Poetul

As sta, asa cu fata-n sus,
Lovit piezis de vreme
Si-ncet ca un izvor supus
Ti-as murmura poeme.

Si patul de sub sira mea,
Podeaua care-l tine,
Cu timpul s-ar darapana
Si-n casa-ar fi ruine

Si peste molcomul prapad
Peste privirea-mi oarba
Cu gura incepand sa vad
Eu, napadit de iarba,

Din somnul ca un trist magnet
Ce stie doar sa cheme,
Ti-as mai incredinta incet
Mistere si poeme.

Albitul firii mele os,
Schiloada chiparoasa,
Lovit de pietre dureros
Si maruntit de-o coasa.

Ar face gura si-ar sopti
Despre ce e si nu mi-i
În veacul de schizofrenii
Pan-la sfarsitul lumii

Si daca varul cel nestins,
Ce-i una cu folosul,
Cu cinic urlet dinadins
Mi-ar inghiti si osul,

Eu, tainic, bland si tutelar,
Calcand taceri postume,
Din toti peretii dati cu var
M-as reintoarce-n lume,

Catre o casa, unde-acum
Si moartea mai asteapta,
Pana sa-nceapa tristul drum
De dincolo de soapta.

Sa-ti spun ca inca nu-i tarziu.
Ruina e departe,
Iar eu cu inima te stiu
Pe viata si pe moarte.

As sta aici, pe-acest prundis
Pe care-mi este bine,
Ca vremii, pus hotar piezis,
Sa-mbatranesc de tine.

Sa-mi suga oasele-n pamant
De parca oase-as plange,
Sa fiu doar calcar si cuvant
Si-un ultim strop de sange.

Vor trece anii si omul, cu ale lui bune si rele, va fi asternut uitarii. Va ramane Poetul. Dumnezeu sa te odihneasca, Adrian Paunescu!

(A Life in Books)