanar si apoi cand nu mai eram chiar atat de tanar, l-am privit din goana trenului. Voi mai avea oare prilejul sa ajung acolo sus? Poate ca da. Privelistea aceasta m-a impresionat intotdeauna, mi-a dat un pic fiorul eternitatii. Dar poate cel mai bine este sa pun aici poemul creat de catre Cezar Bolliac, unul dintre parintii intemeietori ai culturii noastre moderne.


Si iaca-ma pe varfuri ararea strabatute,
Si unde achilonii locasul lor isi pun.
Dar nici o vegetare! A iernelor trecute
Ninsorile, prin rape, gramezi, gramezi s-adun.

Nici muschiul nu se tine pe cremenea lucioasa
Ce-o zvanta vijelia in drumul sau trecand.
O! nici un semn de viata! nimica nu traieste,
Decat p-un colt un vultur lumina atintand.

Si corbi, afund in vale, de carnivore doruri
Impunsi, se-ntrec si plana, - vr'un hoit si-au insemnat,
Sau paseri d-alte paseri mai tari ucise-n zboruri,
Sau fiare ce-alte fiare mai tari au sfasiat.

Pe a carunta stanca s-adesea porfirie,
Se sparg, se primbla norii, troienii miscatori,
Si raza diminetei, d-un soare ce-a sa vie,
Aduce salutarea la varfuri peste nori.

Departe, pe o creasta de culme lung intinsa,
Se-nsira, fara numar, molifti iesiti din nor,
Si-n pompa militara, c-o frunte neinvinsa,
Imi trec pe dinainte cu uniforma lor.

In vaile afunde, a noptii locuinta,
Coboara-n siruri brazii spre raul zgomotos
Ce spumega, se lupta, in repedea-i silinta
Si cade, se sfarama p-adanc prapastios.

Pe poalele de munte, colnice inverzite
Pe care-mbratiseaza paraie serpuind,
Albesc multimi de turme ici-colo risipite,
Si buciume din stane s-aud pe vant venind.

Si erghelii, cireade, paduri, livezi, corneturi
Pe coaste, prin valcele, cand jos si cand mai nalt,
Ca frunze, umbrulite pe niste largi bucheturi,
Si drumuri, potecute, - cordele-n camp de smalt.

Campia e adanca, si sate semanate,
Orase ici si colo pe rauri se intind,
Si muncitori si holde pe brazdele arate
Abia le prinde ochiul pe peisagi umbrind.

Departe, mult departe, Danubul lat albeste,
Si dincolo de dansul sta Emul incruntat;
Cu el pare Carpatul din cand in cand vorbeste;
De Tisa parca-i spune, de Nistru departat.

Intinsa panorama ce-ncet, incet se pierde,
In care se inmoaie, se sting si se-nfratesc
Colorile d-a randul, din cel mai inchis verde
Pana-n rozosii aburi ce razele-auresc.

In urma-mi catedrale de talii uriase
Ce din taramuri fierte potopul a zidit,
Se-ntrec si isi inalta carunte si golase
Multimi de turnuri gotici in cerul azurit.

Aeriane stavili ce taie Firmamentul,
Pe care bat in frunte furtunele trecand;
Domenuri largi de iarna pe care Orientul
Imbraca in tunice de purpuri luminand.

Sub strate de zapada ce timpul innoieste,
O strata se intinde de colti adanci shistosi,
Coloanele ce timpul smerit le ocoleste,
Din care ies gigantici butingii monstruosi.

Ca monstruri legioane ce se tarasc, se-nvita
In aer sa rasufle de unde sunt striviti,
Si-n forme mari, schidoale, ce arta nu imita,
Se-nsir pe sub prapastii cand negri, cand plaviti.

Palaturi milioane din varstele titane,
Parlite, ruinate, stau negre incruntand,
Ramasuri tari, semete, antideluviane,
Ce-si rad de timp, de secoli, vecia strabatand.

P-aicea uriasii ai Daciei cei crude
Sageata otravita zvarlea din mal in mal,
P-aicea umbla umbra lui Zamolx ce s-aude,
P-aici incura calul viteazul Decebal.

Dar unde e poetul ce poate da o seama
De toata majestatea cladirii in eter?
Cine-ar putea sa spuie aceasta panorama?
Prin vorbe cine poate s-arate-acest mister?

Eshil le-ar zice iaduri, adancuri sfaramate,
In care el priveste pe Jupiter trasnind,
Giganti si Ecatonhiri, Titani care il bate,
Zvarlind in ceruri munti, si p-Adis greu ranind.

Pe Leaota noroasa ce ochiul n-o patrunde,
Lungit, ca un alt munte, ar da pe Prometeu;
Pe crivat ne-ar aduce si gemete afunde,
Si zgomotul ce face vulturul din Orteu.

In largi domeni de bruma ce soarele-aureste,
Un Osian ne-ar spune c-eroi aci conjur;
In tronuri de porfiruri, o fiica ca iubeste
Un june erou mandru cu ochii de azur.

Dar insa acum nu e nici bardul Tesaliei,
Ce vede zbarlind muntii acel imens Titan,
Ce-aude umbland Scila pe vantul Siceliei;
Nici al Scotiei bardul, batranul Osian;

Profetii de ai Iudeii ce pot sa compareze
Troienii de calcair, granitii ascutiti
Cu capete aprinse mergand sa adoreze,
Cu trambe inzeite de preoti si leviti.

Caci nu ai vrut, Stapane, la dreapta-ti impartire
S-atingi si a mea frunte cu santa mana ta;
Tu nu ai vrut in pieptu-mi sa sufli inzeire,
Tu n-ai vrut sa-ti fiu preot, la lume-a te-arata.

Insa-ai plantat in mine credinta, contamplarea,
Tacuta admirare a dreptilor de sus;
Ai pus in mine-Amorul, Speranta, Adorarea,
S-ai incuiat Eternul in slabul tau supus.

O, cat de mult slabeste cu spusul o credinta!
Cat e de trist si vested amorul cel trezit,
Si cat de mult isi pierde obiectul de dorinta
Cand omul ce-l adoara d-aproape l-a privit!

D-as fi putut a spune intreaga mea simtire,
D-as arata vederii orice as contampla,
Cand ma cobor in sine-mi, in ore de mahnire,
Ca ce fel de senzatii as mai putea afla?


Se schimba decorarea. Cortine aburoase
Se-ntind, se trag, s-un munte ascund cu al lui cer;
Il lasa-apoi p-acela, se pierd si, neguroase,
Se-ntorc si se-ndeseaza ca munti in vag eter.

Se leagana, s-opreste, se lasa, se destinde;
Vederea se inchide si totul e blocat:
Nu vezi ceea ce pipai, si fulgerul s-aprinde,
Aluneca, si cerul apare despicat.

Si zgomotul pe urma-i cutremura-n tarie;
Eco il prelungeste departe revibrand,
L-amestica, confunda... e noapte de magie?
E vreun cor de demoni sabatul lor serband?...

 E caos universul si ceata umezeste;
Mici particele umezi dau rasuflarea greu;
Dar negura cu-ncetul se trage, se rareste,
Si raza, intr-o clipa, arceaza curcubeu.

Pe varfuri e lumina si razele curate;
Dar norii greu se scutur pe vaile adanci;
Mai trec vr'o cinci minute, si rauri turburate,
Siroaie rupand fagii, i-azvarla peste stanci!...

Si cat e de mic Omul cand s-afla pe un munte!
Ce slaba-i e fiinta in urlet d-element!
Se vede cum se pierde la norul ce-a sa-ncrunte;
D-o linie greseala, si piere-ntr-un moment...

Din asta nimicie in care el se crede,
Pierdut in elemente, un punct microscopic,
Suflare de insecta ce nici chiar el se vede,
O particula-a brumei pe val oceanic,

Se simte totd'odata ca nu mai e nemernic;
E mare cat si lumea, nu-ncape-n firmament;
Da mana cu principul al Totului puternic;
E univers gandirea-i; amoru-i, element.

In el e si registrul epocelor trecute,
In el e si putinta natur-a scormoli;
L-asculta elemente, se-njug, sunt prefacute
La semnul manii sale, la ce va chibzui.

El are facultatea Taria a strabate,
A masura eterul, a-l strange, compacta,
A descompune corpuri, si globuri departate
S-atinte, s-a lor lege s-aplice la a sa.

Fiinta mult schidoala! insecta ganditoare!
Piticule gigantic! furnica creator!
O raza-ti numai poate cu-ntregul sa masoare
Si tu intreg, - nimica!... un vierme tarator.

De ce oare Puterea acea nemarginita,
Puterea creatoare, a Totului princip,
Zdrobita-n mici scanteie p-atomuri risipita,
Se-nchina si ea soartei slavita-n acest chip?

Si cum ea poate toate pana a nu se-mparte,
S-o data impartita, puterile-i se stric?
De ce e nimicita, d-al sau intreg departe,
S-atunci isi ia puterea cand intra in nimic?

Fatalitate! - Basta! - Blestem iti e dorinta!
Asteapta, trufas vierme, cand viermii te-or manca;
Asteapta-ti nefiinta, de vrei sa-ti stii fiinta!
Sau intra in nimica de vei sa fii ceva! -

Pegasu-ti nu e-n stare acolo a strabate,
Ia-ti cal apocaliptic, s-atunci vei izbuti:
El singur stie drumul ce nu se mai abate;
S-atunci vei afla taina, - nimic cand nu vei sti.
Eu las pe ast calcair cu forma omeneasca,
P-ast urias ce-nfrunta rastimpii pamantesti,
Martur eternitatii in bolta cea cereasca,
O litera straina stiintei omenesti!

Acel ce va strabate pe asta inaltime
Unde un geniu vine, vedenie de vis,
Si smulge muritorul pe aripi de lucime,
Patrunza el arcanul, - citeasca ce n-am scris.

(A Life in Books)