Updates, Live

Thursday, November 29, 2007

Skyline of Manhattan - The Hoffmannesque City

(click here for the Romanian version)

I remember the first time I saw Manhattan's skyline: I was coming from Boston with the Greyhound. The skyscrapers appeared suddenly: it was like a huge stone forest; it was more than that: the absolute forest. The feeling was brutal: the uniqueness of New York; no possible reference; the city could be defined only by itself. Even to say that it was the total Metropolis would have been inappropriate. It was New York, period.

I was traveling by Amtrak two weeks ago, from DC to Boston. Soon after the train left the Penn Station in New York, we had the view of Manhattan's skyline. The view lasts for about five minutes, as the train is running slowly on the elevated rail trackage, over Brooklyn and Queens. No more brutal feeling, I know now the city, the view of the skyscrapers became familiar to me.

I tried several shots. It was in the afternoon. A storm was approaching, the sky was grey, there was a kind of dark hallo in the air. I knew that my photos would be somehow sullen, but I was very enthusiast and I tried to record also a video. Here is what I got:

Actually I liked the dark hallo of the air, as I was thinking of one of the most amazing short movies that I had seen ever: Panorama from the Tower of Brooklyn Bridge.

It was filmed in one day, April 18, 1899, for the American Mutoscope and Biograph Company; the official birthdate of the movie was much later, September 12, 1903, when the proprietary company released it.

A movie of only 38 seconds: the view was taken from the tower on the Brooklyn side of the bridge. As the film begins, the camera is looking southwest, towards the southern tip of Manhattan (the Battery). The camera pans very rapidly north following Manhattan's East River shoreline, across the bridge span itself and the bridge's New York side tower, following the shoreline further north towards Corlear's Hook, where the film ends. Some visible landmarks include the Fulton Fish Market buildings at Fulton and South Streets (currently the site of the South Street Seaport Museum); north of the bridge tower is the Catherine Slip, where a Catherine Street Ferry is docked (the summary as it was prepared by the researchers from the Library of Congress).

The author was one of the greatest cinematographers of all times, Billy Bitzer. He is famous for what he achieved in The Birth of a Nation and Intolerance, but you should see also his short movies from the first years of the twentieth century. It's a huge treasure of jewels.

Here you can watch the movie (the original version is at the Library of Congress):

The pelicula is a bit decayed, only this is fortunate: the blurred image creates a genuinely Avant-Garde effect. It's a gem.

And I was dreaming to achieve that blur in my photos and videos!

A couple of days after I was traveling back from Boston. It was now late, towards evening. I tried again some shots and a new video. The city was looking again dreadful with endless nuances of darkness among weird clouds playing with the stone forest of skyscrapers: the natural site for fantastic stories imagined by someone like E.T.A. Hoffmann.

(New York, New York)

(Early Movies)


Wednesday, November 28, 2007

Between Newark and New York

(New Jersey)

Metropark: Man on the Platform

Metropark in New Jersey - the railroad station does not seem particularly impressive: a small stop on the way to Newark and New York. But the town has its point: the look and feel of a tech park.

Actually the town carries a different name (Wikipedia): it is the Iselin section of Woodbridge Township, close to Edison. The name of the railroad station simply comes from Metroliner: one of the Amtrak trains running between DC and New York.

(New Jersey)

New Jersey

I found on the web these two photos and they look fabulous. New Jersey - the Garden State, wow! Well, the actual landscape is not that fabulous, rather industrial: there is plenty of manufacturing in New Jersey. Trenton Makes, the World Takes! that's the slogan displayed on one of the bridges in the capital of the state.

Railroad Station in Trenton, New Jersey

(New Jersey)


Tuesday, November 27, 2007

Homer, Hopper, Brown

The Dinner Horn (Blowing the Horn at Seaside), 1870

Hound and Hunter, 1892

Breezing Up (A Fair Wind), 1873-1876

Compare the sailing picture of Homer with the one of Edward Hopper, from Corcoran:

Edward Hopper - Ground Swell, 1939

More than fifty years between Homer and Hopper. They share some similarities, though only up to a point. Hopper came each year in Massachusetts or Maine and produced there some of his masterpieces. Winslow Homer devoted all his mature years to the landscapes of Maine. Both were realists: however the realism of twentieth century is other thing than the one of the ninetieth.

I think at another comparison, between Winslow Homer and his contemporary, John George Brown, who painted sceneries from the neighboring Vermont. I saw only a painting of Brown, at an exhibition at Phillips. The guy was definitely much more idyllic than Winslow Homer. Here are images of some of Brown's works:

Heading Out, 1872

Claiming the Shot after the Hunt in the Adirondacks

The Longshoremen's Noon, 1879

Cornered, 1899

Boat Builder, c.1904

The best known paintings of Brown are perhaps those depicting country boys and girls, with sympathy and a bit of mild humor. Look at his shoeshine boys:

Shoeshine Boy, 1884

Can't Make It Out

(Washington DC National Gallery of Art)

(Winslow Homer)


Labels: , ,

Isamu Noguchi - Great Rock of Inner Thinking

Isamu Noguchi - Great Rock of Inner Thinking (basalt, 1974)

at Washington DC National Gallery of Art

The beginning of World: the whole Universe captive inside, a second prior to explode and make the Cosmos as we know today.

(Washington DC National Gallery of Art)


Georgia O'Keeffe - Jack-in-the-Pulpit

Georgia O'Keeffe - Jack-in-the-Pulpit

at Washington DC National Gallery of Art

(Washington DC National Gallery of Art)

Georgia O'Keeffe - Line and Curve

Georgia O'Keeffe - Line and Curve, 1927

at Washington DC National Gallery of Art

(Washington DC National Gallery of Art)

Thomas Downing - Blue Spell

Thomas Downing - Blue Spell, 1964

at Phillips Collection

...The moment when abstractionism is touching the beginnings of its own narrative...

(Phillips Collection)

DuPont Circle, Sunday at Noon

(Dupont Circle)

Monday, November 26, 2007

Joan Miró - The Farm

Joan Miró -The Farm

at the Washington National Gallery of Art

(Joan Miró)

(Washington DC National Gallery of Art)


Kind of Carol

I met with them yesterday in the Metro Center station.

(Washington, District of Columbia)

Juan Gris - Fantômas

Juan Gris - Fantômas
Juan Gris - Fantômas

at the Washington National Gallery of Art

(Washington DC National Gallery of Art)

Brancusi at the Washington National Gallery

Maiestrele lui Brancusi in dialog cu Mondrian

(Washington DC National Gallery of Art)


Luncheon Boat Party - Renoir at Phillips Collection

Pierre-Auguste Renoir - Luncheon Boat Party
at Phillips Collection

Le déjeuner des canotiers: each character was identified; the woman playing with a doggie is Aline Charigot - she would become the wife of Renoir; the painter Gustave Caillebotte is sitting in front of her; the guy with a top hat is Charles Ephrussi, the editor of the Gazette des Beaux Arts; and so on... however one character identification remained unsolved: Maupasant or Renoir himself?

(Phillips Collection)



Sunday, November 25, 2007

Thomas Eakins - Miss Amelia Van Buren

Thomas Eakins - Miss Amelia Van Buren
at the Phillips Collection

(Phillips Collection)

Philip Guston

Philip Guston: this work of him is on display on the second floor at Phillips Collection. Actually you start visiting there with this rendering of a hand. Here is a link to some other works of Philip Guston.

(Phillips Collection)


The Close Ups of Jan Groover

You will notice in the two photos I've made a reflection of another photograph, which is displayed on the opposite wall, Land O'Lakes of William Wegman.

(Phillips Collection)

Intalniri neasteptate cu Romani - Jean Negulescu

Jean Negulesco - Still Life - Phillips Collection

Vizitam Phillips Collection acum catva timp - ma duc destul de des acolo, este un muzeu alcatuit cu mult rafinament. Nu e mare, dar toate lucrarile sunt de prima mana. Nu gasesc intotdeauna exact aceleasi tablouri. Unele mai calatoresc prin alte muzee ale lumii, altele sunt puse la pastrare si inlocuite cu cele tinute pana atunci in depozit, colectia fiind mult mai mare decat ceea ce este expus.

Si de data aceasta aveam sa gasesc o lucrare pe care nu o mai vazusem inainte. Era o natura moarta destul de cubista. Autorul era Jean Negulesco!

Mi-am amintit deodata de o fotografie pe care o vazusem cu ani in urma intr-o revista de cinema. Cred ca aveam paisprezece sau cinsprezece ani, eram cu parintii mei in vizita la niste prieteni de-ai lor si gasisem acolo o revista veche frantuzeasca de cinema. Am rasfoit-o si am dat de un articol despre Sophia Loren. Textul era insotit de mai multe fotografii de-ale ei. Intr-una din poze era alaturi de Jean Negulesco. Era prima data cand dadeam de numele lui.

Sophia Loren jucase intr-un film regizat de el, Boy on a Dolphin. Nu am avut cum sa il vad, in Romania nu a fost adus, iar aici in America este foarte greu de gasit azi, fiind atat de vechi. Nici nu exista pe dvd, ci doar pe caseta.

Numele lui ma intriga, Jean Negulesco, as fi vrut sa aflu ceva despre el, cand plecase din Romania, cum reusise in strainatate sa devina atat de cunoscut. Nu stiam pe cine sa intreb.

In Romania a fost adus un alt film al lui, Titanic, se spune ca este cel mai bun dintre filmele despre tragedia Titanicului, nici filmul asta nu l-am vazut, eram prea mic.

Si anii au trecut, multi, pana cand l-am regasit pe Negulescu in Phillips Collection, la Washington.

De data aceasta l-am cautat pe Internet si am gasit foarte repede o multime de informatii despre el. I-am scris apoi lui Marius Dobrin, un bun prieten, craiovean ca si Negulescu. Dela el am mai aflat cateva informatii si am legat cumva portretul.

Craioveanul nascut la cumpana dintre secole, absolvent al unuia din marile licee ale Romaniei vremii aceleia, Carol I, se decide sa devina pictor, ajunge la Paris unde lucreaza ca scenograf, se stabileste in 1927 in America, va intra in lumea cinematografiei si va ajunge unul din regizorii cunoscuti dela mijlocul secolului. O stea ii pastreaza memoria pe Walk of Fame: 6200 Hollywood Boulevard.

M-am luat apoi cu altele, au mai trecut cateva luni. M-am reintalnit cu numele lui Jean Negulesco acum de curand, pe neasteptate. Un cd, care are o poveste...

Il cumparasem pentru ca voiam sa ascult muzica de John Adams. Pe cd insa, alaturi de un concert pentru vioara si orchestra de Adams, mai era si o ciacona compusa de John Corigliano, o dezvoltare a unei piese superbe pe care el o compusese pentru filmul Red Violin - era apoi un fragment din Rapsodia I a lui Enescu - si apoi o fantezie pe un motiv din Tristan si Isolda. Autorul fanteziei, Franz Waxman, o compusese in 1946, pentru un film de Jean Negulesco, Humoresque!

Mi-am facut rost de dvd-ul cu Humoresque - voiam sa vad filmul lui Negulescu.

Fantezia compusa de Waxman pe teme din opera wagneriana este interpretata in finalul tragic al filmului. Si suna superb. De altfel unul din meritele filmului este matching-ul perfect intre muzica si actiune: Humoresca, Simfonia Spaniola, o fantezie pe tema Habanerei din Carmen, Tristan si Isolda.

Cu violonistul e o poveste interesanta. Au vrut sa il foloseasca pe Jascha Heifetz, dar ar fi costat mult prea mult. Asa incat producatorii au apelat la un tanar, Isaac Stern!

Sigur, muzica a fost preinregistrata, dar apoi interpretul (John Garfield) trebuia sa fie filmat cantand el la vioara. Au fost folositi de data aceasta doi violonisti - un truc de filmare - amandoi stand ascunsi in spatele lui Garfield - unul avea mana dreapta bagata prin costumul lui Garfield si manuia arcusul, celalalt avea mana stanga si ciupea coardele. Bine inteles ca filmarea era perfecta si noi il vedeam numai pe John Garfield.

Joan Crawford este extraordinara in Humoresque. O vazusem doar in Grand Hotel, produs inainte de razboi, in care cred ca a realizat un rol mult mai bun decat interpreta principala, Greta Garbo. pentru ca avut o interpretare extrem de moderna prin naturalete si nuantare. Iar dupa ce am vazut-o in Humoresque o pot considera una din marile actrite dintotdeauna.

Joan Crawford joaca aici rolul unei femei superbe careia viata nu i-a refuzat nimic, dar care simte apropierea crepusculului. Este bogata, este frumoasa, este adorata, dorita si temuta. Este capricioasa, isi satisface toate placerile, dar este ceva in ea, un semnal surd care o avertizeaza ca toate astea se vor sfarsi. Incearca sa uite, inca un adorator, inca un amant, inca un pahar, si inca un pahar, si inca un pahar. Degeaba.

Este la al treilea sot. Un om cumsecade, extrem de tolerant, care isi accepta situatia cu umor, care o intelege si o iubeste discret.

Violonistul tanar si sarac pare a fi inca un capriciu. O amuza, o intereseaza, il va sponsoriza, se va juca in timpul acesta putin cu el, cu sentimentele lui.... de fapt se indragosteste de el, nebuneste, total, simte nevoia ca sa el sa fie celebru si in acelasi timp mereu al ei, numai al ei. Simte nevoia ca el sa fie admirat de toti si in acelasi timp cunoscut numai de ea.

De fapt il vrea ca argument ca ea nu imbatraneste, si in acelasi timp e roasa de certitudinea ca e un argument fals. Si il iubeste cu deznadejdea celei care stie ca este vorba de ultima ei sansa, care simte ca de fapt nu mai este ultima sansa, pentru ca este prea tarziu.

Si toate starile ei sunt insotite de muzica lui, cand optimista, cand melancolica, uneori jucausa, uneori patetica, intotdeauna frumoasa, cum si ea e intotodeauna frumoasa - Dvorak, Lalo, Bizet, Wagner.

Si maiestria regizorala - tot timpul ai impresia ca ea e femeia fatala care il seduce si il inrobeste pe violonist, ca el e victima fara scapare - prins pentru totdeauna in mrejele ei - si de fapt este invers - ea e prinsa in propriile mreje, fara scapare.

Ma gandeam daca exista si o dimensiune spirituala romaneasca in filmul acesta. Ei bine, cred ca este una, de echilibru - solutia regizorala pentru echilibrarea patetismului filmului - violonistul are un prieten foarte bun, pianistul acompaniator (interpretat de Oscar Levant), un soi de raisonneur aparent cinic, de fapt protejandu-l tot timpul pe erou sa nu isi arda aripile. Este interesant ca Oscar Levant a fost nu numai actor, ci si pianist si compozitor. Si talentele lui multiple nu l-au ajutat la Hollywood, mai mult l-au incurcat. Si-a jucat in filmul asta propriul rol!

Si ma gandeam daca Jean Negulescu nu ne spune cate ceva si despre el insusi in povestea violonistului ajuns celebru si realizand ca pretul pe care platesti poate fi uneori cumplit. Aici e una din imaginile superbe ale filmului, eroul mergand pe strada aceea new-yorkeza din Lower East Side, in care lumina zorilor incepe sa mijeasca peste intunericul noptii. Este strada pe care copilarise si si-o amintea in plina lumina, dar filmul isi depanase povestea mai ales in scene de seara sau noapte ... oricum, scenele de la inceput au o tusa personala - copilul care se lupta cu tatal sau pentru visul de a fi artist.

Imi aminteam de Joan Crawford si dintr-un alt film, Scrisoare de la o necunoscuta - insa greseam. Acolo a jucat Joan Fontaine. Nascuta in 1917, si-a sarbatorit anul acesta al nouzecelea an de viata. Ce isi doreste? I hope I'll die on stage at the age at 105, playing Peter Pan.


Muzica din film este atat de frumoasa incat as vrea sa va dau cateva linkuri, unde puteti asculta si vedea cativa mari artisti:

Humoresque, cu Itzhak Perlman si Yo-Yo Ma:


Simfonia Spaniola, cu Silvia Marcovici:


Isaac Stern:


Iata-l si pe Jascha Heifetz, violonistul care nu a putut fi folosit in film. Capriciul nr. 24 al lui Paganini:


Si (fara sa faca parte din film) iata si un fragment din Rapsodia I-a, cu Sergiu Celibidache la pupitrul Atheneului:


(Intalniri neasteptate cu Romani)

The Rothko Room

Phillips Collection gathered Mark Rothko's works in a special space: the Rothko Room. People come here to meditate for a few moments.

Last year I had the opportunity to be for a day in Houston, Texas, and I went there to the Rothko Chapel. It was an unforgettable experience.

This Rothko Room at Phillips Collection is much smaller: there is the same atmosphere.

(Phillips Collection)

Friday, November 23, 2007

George Caleb Bingham - The Jolly Flatboatmen

George Caleb Bingham - The Jolly Flatboatmen

George Caleb Bingham - The Jolly Flatboatmen

(at the Washington National Gallery of Art)

One of the American artists from the era of the Pioneers, Bingham spent most of his life in Missouri. Some of his works are now at the Washington National Gallery of Art - depictions of life on Missouri river. I have a liking for this one, The Jolly Flatboatmen.

(Washington DC National Gallery of Art)

Red Rain

(New England)

Thursday, November 22, 2007


Dominick Di Lorenzo - Rhapsody in Blue (at Principle Gallery in Alexandria, Virginia)

Anytime when I look at the Rhapsody in Blue of Di Lorenzo, Hopper's Sunday comes into mind. Most surely the same neighborhood in Soho, perhaps the same street.

And when it happens to me to be for one day or two in New York, very often I pass by Mercer Street and I think at these two paintings - this street has a great Hopperesque touch.

(Principle Gallery)



Car in Front of a Barbershop

Car in Front of a Barbbershop

The Barbershops of Walker Evans

(America viewed by Americans)

Dance of Leaves

(Around Fairfax Circle)

Wednesday, November 21, 2007

Walker Evans - The Center of the Universe

(America viewed by Americans)

Even in the Most Computerized Universe

This is adorable. A friend had the picture on his laptop and I asked him to send it to me.

Even in the most computerized universe, kids keep the grace. Kids are those who know how to talk to God and how to make God listen to them, because they use the same language with their toys, with their pets, with God.


Red Violin

(Around Fairfax Circle)

Monday, November 19, 2007

Dragoste la vreme de holeră

El amor en los tiempos del cólera. Romanul lui Márquez adus pe ecran. Cum să recreezi atmosfera halucinantă care trăieşte în frazele lui Márquez? Regizorul (Mike Newell) ştia foarte bine că trebuie să spună ce are de spus prin imagini.

Iar imaginile sunt şocante - pentru că universul frazelor lui Márquez este şocant. Sunt luxuriante - dragostea aceea nebună trăieşte într-un univers vegetal copleşitor în care viermuieşte o mulţime copleşitoare. Casele, delabrate, cu camere îngrămădite cu mobile vechi care te înăbuşă, te sufoci, te îngrozeşti.

Javier Bardem crează un rol pe muchie de cuţit. Bărbatul respins în tinereţe de cea pe care o iubea, continuând să o iubească şi să o aştepte toată viaţa, împlinindu-şi dragostea de abia când amândoi sunt foarte bătrâni. Javier Bardem îşi crează eroul pe muchie de cuţit, pentru că nu îl idealizează. Este greu să spui dacă îl admiri sau îl deteşti. Dacă e un erou sau un laş. Dacă e un îndrăgostit, sau un încăpăţânat. Dacă este normal sau nebun. Dacă este îndrăgostit de o femeie, sau de dragostea pentru o femeie. Mai dur spus, dacă dragostea lui este adevărată, sau e numai ambiţia obraznică a unui om de nimic. Sau a unui maniac periculos. Dacă este un pur sau un ticălos.

El, Javier Bardem, îţi lasă ţie, spectator, puterea să decizi. Este în fond performanţa pe care a reuşit-o şi în Nălucile lui Goya (Goya's Ghosts). Aici e unul din riscurile asumate de Bardem. Era în personajul lui din Goya's Ghosts o slugărnicie perversă, o laşitate, care este şi aici. Dar acolo lucrurile erau mai clare. Personajul era un ticălos. Nuanţele erau acolo necesare pentru a evita schematismul. Însă aici personajul iubeşte.

Primul risc pentru Javier Bardem era deci să repete jocul din Goya's Ghosts. Florentino Ariza să fie o variaţie pe tema Fratele Lorenzo. Ei bine, Bardem şi-a asumat riscul manierismului, poate pentru că aşa trebuia construit şi noul personaj.

Al doilea risc era să nu mai înţelegi nimic. În fond este un erou compus din bucăţele. Este şi îndrăgostit, şi viclean, şi ambiţios, şi nebun, şi chibzuit, şi sincer, şi nesincer, şi pur, şi ticălos. Este un om în carne şi oase, aşa cum suntem fiecare din noi, fără să ne cunoaştem.

Rolul nu putea fi creat decât aşa cum l-a creat Javier Bardem, din bucăţele care să nu se lege între ele, pentru că aşa suntem noi, amalgam de bucăţele.

Zice Blaga,

Suflete, prund de păcate
Eşti nimic şi eşti de toate
Roata cerului e-n tine
Şi-o mulţime de jivine.

L-a citit Bardem pe Blaga? Desigur că nu. L-a citit însă pe Márquez şi l-a înţeles.

Îi dă replica Giovanna Mezzogiorno, dar de o altă actriţă care apare în film vreau să amintesc, pentru că face o mare creaţie: Fernanda Montenegro, în rolul mamei eroului principal. Am văzut-o acum câţiva ani într-un rol extraordinar în Central do Bresil (Gara Centrală, Central Station).

Povestea este superbă. Eroul nostru a fost respins în adolescenţă de iubita lui, care s-a măritat cu altul. Viaţa lui va fi o continuă aşteptare a ei. Nu va trăi decât gândindu-se la ea. Şi viaţa va înainta, cu ale ei, cu epidemii de holeră, cu schimbări în noroc, cu demenţa senilă a mamei (Fernanda Montenegro), cu trecerea într-un nou secol, cu apariţia pe străzi a primelor automobile, cu războaiele civile din Columbia, dar mai ales cu holera, mereu prezentă. Şi eroul va îmbătrâni, gândindu-se la iubita lui, va deveni tot mai bătrân, iar toate grozăviile din jurul lui, holera cea groaznică, se vor scurge peste el, rămas indiferent la toate grozăviile, rămas indiferent la holera care tot revine, având un singur gând, iubita lui.

Şi aici e arta mare a lui Márquez - trecerea vieţii nu e marcată de ani, ci de evenimente, de holeră, de războaie civile - pentru ceilailţi. Iar pentru el, trăind doar pe o singură coardă, dragostea pentru iubita lui - ei bine, pentru el trecerea vieţii este marcată de experienţe erotice. Omul ăsta nu trece dintr-o epidemie de holeră în alta, nu trece dintr-un an în altul, trece dintr-o femeie în alta. Încercând în felul acesta să lupte împotriva obsesiei lui - iese învins de fiecare dată. Nici o femeie, nici o experienţă carnală, nu pot să îi scoată obsesia din suflet. Bolnav de dragoste, boală cumplită precum holera!

Vor fi peste şase sute de femei în viaţa lui. Şi până la urmă, când iubita lui, de acum babă, este văduvă, el va reveni şi va insista, şi va insista, până când, excedată de obsesia lui, ea îl va accepta.

Superbă poveste. Wong Kar-Wai ne spune o poveste un pic asemenea, în 2046 - şi acolo trecerea vieţii e marcată de experienţele sexuale ale eroului (interpretat de Tony Leung). Şi acela încearcă să uite de marea lui dragoste.

Ei bine, povestea e nebunesc de superbă. Dar e povestea lui Márquez. Filmul încearcă să o redea prin imagine. Iar regizorul nu are totuşi talentul lui Wong Kar-Wai. Sau al marilor latino-americani.

Pentru că există un ritm în romanul lui Márquez. Punctat acolo de cronica pe care şi-o ţine eroul în carnetul lui. Femeie după femeie. Viaţa care înaintează prin experienţe erotice punctate de cronică, precum ticăitul unui ceas.

Aici filmul încearcă să reia pur şi simplu momentele din carte în care eroul se aşează să noteze. Cred că trebuia altceva în film. Altă soluţie pentru a marca scurgerea vremii. Un echivalent cinematografic al notiţelor făcute în carnetul - cronică.

Cum ar fi arătat filmul acesta dacă ar fi fost făcut de Guillermo del Toro?


(Gabriel García Márquez)

(Iberic and Iberic-American Cinema)


Sunday, November 18, 2007

Blues Alley and Jazz

The bar on the Blues Alley in Georgetown. I passed yesterday by there, and two friends came to address me, somewhere from my memory: Mike and Lou.

I had been with Mike to find Le Lapin Agile in Montmartre, it was in 1999. I was in Paris for a week, after a long, long break, of fifty years. Mike was with me, both of us were working for a movie. We walked that day for several hours: Notre Dame, Centre Pompidou, and then the hill of Montmartre.

Mike moved to California. Last time I saw him in 2001, he was working for another movie, they were filming in New York, an old house in Staten Island.

As for the other friend, Lou, we met last year in Bucharest and he was telling me about unforgettable evenings spent at the bar on the Blues Alley. One day he'll come again to DC, and we will try a glass of wine while listening a bit of jazz. Wow, I should put some music now, Ubu King, or some player piano studies. I have to tell you this music, about Ito and about Nancarrow, I'll do it soon.

(Washington, District of Columbia)