Ioan Prale

Psaltirea Prorocului şi Impărat David
alcătuită de Ioan Prale
Tipografia D. Franzisk de Shokeln (prin Friedrich Herfurt), Braşov, 1827
(http://clasate.cimec.ro/detaliu.asp?k=8E66BB0016C144608251A11AD53A1D95)
no copyright infringement intended

Dela Ioan Prale (1769-1847) ne-au rămas două cărţi bisericeşti: o cântare în greceşte şi româneşte a Prohodului Mântuitorului (tipărită la Iaşi în 1820) şi o traducere în versuri a Psaltirii (tipărită la Braşov în 1827). A fost dascăl de strană, sau musicon dupa terminologia vremii. Din păcate meritele sale literare sunt cu totul minore şi a rămas în istorie prin referirile maliţioase făcute la adresa lui de către ceilalţi scriitori.

Cea mai binevoitoare caracterizare ne vine dela Aron Pumnul: Pralea era un bărbat genial şi ciudat în felul său.  De fapt Pumnul a fost chiar foarte binevoitor: spiritul lui ţinea de universalitate. Ca probă, ne poate servi un literet ce făcuse, cu cifre universale, cum sunt numerii arabici, care să se cetească în toate limbile cu aceeaşi însemninţă. Se referea la un sistem de scriere universală dezvoltat de Prale. Măcar pentru acest literet ar fi meritat Prale un tratament mai îngăduitor din partea confraţilor. Însă aceia l-au socotit numai dupa versurile sale - ininteligibile în prima lui carte, lamentabile în a doua.

Prima menţionare a numelui lui Ioan Prale am găsit-o la Mihai Eminescu în Epigonii: Prale firea cea întoarsă. Eram în liceu şi foarte repede am dat de a doua menţionare, la Grigore Alexandrescu în Satiră Duhului meu: Iar de vrei să faci versuri, ia pildă de la Pralea. Cu asta ne-a dat gata, şi unul din colegii mei de clasă a fost imediat poreclit Pralea, având el obiceiul de a-şi construi câteodată frazele în versuri (evident copilăroase). Chiar, nu mai ştiu de foarte multa vreme ce s-a intâmplat cu colegul ăsta al meu, ce-o fi făcut şi pe unde o mai fi.

Alecsandri a povestit la Junimea într-o seară (povestea avea sa fie consemnată de Maiorescu într-una din scrierile sale) că Pralea locuia în Iaşi, pe şesul Bahluiului, lângă mănăstirea Frumoasa. În odaia lui îşi alcătuise un pat mişcător, scânduri atârnate la părete, ce le tot schimba după direcţiunea soarelui şi pentru care îşi bătuse o samă de pari în zid după punturile geografice. Pe lângă aceşti pari se mai afla în perete un şir de cuie de lemn, bătute în linie dreaptă de la uşă şi până la locul unde se întâmpla să-i fie patul în acea zi. Când intra Pralea, în odae, seara, pentru ca să se culce, începea a se dezbrăca de la uşă şi de cuiul dintâi îşi agăţa căciula şi aşa mai încolo, de fiecare cui câte o parte a îmbrăcămintei, până când ajungea la pat în starea lui Adam. Dimineaţa începea apoi procedura inversă şi, descuindu-şi vestmânt de vestmânt, ajungea gata la uşă.

Tot Alecsandri avea să scrie o epigramă sub forma de epitaf pentru acest poet fără noroc:

Toată grija mi-am luat
Şi de lume am scăpat:
Eu, de dânsa; ea, de mine,
Şi... să ne fie de bine!

(A Life in Books)