Updates, Live

Monday, November 26, 2012

Bolintineanu si Chénier - Doua Poeme


Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă -
Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,
Şi din liră curgeau note si din ochi lacrimi amare
Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său.

Versurile lui Eminescu mi-au vorbit prima oara despre poemul creat de Bolintineanu. Povestit de strofa din Epigonii suna superb. Aveam sa il citesc mult mai tarziu. O Fata Tanara Pe Patul Mortii, prima poezie a lui Bolintineanu, scrisa in 1842 si publicata imediat de catre neobositul Ion Heliade Radulescu in Curierul de Ambe Sexe.

O poezie marcata astazi de vreme, dar care resuseste sa te emotioneze, pentru ca dincolo de versuri este de fapt o marturie venita dintr-o epoca atat de importanta in devenirea tarii acesteia. O citesti si simti cum gandeau oamenii de atunci, cum visau, cum iubeau - este ca si cand o masina a timpului te-a dus indarat cu peste o suta cincizeci de ani. Sunt o gramada de stangacii in constructia versurilor, dar asta ii da un farmec cu totul special: stangaciile poarta in ele incarcatura de puritate a oricarui inceput, si aici e vorba nu numai de prima poezie a lui Bolintineanu, ci de inceputul literaturii romane moderne.

Sigur, pentru cititorul de azi, tonul poeziei este excesiv de patetic, si in acelasi timp cumva dulceag. Chiar titlul, O Fata Tanara Pe Patul Mortii, imi amintesc ca era intodeauna subiect de glume scolaresti in anii mei de liceu (glume mai mult sau mai putin scolaresti, in orice caz licentioase). Sa o judeci insa cu rigorile sensibilitatii de astazi nu este relevant, pentru ca poezia aceasta reprezinta cu totul altceva. Este un monument al istoriei culturii noastre, si trebuie inteleasa in contextul perioadei in care a fost scrisa: perioada glorioasa a parintilor nostri fondatori.

Dar hai sa vedem versurile:


Ca robul ce canta amar in robie,
Cu lantul de brate, un aer duios,
Ca raul ce geme de rea vijelie,
Pe patu-mi de moarte eu cant dureros.

Un crin se usuca si-n laturi s-abate
Cand ziua e rece si cerul in nori,
Cand soarele-l arde, cand vantul il bate,
Cand grindina cade torente pe flori;

Asa far' de veste pe zilele mele
O soarta amara amar a batut,
Si astfel ca crinul de viscole rele,
Pe patu-mi de moarte deodat-am cazut.

Abia-n primavara cu zilele mele
Plapanda ca roua abia am ajuns,
Atuncea cand canta prin flori filomele,
O cruda durere adanc m-a patruns.

Amara e moartea cand omul e june,
Si ziua-i frumoasa, si traiul e lin,
Cand paserea canta, cand florile spune
Ca viata e dulce si n-are suspin!

Sa moara batranul ce fruntea inclina,
Ce plange trecutul de ani obosit;
Sa moara si robul ce-n lanturi suspina,
Sa moara tot omul cu suflet zdrobit!

Iar eu ca o floare ce naste cand ploua
Cresteam, pe cununa sa am dezmierdari,
Si mie amorul cu buze de roua
Cu inima dulce imi da sarutari.

Ca frunza ce cade pe toamna cand ninge,
Suflata de vanturi aici pe pamant,
Ah! Juna mea viata acuma se stinge
Si anii mei tineri apun in mormant!


Tragedia unei tinere care isi asteapta moartea, mult prea timpurie. Ei bine, la primele citiri, poezia nu mi s-a parut convingatoare: patetismul parea mai curand retoric. Sa ma explic. O opera literara creaza un univers al ei, care nu trebuie sa fie inspirat neaparat de realitate, bine inteles, dar trebuie intotdeauna sa iti dea senzatia autenticitatii. In cazul de fata, poezia ar fi trebuit sa iti dea convingerea ca tragedia era chiar a lui Bolintineanu, sau a unei fiinte foarte apropiate de el.

Mai tarziu aveam sa aflu ca poemul acesta era inspirat de un altul, din literatura franceza, iar Bolintineanu fusese atat de impresionat de original incat dorise sa il recreeze pentru limba romana. Autenticitatea Fetei Tinere pe Patul Mortii aici trebuia gasita: nu in patetismul tragediei, ci in entuziasmul efortului de a darui literaturii noastre o opera de nivel european! Era rezultatul la acel nivel? Bine inteles ca nu, nici nu avea cum, vremea marilor nostri scriitori avea sa vina dupa aceea, insa  Bolintineanu se dovedea atunci, la inceputurile istoriei noastre moderne, un adevarat ziditor de cultura.

Poemul care il impresionase pe Bolintineanu era La Jeune Captive ( Méditation sur la prison et la mort ), creat de André Chénier. La randul lui, un poem important prin istoria sa. Era 1794, Franta se afla in plina teroare iacobina. André Chénier era inchis si isi astepta executia, alaturi de altii. Si a scris ce simtea el, dragostea lui de viata si revolta impotriva unei morti absurde. Numai ca rafinamentul lui poetic ii comanda un strict echilibru in formula de compozitie. Poemul nu putea fi despre el, ar fi sunat brutal. Si atunci si-a ales o muza, punandu-si versurile in gura ei, pe Aimée de Coigny. Isi astepta executia in aceeasi temnita cu poetul.

André Chénier avea sa fie decapitat, cu numai trei zile inainte ca regimul iacobin sa fie rasturnat. Aimée de Coigny a scapat cu viata.



L’épi naissant mûrit de la faux respecté;
Sans crainte du pressoir, le pampre, tout l’été
Boit les doux présents de l’aurore;
Et moi, comme lui belle, et jeune comme lui,
Quoi que l’heure présente ait de trouble et d’ennui,
Je ne veux pas mourir encore.

Qu’un stoïque aux yeux secs vole embrasser la mort :
Moi je pleure et j’espère. Au noir souffle du nord
Je plie et relève ma tête.
S’il est des jours amers, il en est de si doux !
Hélas ! quel miel jamais n’a laissé de dégoûts ?
Quelle mer n’a point de tempête ?

L’illusion féconde habite dans mon sein.
D’une prison sur moi les murs pèsent en vain,
J’ai les ailes de l’espérance :
Échappée aux réseaux de l’oiseleur cruel,
Plus vive, plus heureuse, aux campagnes du ciel
Philomèle, chante et s’élance.

Est-ce à moi de mourir ? Tranquille je m’endors,
Et tranquille je veille, et ma veille aux remords
Ni mon sommeil ne sont en proie.
Ma bienvenue au jour me rit dans tous les yeux ;
Sur des fronts abattus, mon aspect dans ces lieux
Ranime presque de la joie.

Mon beau voyage encore est si loin de sa fin !
Je pars, et des ormeaux qui bordent le chemin
J’ai passé les premiers à peine.
Au banquet de la vie à peine commencé,
Un instant seulement mes lèvres ont pressé
La coupe en mes mains encor pleine.

Je ne suis qu’au printemps, je veux voir la moisson ;
Et comme le soleil, de-saison en saison,
Je veux achever mon année.
Brillante sur ma tige et l’honneur du jardin,
Je n’ai vu luire encor que les feux du matin ;
Je veux achever ma journée.

O Mort! Tu peux attendre; éloigne, éloigne-toi ;
Va consoler les cœurs que la honte, l’effroi,
Le pâle désespoir dévore.
Pour moi Palès encore a des asiles verts,
Les Amours des baisers, les Muses des concerts ;
Je ne veux pas mourir encore.

Ainsi, triste et captif, ma lyre toutefois
S’éveillait, écoutait ces plaintes, cette voix,
Ces vœux d’une jeune captive;
Et secouant le faix de mes jours languissants,
Aux douces lois des vers je pliai les accents
De sa bouche aimable et naïve.

Ces chants, de ma prison témoins harmonieux,
Feront à quelque amant des loisirs studieux
Chercher quelle fut cette belle.
La grâce décorait son front et ses discours,
Et, comme elle, craindront de voir finir leurs jours
Ceux qui les passeront près d’elle.



(Bolintineanu)

(André Chénier)

Labels: ,

0 Comments:

Post a Comment

<< Home