Updates, Live

Tuesday, January 29, 2008

Musica Nova

Arvo, Teiji, James, Conlon.


Arvo Pärt














Arvo Pärt is an Estonian. Born in 1935. Started by composing serial music. Then, for a long period he did not compose any more. He felt that serial music was not his road, that he should look for something else.

So he searched his own way: Renascentist music, Gregorian cant, Orthodox liturgical music. He started to compose again in 1977: Summa, Fratres, Magnificat, Christmas Antiphons, the Beatitudes... and many others. Spiegel im Spiegel, Festina Lente. Choral music, chamber music... I'm listening some amazing works: a CD that came to me from England: now I realize what Minimalism means in music... only one sound, well chosen, that's enough... then silence, to give you space to meditate that only sound. And quiet development of music, with few sounds, and with periods of silence, filled deeply with music.


Teiji Ito
Teiji Ito was born in Japan, lived in New York. No regular musical studies. Only he knew to play any instrument, whatever weird, whatever new for him, Nippon flutes, bottles with water, drums, marimba, toy pianos, fish scales, anything. He knew also how to process the magnetic tape, so he was composing for each instrument (mainly exotic instruments, from Japan or Latin America). then he was performing on each instrument and recording. And after processing the records, the outcome was polyphony. He scored two movies of Maya Deren, so he became known, Then he composed a genial suite, Ubu King, then Teno... and much more, only these ones are available on market.

Ubu King is crazily amazing. Each part is coming unexpectedly: you think you are in Japan, at a Kabuki theater, the next part brings you somewhere on Bolivian plateaus, the next one takes you in a bar in Argentina, and you are listening an emotional tango. Then comes the next part that leaves you in a basement in SoHo, among drunkards, listening kind of a blues, performed at a weird instrument, a toy piano accompanied by bottles full of water.

He died relatively young, on one of his travels in Haiti.


James Tenney














James Tenney: Hodos, Meta Hodos, Meta Meta Hodos. Ergodic music. Hodos means road. The road for Musica Nova. Meta Hodos is the method for this road. Meta Meta Hodos formalizes the method. Ergos is the work you are doing on the Hodos, on the road of Musica Nova.


Conlon Nancarrow was the wizard of the player-piano: working one year for five minutes of music. The purity of harpsichord. Jazz structured by counterpoint. Actually much, much more: his counterpoint is phenomenal. His studies for player-piano are Das Wohltemperierte Clavier of the twentieth century.

Conlon Nancarrow
















(By Brakhage)

Saturday, January 26, 2008

Tracing György Ligeti: Musica Ricercata


Mesto rigido e cerimoniale

The music on the video is played on a prepared piano. I listened to another record of the same work played at bayan.

György Ligeti composed Musica Ricercata in 1951 - 1953: a set of piano pieces often compared with Bartok's Mikrokosmos. But Ligeti's road took him far ahead: he is one of the great masters of contemporary polyphony.

Born in 1923 in Romania, in a region mixed ethnically (Transylvania). People in his birth town were speaking exclusively Hungarian. As a small kid, he was not aware about the existence of another language, so he was totally surprised hearing two cops speaking Romanian. It was only in the secondary school when he started to learn the official language of the country. He lived then in Hungary, and after the 1956 Revolution in Austria.

However, Romanian musical spirit had an immense impact on his work.

I am not considering only his Concert Romanesc (Romanian Concerto), with its echoes of bucium (alpenhorn) : it is a great musical work and it reminds me the Prelude at Unison of Enescu (and of course his Rhapsodies).

I am also not only considering his piano study, Coloana Infinita, a superb musical translation of Brancusi's masterpiece.



I found the Romanian matrix even in one of his most modern works, in Lontano!

Ligeti is the constructor of a new universe, the micropolyphony, and the spirit of Romanian music is one of its dimensions.

Well, some would ask how is it possible that a kid who was virtually ignorant of the Romanian language could absorb later so intensely the Romanian music?

I think it is about his musical acuity. He did not know Romanian, but he was seeing Romanian shepherds and was aware of the sounds of bucium and cimpoi (bagpipe). I would say that he did not invent the universe of micropolyphony; he discovered it in the Romanian musical structures. He would come for a short period in 1949 to Bucharest, at the Institute for Ethnography and Folklore, to listen carefully the recordings made by Brailoiu and other Romanian researchers. And later he would discover the micropolyphony in other popular cultures, in Africa: he would work all his life to find this universe, to understand and to organize it.

Till leaving Hungary in 1956 Ligeti followed the roads of Bartok and Kodaly. After that he met the works of some great modern composers, like Stockhausen (much later it would be the encounter with the player-piano studies of Nancarrow). It was the moment he realized what should be his own road.

Apparitions is the moment of breaking with the tonal music. It scandalized the attendance, as Hernani was a scandal in the first quarter of the nineteen century. It was a brutal manifesto: from now on the rule of three units was over in music too! Think at the gesture of Luther, breaking the Papal Bull....

The video that follows is a fragment from Apparitions: the author of the video is suggesting by his images a link to Un Chien Andalou of Bunuel and Dali: the moment of breaking with the old age of cinema!



After the moment of breaking with the old universe, Ligeti started to organize the new one. Atmosphères followed Apparitions. I did not find any video for Atmospheres: I am sad for this, as I wanted to share with you the strange beauty of that piece. There is neither melodic line there, nor rhythmic, only timbre and volume variations. If you don't like it, think at this: isn't it beautiful the rustle of leaves in the wood? The rustle of wind? The noise of a snowstorm?

Speaking about snowstorm, here is a fragment from his Lux Aeterna:

And the author of the video notes: A snowstorm broke suddenly while I was listening to Ligeti's music... a spooky atmosphere!



And this is what micropolyphony is about: the noise of snowstorm, the sudden flap of a spook, the rustle of wind through the leaves in summer, the sound of some African drums, the apparition of masked youngsters dancing strangely on New Year celebrations in some distant countryside in Transylvania, the sudden entrance of a cimpoi, the echo of bucium!


(Musica Nova)

Labels:

Tuesday, January 22, 2008

Contele Herosmonte

 Casa Contelui Herosmonte, pe strada Visarion
Casa Contelui Herosmonte, pe strada Visarion

L-am întâlnit prima oară prin anii cinzeci. Eram în şcoala primară, în clasa a doua sau a treia. O bună prietenă a mamei mă luase cu ea la cumpărături. Era seara. De abia ieşisem din blocul în care locuiam. Un domn înalt a trecut pe lângă noi şi s-a oprit să o salute pe prietena mamei mele. Se cunoşteau.

Pierre, domnul este inginerul Rădulescu-Horst, te rog să faci cunoştinţă cu el.

Domnul inginer Rădulescu-Horst a zâmbit cu multă amabilitate şi mi-a întins mâna, aplecându-se uşor.

Era ceva bizar în înfăţişarea lui. Nu părea deloc bucureştean. Mai curând scandinav. Dar nu orice fel de scandinav, nu, ar fi fost prea simplu.

Era extraordinar de rasat. Foarte înalt şi destul de slab, alură de mare senior. Chelia uriaşă nu îl reducea spre bonomie. Din contra, parcă îi sporea aerul seniorial. Nu puteai găsi nici cel mai mărunt semn de vulgaritate, nici cea mai mică sugestie de brutalitate. Era aristocratul perfect. Era de fapt neaşteptat de distins, într-un univers care părea cenuşiu şi amorf. Poate din cauza aceasta părea un pic bizar. Numai un pic?

Sigur, toate acestea nu aveam cum să mi le formulez atunci în minte. Aveam mai puţin de zece ani.

Peste vreo săptămână prietena mamei mi-a dăruit câteva creioane colorate. Sunt de la domnul inginer Rădulescu-Horst, cu ele nu ai cum să mai scrii urât.

Urât am scris în continuare, ba cu trecerea anilor chiar din ce în ce mai urât, dar asta este de acum altă poveste.

Pe domnul inginer Rădulescu-Horst l-am mai văzut de câteva ori în decursul anilor. Odată mă aflam într-un troleibuz pe strada Matei Voievod, domnul inginer ne-a depăşit lejer, la ghidonul unei biciclete. Purta un palton lung, capul era descoperit, deşi era destul de frig. Şi acelaşi zâmbet la limita dintre nobilitate şi bizarerie.

Îl mai vedeam din când în când la catedrala Sfântul Iosif; mă duceam destul de des duminica şi îl găseam acolo. Soseam de obicei foarte târziu, spre sfârşitul liturghiei, când credincioşii se îndreptau spre altar pentru a se împărtăşi. Îl remarcam imediat, aşezat disciplinat în rând, avansând uşor, cu acelaşi aer aristocratic, aflat firesc în vulg şi totodată departe de vulg.

Şi într-o duminică, aveam de acum vreo douăzeci şi cinci de ani, m-am apropiat de el. Tocmai ieşise din catedrală.

Am onoarea să vă salut domnule Horst, i-am zis. Desigur nu vă mai amintiţi de mine. Cu mulţi ani în urmă doamna Paranici m-a prezentat dumneavoastra.

Oh, a răspuns el, ce plăcere să vă revăd! Ce mai face doamna Paranici, nu am mai văzut-o de mult.

A murit acum câţiva ani, i-am zis.

Vai ce rău îmi pare! Nu am ştiut. Dar cum s-a întâmplat?

I-am vorbit despre suferinţa care o răpusese. Mă asculta atent, întristat.

Dupa câteva clipe m-a întrebat, dar dumneavoastră ce mai faceţi?

Am terminat Politehnica de puţină vreme, lucrez ca inginer. Ma bucur mult să vă revăd, domnule Horst.

Să ştiţi, mi-a spus el zâmbind, mi-am reluat vechiul meu nume, mă cheamă din nou Herosmonte.

Am încercat să îmi ascund uluiala. După cum vedeţi, pe Rădulescu îl lăsasem la o parte, dar să renunţ şi la Horst era de acum un şoc.

Herosmonte? O clipă m-am gândit dacă sub bizareria lui nu se ascundea un oarecare dram de ţăcăneală. Mă bucur mult că nu am cedat acestui gând, ci am lăsat lucrurile să curgă în voia lor.

Pentru că era într-adevăr vorba de Contele Herosmonte, prieten pe vremuri cu Prinţul Nicolae.

Însă asta aveam să o aflu un pic mai târziu.

Ce vârstă să fi avut? Singurul răspuns pe care îl găseam era că avea aceeaşi vârstă pe care o avusese cu mai mult de douăzeci de ani în urmă. Ca şi atunci, un bărbat trecut de vârsta a doua, dar încă nemarcat de bătrâneţe. Mă întrebam dacă fusese vreodată mai tânăr!

Există oameni distinşi care te complexează. Nu era cazul lui. Făcea parte (aveam să îmi dau tot mai bine seama mai târziu) dintr-o categorie foarte specială: cei care rămân tot timpul distinşi fără să te stingherească. Distanţa dintre tine şi ei există în mod natural, dar nu este o barieră.

Monseniorul Bolonjek, vreme de câţiva ani nunţiu apostolic la Bucuresti, avea să mă mai impresioneze prin clasa lui uriaşă. Îmi amintesc cum a intrat într-o seară în Biserica Italiană şi toata lumea a amuţit, în timp ce nunţiul înainta cu măreţie spre altar. Aveam în faţa mea un principe al bisericii!

Distincţia nunţiului era totuşi diferită. Simţeai distanţa.

Să mă întorc la Contele Herosmonte. De unde venea oare senzaţia de bizar? Poate accentul? Româna lui nu avea cusur, dar accentul era al unui om născut pe alte meleaguri.

Poate însă că nu accentul era ciudat. Altceva mai curând: lipsa oricărui semn de agresivitate, de brutalitate potenţială. În general lipsa aceasta ar fi fost stânjenitoare, te-ar fi condus la gândul unei lipse de virilitate, dar în cazul lui nu ăsta era gândul. Era mai curând vorba de o civilitate absolut naturală, care copleşea orice altă dimensiune. Şi tocmai lucrul acesta îi dădea un aer aflat undeva între farmec şi bizar. Pur şi simplu părea ireal.

Era oare real? Un conte străbătând anii grei ai comunismului, mereu egal cu el însuşi? Poate memoria copilăriei de acum îndepărtată îmi juca o festă. Poate că eram obosit şi vedeam o plăsmuire care avea să se topească în soarele amiezii.

Am închis ochii şi i-am deschis imediat. Era încă acolo în faţa mea şi zâmbea usor. Mi-ar face plăcere să îmi faceţi o vizită, locuiesc împreună cu mătuşa mea.

Casa contelui se afla acolo unde începe strada Visarion. Pe vremea aceea colţul era cu strada Nicolae Iorga. Pentru că pe atunci Nicolae Iorga începea în Piaţa Romană, trecea pe lângă Visarion şi apoi o cotea la dreapta, spre celebrul sediu al miliţiei unde se dădeau paşapoartele.

Colţul cu Visarion avea să înfrunte anii, însă strada Nicolae Iorga a dispărut de acolo între timp, făcând loc noii artere căreia bucureştenii i-au găsit imediat un nume pe măsură, bazat pe cele două locuri de interes public aflate la capete, în Piaţa Romană şi pe Calea Griviţei.

Contele mă aştepta în fata casei. M-a condus pe scară spre mansardă. Casa fusese bine înteles naţionalizată, iar contele fusese mutat de autoritatea locativă în odăile de pe vremuri ale servitorilor. Noroc că odăile acelea erau foarte mari - contele fusese un generos şi se gândise la trebuinţele servitorilor lui atunci când construise casa.

Mobila era de mare rafinament, dar era puţină: o masă, scaune, vreo două comode. Pe vremuri fusese fireşte o sufragerie întreagă, însă anii de comunism erau grei, iar contele nu fusese angajat decât în munci necalificate şi extrem de prost plătite, aşa încât covoarele, tablourile, marea parte a mobilei fuseseră vândute, rând pe rând.

Contele suportase cu stoicism. Din ce îmi povestea, cel mai mult părea să fi fost îngrozit de lipsa de gust. Casa îi fusese naţionalizată, fusese dat afară şi mutat la mansardă în odăile servitorilor, ei bine, era indignat că noii chiriaşi zugrăviseră scările într-o paletă de culori detestabilă.

Mi-a povestit multe în seara aceea, atât de multe încât amintirile aveau să se amestece şi să devină tot mai confuze, dupa trecerea atâtor ani.

Familia din care se trăgea avea două ramuri principale, în Suedia şi Germania (Horst părea să fie numele german al familiei). Însă membri ai familiei Herosmonte existau şi în alte părţi ale Europei. Contele fusese adus in România când era mic. Numele de Rădulescu cred că îl primise de la tatăl adoptiv, dar nu aş jura că memoria nu îmi joacă vreun renghi.

Fusese invitat prin anii treizeci la o recepţie organizată pe insula Spitzbergen de către regele Norvegiei. Amintirea acestei recepţii a revenit de câteva ori în discuţia noastră. Contele povestea superb şi avea mai ales darul să scoată la iveală amănunte pline de culoare care te făceau să te transpui în poveste. Îl ascultam şi parcă îl vedeam îmbrăcat în frac, coborând de pe vapor şi întâmpinat pe ţărmul insulei de familia regală norvegiană.

M-a servit cu biscuiţi şi cu cafea, în ceşti micuţe de porţelan de Meissen. Continua să povestească.

Fusese foarte apropiat de Prinţul Nicolae. Zâmbeam unui gând, aşadar fusese şi el tânăr şi năzdrăvan? Avusese pasiunea automobilelor şi a vitezei? Mi-am amintit brusc de o fotografie pe care o văzusem de mult. Doamna Paranici, prietena mamei mele, fusese înainte de război administratoarea unuia din marile hoteluri din Sinaia. În fotografie apărea alături de conte şi de soţul ei, la Cota 1400. Fotografia era făcută prin anii treizeci. Ei bine, contele arăta la fel! Trebuia să admit că nu fusese niciodată tânăr, nu aveam alta explicaţie.

Fusese căsătorit de mult, însă pentru foarte puţin timp, soţia lui murise după numai câţiva ani. Rămăsese singur, amintirea ei era prea puternică, chiar după amar de vreme.

Savuram cafeaua şi îl ascultam.

Călătorise mult şi văzuse marile muzee ale Europei. Avusese posbilitatea să stăruie în câte un muzeu ore în şir, zi dupa zi.

Tocmai citisem o carte superbă a lui Fromentin, Maitres d'autrefois, o găsisem într-un mic anticariat care era pe lângă cinematograful Scala. Visam să ajung şi eu să văd pânzele maeştrilor olandezi, iar Contele îmi povestea despre ce văzuse prin Rijksmuseum şi prin Zwinger, prin Luvru şi prin Alte Pinakothek. De la olandezi a trecut apoi la veneţieni.

Am terminat de băut cafeaua, contele s-a ridicat şi a deschis un sertar. A scos o carte. Vorbeam de Giorgione şi de Tizian. Iată o carte publicată la Veneţia pe la anul 1700. Vă rog să o răsfoiţi. Există în carte o imagine a lui Mihai Viteazul.

Mătuşa lui a intrat în sufragerie. Avea o sută de ani. Micşorată de vârstă, nu mai auzea deloc. Contele i se adresa făcându-şi mâinile pâlnie la urechea ei. Era un pic caraghios, cum îşi aduna palmele în pâlnie, părea fâlfâitul aripilor unui cocostârc.

Mătuşa vorbea româneşte uşor cântat, cu un accent italienesc. Mi-a pus câteva întrebări, iar contele a răspuns în locul meu. A luat apoi cartea publicată la Veneţia şi s-a adâncit în lectura ei, fără să ne mai ia în seamă.

Aveam să ajung peste mulţi ani la Dresda, la Zwinger. Când am văzut lucrarea lui Vermeer, Brieflesendes Mädchen, am tresărit. Mi s-a părut că Herosmonte se afla lângă mine, zâmbind. Îmi vorbise în seara aceea de demult despre pânza lui Vermeer de la Zwinger, aşa cum îmi vorbise şi despre sala cu picturi de Rembrandt.

Trecuse de acum amar de vreme din seara în care îl vizitasem, el avea însă aceeaşi vârstă. Am închis ochii, i-am deschis după o clipă. Contele dispăruse. Am închis ochii din nou, am privit în oglindă şi mi-am dat seama că anii lăsaseră de fapt urme adânci.


(Bucureşti)

Labels:

Monday, January 21, 2008

Un oras de chiciura


Intr-o dimineata m-am trezit intr-un oras de chiciura. M-am uitat pe geamul dela bucatarie: ramurile copacilor scanteiau sticlos in lumina aceea zgarcita, cata venea dinspre cerul plumburiu.

Era sfarsit de decembrie si vremea era capricioasa.

Venisem in Bucuresti visand sa decantez pe indelete amestecul de Stambul si de Paris. Si visam sa inteleg mai bine perioada dintre cele doua razboaie mondiale: Bucurestiul avangardei anilor douazeci si treizeci. Cateva zile dupa ce revenisem realizasem ca orasul se schimbase mult. Venisem pasionat sa gasesc cladirile avangardei, dadeam peste un Hong-Kong in asteptarea unui Chris Doyle care sa il fotografieze.

Un oras viu, contrastant, neasteptat, fortandu-te mereu sa o iei dela capat cu intelegerea lui.

Si iata ca dimineata aceea imi oferise o noua surpriza. Burestii mei erau un oras de chiciura.

Mi-am petrecut toata ziua in casa. Seara am iesit sa ma plimb un pic. Locul de joaca de pe langa bloc parea un basm minunat,




Am facut iute doua poze, cu si fara flash.



I woke up one morning to find a city of ice. Everything was white and the branches of the trees were sparkling.

I spent the day at home. I went out for a walk in the evening. The playground nearby was a fairy tale. I tried two photos, one with the auto flash, another without flash.

Bucharest: the small Paris hiding the small Phanar, the city of the Avant-Garde of the twenties, the city of the apartment buildings of the long years of Communism, the city of the present: dynamic and contrastant, crazy, noisy, beautiful and ugly, always surprising, always unexpected. A Hong Kong waiting for his Chris Doyle.

That day it was a city of hoar frost.




(Bucuresti)

Saturday, January 19, 2008

Micul Stambul

Hanul lui Manuc vazut dinspre Piata Unirii
Hanul lui Manuc vazut dinspre Piata Unirii

Mi-am petrecut cea mai mare parte a vietii in Bucuresti. Am devenit washingtonian de vreo cinci ani de abia. Si oricum, ma voi intoarce in Romania.

In copilarie am invatat ca Bucurestiul era Micul Paris. Ca sa fiu drept, am crezut multa vreme ca era o exagerare, insa in 1999, dupa o saptamana petrecuta in orasul de pe Sena, mi-am dat seama ca multe strazi din Bucuresti au intr-adevar un aer parizian. Si exista o gramada de cladiri superbe, care si-ar avea locul in orice cartier aristocratic din vestul Europei.

Insa acest aer parizian este mult mai tanar decat Bucurestii. Orasul ascunde in el ceva mult mai statornic. Un ceva care iese la iveala in bisericile bucurestene, in cateva case sau pe unele strazi, ramase neatinse de sistematizarile care s-au tot facut. Este de fapt un duh al locului, al asezarii, chiar daca strazile arata altfel azi, iar mahalele vechi cu curti si livezi si maidane au disparut. Un spiritus loci ascuns foarte aproape de suprafata, asteptand sa fie scos la iveala.

Bucurestii sunt de fapt un Mic Stambul (sau poate un Mic Fanar). Duhul acesta balcanic este evident in bisericutele ortodoxe, dar nu numai in ele: la Washington pe strada 18 exista un restaurant turcesc care are pe unul din pereti o imagine a unei piete moderne din Istanbul. Ei bine, aceeasi structura cu a Pietei Unirii din Bucuresti: cladirile asezate la fel, spatiile verzi, fantanile, toate asternand acelasi drum luminii zilei.

Voi reveni.

-------------------------------

I came to spend three weeks of vacation in Bucharest, Romania. Here are my first impressions.

I spent most part of my life in Bucharest - I became a Washingtonian only five years ago. Anyway, I intend to return to Romania.

As a child, I learned that Bucharest was a small Paris. For many years I thought that this was an exaggeration - but after one week spent in Paris, I realized that many streets of Bucharest had really a Parisian air - and anyway, there were a lot of styled houses, looking greatly Parisian.

Piata Amzei: Casa Mitzei Biciclista langa casele Bratienilor
Piata Amzei: Casa Mitzei Biciclista, langa casele Bratienilor

Only this Parisian air was much younger than Bucharest - and the city was hiding something that was much older: in its churches, perhaps in some of its neighborhoods, in very few houses - actually there was a spirit of the place - even if those old neighborhoods had vanished, the spiritus loci was there, hidden, waiting to be discovered.


Biserica Amzei
Biserica Amzei

Bucharest was also a small Istanbul (or maybe a small Phanar). The spirit is still in its small Eastern Orthodox churches, and not only: once I saw in a Turkish restaurant on the 18th Street a large photograph of a modern plaza in Istanbul. Well, the whole was very much alike with the modern structure of Unirii Plaza in Bucharest. The same structure: the buildings, the green spaces, were organized the same way, creating the same path for the light.


Fantana in curtea Bisericii Amzei
Fantana in curtea Bisericii Amzei


(Bucuresti)

Friday, January 18, 2008

Today's NY Times: Two Chinese Movies

Today's NYTimes reviews two Chinese movies, Still Life and Summer Palace.




Still Life: The blood and the sweat run directly into the Yangtze River, where they mingle with more than a few tears. The movie takes place amid the clatter and misery of the Three Gorges Dam, which cuts across the Yangtze in central China. The largest dam in the world, Three Gorges is a site of great cultural and political strife because of both environmental and humanitarian concerns. More than one million people have been displaced because of the dam (more are expected to follow), evicted from their homes by a ravenous hunger for power, electric and otherwise, that is washing them and history away. A modern master of postmodern discontent, Jia Zhang-ke is among the most strikingly gifted filmmakers working today whom you have probably never heard of. (Manohla Dargis)



Summer Palace: Yu Hong (Lei Hao) reflects that her college years were the “most confused” time in her life. A lot of us might feel similarly, but Yu Hong, the beautiful and passionate heroine of this beautiful and passionate film, is something of a special case. Yu Hong arrives in Beijing in 1988, and her first year at the university, already full of emotional and sexual upheaval, ends with the pro-democracy demonstrations in Tiananmen Square and their violent suppression by the Chinese government. Summer Palace, which was first shown in competition at the 2006 Cannes Film Festival, is remarkable for its candor about politics and sex. (A. O. Scott)



(Chinese Cinema)

Thursday, January 17, 2008

Rasfoind poze de odinioara



Rasfoiesc poze de odinioara. Un dar de la Gabi si Ovidiu, bunii mei prieteni. Mai mult de o suta de poze din Bucurestii de demult: strazi si bulevarde, case si palate, biserici, obiceiuri, negoturi, mestesuguri, de toate amestecate.

Imagini de sfarsit de veac nouasprezece: parca il vad pe conu Iancu Urmatecu strecurandu-se printre surtucari si tarani - am cumparat de la un bouquinist de langa Universitate Sfarsit de veac in Bucuresti, deocamdata isi asteapta randul la citit.

Apoi imagini din Bucurestiul avangardei anilor douazeci si treizeci. Si imagini mai noi, strazi asa cum le-am apucat in copilaria mea.

Dar cele mai multe sunt imaginile vechi... micul Fanar, il redescopar uitandu-ma vrajit la pozele astea de odinioara. Micul Fanar amestecat cu micul Paris si cu tot ce a urmat in istoria framantata a Bucurestilor.

Foarte multe din pozele acestea le stiam. Cateva le vad acum prima oara. Sunt superbe, nebunesc de superbe. O sa revin asupra catorva din ele

Deocamdata asez aici numai doua fotografii.

Una din ele, cu straduta aceea in trepte, imi aminteste de pozele pariziene ale lui Charles Marville. Fotograful care a imortalizat atatea stradute din Paris ce urmau sa dispara in sistematizarea facuta pe timpul lui Napoleon al treilea. Nu toate au disparut. Peste ani Eugene Atget avea sa fotografieze locuri din Paris care ramasesera neatinse de modernizare.

Si iata-le in Bucuresti, locurile acestea de Paris vechi. Mai existau inca in anii copilariei mele, stradutele bucurestene de Paris de demult. S-au dus, azi orasul arata altfel.

Si a doua fotografie, facuta probabil prin anii douazeci, un Bucuresti al dialogului dintre modernitate si micul Istanbul. Si ma gandesc ce-ar fi fost sa fi trait Anton Pann o suta de ani mai tarziu decat a trait. Un Anton Pann traitor prin Bucurestii anilor una mie noua sute douazeci - treizeci. Un Anton Pann martor al unui Bucuresti intrand in evul modern, dar pastrand inca toate ale Stambulului. Si un Nastratin minunandu-se de traznaia asta cu magarul aflat in treaba la benzinarie.



I was in Bucharest a couple of weeks ago and I made perhaps more than three hundred photos. But this post is about photos of old Bucharest.

I received a gift, from my good friends, Gabi and Ovidiu. More than a hundred of old photos from Bucharest: streets, boulevards, houses, palaces, churches, traditions, commerce, crafts, everything. Images from the beginning of the twentieth century, images from the years between the world wars... The small Phanar rediscovered through them, mixed with the Bucharest of the Avant-Garde.

I knew many of these photos - still some were new for me. They look crazily cool, as they show a Bucharest just passing from the old Phanar to the modern era. I will come later on them.

Now, just two of these photos. Enjoy.




(Bucuresti)

Wednesday, January 16, 2008

Teeth - a Movie Photographed by Wolfgang Held


Teeth will open on January 18 in New York and Los Angeles, and then nationwide on the weekend that follows.

This indie horror/comedy achieved instant cult status at the 2007 Sundance Film Festival. Exploring the vagina dentata myth, Teeth tells the story of high school student Dawn (Jessica Weixler, who won Best Actress at Sundance for this role), who is the head of her school's chastity program and a stranger to her own body. After being assaulted by her ideal guy, Dawn learns - in a shocking scene that has to be seen to be believed - she has a toothed vagina, says Wolfgang Held, the director of photography for this movie.

Here's the trailer:



And here are some comments from viewers: Laugh out loud, Brilliant film, brilliantly acted by Jess Weixler, Hilarious and satisfying, If you thought vagina dentata was a myth, you've clearly never been to the American Bible Belt, Not something to get your teeth stuck into, Great horror / comedy, Oh my God, etc, etc.

And you cand find also some less enthusiastic comments, as: Ehhh... mildly interesting... even Another Sundance Stinker (amateurish at best)

One of the folks who saw the movie is probably right anyway: Not a date movie. That's true, vagina dentata is not the kind of stuff to make you confident...

(Wolfgang Held)

Labels:

Friday, January 11, 2008

The Five Most Important Books for Khaled Hosseini

(source: goodreads)
no copyright infringement intended


Khaled Hosseini is the author of The Kite Runner and of A Thousand Splendid Suns. He gave his list of five most important books in the most recent issue of Newsweek. Here is his top, and his reasons:
  1. Shahnameh: the jewel of Persian literature
  2. The Qur'an: hypnotically poetic
  3. The Bible: even Harry Potter can't compete with its sales
  4. The Origin of Species: the primary model for the diversity of life on earth
  5. Crime and Punishment: no novel captures isolation, guilt, spiritual unraveling and salvation like it


Khaled Hosseini is a physician and a novelist: so he belongs to a blessed family: Saint Luke, Chekhov, Cronin, Axel Munthe, Baranga, Galina Nikolaeva - they wrote their books with that unique insight that comes from the deep experience with human suffering.

Khaled Hosseini belongs to more than one cultural space: he was born in Kabul, spent some years of his childhood in Tehran, then in Paris, has lived in the United States since he was fifteen.

His choice of most important books speaks much about his background, both scientific and humanist, both Asian and Euro-American. Shahnameh, witnessing an ancient civilization in all its splendor, offering the frame for our civilization, where we come from. The Qu'ran and the Bible, offering the frame for understanding the diversity of the spirit. The Origin of Species, offering the frame for understanding the diversity of the material universe. Crime and Punishment, offering the frame for understanding the individual. Universe of civilization, universe of spirit, universe of matter, universe of individual.

The comparison between Bible and Harry Potter seems at first view irreverent. Actually, some people consider Harry Potter as a metaphor for the history of civilization.

His choice for Shahnameh, the book of Persian Kings: maybe a discreet preference for Asia in the endless match with Europe: the wars between Persia and Greece, the wars between Islam and Christianity, the endless match.

And compare his reasons for the Qu'ran, his reasons for the Bible: maybe again a discreet preference for Orient in his endless match with the Occident. Anyway, he considers them together: the spirit is fundamentally diverse.

History, religion, science, Shahnameh, Qu'ran/Bible, Origin of Species: the Holly Book is not a manual of history or a manual of science; the manual of history and the manual of science are not Holly Books. We need them all to understand the universe.

And, above all, Crime and Punishment: above the universe, we as individuals. Even if we understood the whole, the universe, it wouldn't be enough; even it would be nothing, without understanding the unique.





(A Life in Books)

A Life in Books



I read almost all books of Ryszard Kapuściński. This one impressed me the most. When Kapuscinski forgets that he is a journalist, he is Hemingway and Marquez in the same time. The Soccer War is the masterpiece of a wizard.







Honest up to the end in the self discovery of his morbid attraction for the cruelty of war. The morbid hiding in each of us: there are no innocents in a war.





Such a bibliophile beauty that even the harshest atheist would start to believe.





It is impossible to explain its bounding spell: you cannot explain the ineffable.






This is a book of sand: you open it each time on other page and you are lost there in an instant. No way of return, only fake detours.