Updates, Live

Friday, December 26, 2014

August Kopisch, Die Heinzelmännchen zu Köln, 1836

Heinzelmännchen-Diorama
mit bei Münzeinwurf beweglichen Figuren
(am Aufgang zum Drachenfels, Siebengebirge, 2004)
created by Yoshi
(wikinedia)
no copyright infringement intended


Die Heinzelmännchen (little house gnomes) are said to have done all the work of the citizens of Cologne during the night, so that the inhabitants of Cologne could be very lazy during the day. According to the legend, this went on until a tailor's wife got so curious to see the gnomes that she scattered peas onto the floor of the workshop to make the gnomes slip and fall. The gnomes, being infuriated, disappeared and never returned. From that time on, the citizens of Cologne had to do all their work by themselves. This legend was first written down by the Cologne teacher Ernst Weyden (1805–1869) in 1826 (Cöln's Vorzeit. Geschichten, Legenden und Sagen Cöln's, nebst einer Auswahl cölnischer Volkslieder. Cöln am Rhein, Pet. Schmitz, 1826, p. 200–202). It was translated into English by Thomas Keightley and published 1828 in his book The Fairy Mythology. In 1836 August Kopisch published his poem based on the legend.
(wiki)


With these Heinzelmännchen I have my own story. I was a small kid, and a lady that was our neighbor read me one evening the poem by Kopisch. She read it in German, translating in Romanian every line. I was too small to read in German, and she was doing her best to teach me the language of Kopisch and Brudern Grimm. The poem had a subtle beauty, and a subtle meaning, difficult to explain in plain words, and the memory of that evening and of that story followed me throughout the years with a strange fascination.

Here is the original along with an English version. It's my Christmas gift for you all. Enjoy!


Wie war zu Köln es doch vordem
Mit Heinzelmännchen so bequem!
Denn, war man faul,... man legte sich
Hin auf die Bank und pflegte sich:
Da kamen bei Nacht,
Ehe man's gedacht,
Die Männlein und schwärmten
Und klappten und lärmten,
Und rupften
Und zupften,
Und hüpften und trabten
Und putzten und schabten...
Und eh ein Faulpelz noch erwacht,...
War all sein Tagewerk... bereits gemacht!

Die Zimmerleute streckten sich
Hin auf die Spän' und reckten sich.
Indessen kam die Geisterschar
Und sah was da zu zimmern war.
Nahm Meißel und Beil
Und die Säg' in Eil;
Und sägten und stachen
Und hieben und brachen,
Berappten
Und kappten,
Visierten wie Falken
Und setzten die Balken...
Eh sich's der Zimmermann versah...
Klapp, stand das ganze Haus... schon fertig da!

Beim Bäckermeister war nicht Not,
Die Heinzelmännchen backten Brot.
Die faulen Burschen legten sich,
Die Heinzelmännchen regten sich –
Und ächzten daher
Mit den Säcken schwer!
Und kneteten tüchtig
Und wogen es richtig,
Und hoben
Und schoben,
Und fegten und backten
Und klopften und hackten.
Die Burschen schnarchten noch im Chor:
Da rückte schon das Brot,... das neue, vor!

Beim Fleischer ging es just so zu:
Gesell und Bursche lag in Ruh.
Indessen kamen die Männlein her
Und hackten das Schwein die Kreuz und Quer.
Das ging so geschwind
Wie die Mühl' im Wind!
Die klappten mit Beilen,
Die schnitzten an Speilen,
Die spülten,
Die wühlten,
Und mengten und mischten
Und stopften und wischten.
Tat der Gesell die Augen auf,...
Wapp! hing die Wurst da schon im Ausverkauf!

Beim Schenken war es so: es trank
Der Küfer bis er niedersank,
Am hohlen Fasse schlief er ein,
Die Männlein sorgten um den Wein,
Und schwefelten fein
Alle Fässer ein,
Und rollten und hoben
Mit Winden und Kloben,
Und schwenkten
Und senkten,
Und gossen und panschten
Und mengten und manschten.
Und eh der Küfer noch erwacht,
War schon der Wein geschönt und fein gemacht!

Einst hatt' ein Schneider große Pein:
Der Staatsrock sollte fertig sein;
Warf hin das Zeug und legte sich
Hin auf das Ohr und pflegte sich.
Das schlüpften sie frisch
In den Schneidertisch;
Da schnitten und rückten
Und nähten und stickten,
Und faßten
Und paßten,
Und strichen und guckten
Und zupften und ruckten,
Und eh mein Schneiderlein erwacht:
War Bürgermeisters Rock... bereits gemacht!

Neugierig war des Schneiders Weib,
Und macht sich diesen Zeitvertreib:
Streut Erbsen hin die andre Nacht,
Die Heinzelmännchen kommen sacht:
Eins fähret nun aus,
Schlägt hin im Haus,
Die gleiten von Stufen
Und plumpen in Kufen,
Die fallen
Mit Schallen,
Die lärmen und schreien
Und vermaledeien!
Sie springt hinunter auf den Schall
Mit Licht: husch husch husch husch! – verschwinden all!

O weh! nun sind sie alle fort
Und keines ist mehr hier am Ort!
Man kann nicht mehr wie sonsten ruhn,
Man muß nun alles selber tun!
Ein jeder muß fein
Selbst fleißig sein,
Und kratzen und schaben
Und rennen und traben
Und schniegeln
Und biegeln,
Und klopfen und hacken
Und kochen und backen.
Ach, daß es noch wie damals wär!
Doch kommt die schöne Zeit nicht wieder her!





How it once was
With fairies so nice!
Then, when man was lazy, he could lie
On a bench and look only after himself:
Then they came by night
As expected.
The little men would swarm
And turn and buzz
And pull
And pluck
And hop and trot
And clean and scrape...
And when a lazy bones awoke,
All his day's work was... already finished.

The carpenters laid themselves
On the bench and stretched.
And then came the ghostly crowd
And saw, what there was to be carpentered.
Take chisel and axe
And the saw in haste!
They sawed and stuck
And chopped and broke,
Coughed up
And cut back,
And took aim like hawks
And set the beams...
And when the carpenters saw...
Snap! stood the whole house ... finished there!

With the bakers there was no emergency,
The fairies baked bread.
The lazy lads lay around,
The fairies stirred themselves -
And groaning there
With sacks so heavy!
They kneaded heartily,
And labored furiously,
And beat
And shoved,
And scoured and baked
And pounded and chopped.
The lazy lads snored like a choir...
And shortly the bread was baked!

By the butcher it went the same:
Journeymen and apprentices lay in peace.
At then came the little men there
And butchered the pig every which way.
It all went so fast
Like the mill wheel in the wind!
They banged with cleavers,
They sliced on the butcher's block,
They rinsed,
They rummaged,
And mingled and mixed
And filled and wiped.
When the journeymen opened their eyes...
Bang! the sausage hung ready for sale!

By school kids it was this way: it holds
That they didn't stay home anymore.
Their homework just left undone,
But the fairies did that especially well.
They wrote quickly
Like the wind.
They added and painted,
They numbered and figured
And doodled
And clambered about,
They read, erased,
They made things, and copied.
And as the school kids expected...
QED! everything was accomplished.

Once a tailor had a great problem:
To finish a regal coat;
He dropped his tools and laid down
Since he didn't want to think about it.
Then they slipped in
Around the tailor's table:
They cut and adjusted
And sewed and stitched,
And fastened
And fit,
And stretched and looked
And pulled and jerked.
And when the tailor awoke...
The Mayor's coat was all made!

Curious was the tailor's wife
And she made it her own business:
She strew dried peas the other night
That the fairies might come to seek them out:
One ventured out,
And was beaten in the house,
And one came down the stairs
And was caught by the tub,
They fell from
Buckles
They cried aloud and shouted
And screamed bloody murder!
She leapt after them hearing the noise.
With the light: ssh, ssh, ssh, they were all gone!

Alas! Now are they all disappeared
And none here any more!
One can't find the peace once had,
But must do everything himself!
One must be very diligent
In one's own work now,
And scratch and scrape
And run and trot
And spruce things up
And iron,
And pound and cut
And cook and bake
Alas, for it's not like it once was!
That lovely time
Will never come again!



Heinzelmännchenbrunnen in Köln - Detail
(Künstler: Edmund und Heinrich Renard)
image by © Raimond Spekking, / CC BY-SA 3.0, 2007
(wikimedia)
no copyright infringement intended


(August Kopisch)

Labels: ,

posted by Pierre Radulescu at 1:13 PM | 0 comments

Saturday, June 07, 2014

Nevasta şefului de gară

(source: Istorii Regăsite)
no copyright infringement intended

Îmi amintesc, eram copil şi am fost să văd Înşir-te mărgărite a lui Victor Eftimiu. Pe vremea aceea sala de festivităţi a şcolii unde învăţam era folosită de unul din teatrele bucureştene, era de altfel o sală foarte mare, iar scena putea fi pusă în mişcare să se rotească (am descoperit asta mai târziu, când nu mai era teatrul acolo, iar sala şi scena erau folosite de noi).

După spectacol am avut ocazia să îl cunosc pe autor, pe maestrul Victor Eftimiu. Fusesem împreună cu o prietenă a părinţilor mei, Doamna Paranici, care îl ştia de mult. L-am cunoscut şi pe el, şi pe soţia sa, actriţa Agepsina Macri. Iar ea când m-a văzut, copil entuziasmat şi covârşit de momentul pe care îl trăiam, faţa i s-a umplut de un zâmbet larg şi a repetat în faţa mea o replică - jucase în rolul vrăjitoarei aşa că era o replică făcută să ne îngheţe sângele în vine. În tinereţe o jucase pe Sorina în Înşir-te mărgărite. Acum erau amândoi în vârstă, mai târziu aveam să aflu de rolurile mari pe care le jucase Agepsina Macri într-o carieră artistică foarte lungă.

După câţiva ani mă aflam într-o vacanţă la Câmpulung Muscel şi am găsit în casa unchiului meu volumul de Portrete şi amintiri al lui Victor Eftimiu. Nu am avut vreme să îl citesc în întregime, dar tot ce am citit îmi readucea în faţa ochilor minţii imaginea maestrului din ziua aceea în care fusesem să văd Înşir-te mărgărite.

Dar nu era numai asta, Am găsit în cartea aceea personalităţi ale culturii noastre despre care nu ştiusem. În primul rând Octavian Goga, despre care Victor Eftimiu vorbea cu multă căldură. În anii aceia Octavian Goga  nu era studiat la şcoală, de parcă nu ar fi existat. I-am căutat apoi poeziile, care pe atunci erau fireşte numai in ediţii vechi, dinainte de război. Avea să fie introdus în manuale de abia când eram în ultima clasă de liceu.

Mi-am amintit azi de toate acestea, găsind pe Internet un blog în care este redată o povestire a lui Victor Eftimiu din acel volum de Portrete şi amintiri. O povestire în care sunt reuniţi Şt. O. Iosif, Octavian Goga şi nu numai ei. Călătoreau toţi cu trenul spre Craiova, unde Emil Gârleanu era director al Teatrului Naţional şi inaugura stagiunea cu Înşir-te mărgărite. Dar hai mai bine să las povestea aşa cum e povestită de Victor Eftimiu, şi redată pe blogul domnului Horia Dumitru Oprea:

Toamna lui 1911… Era director la Teatrul Naţional din Craiova Emil Gârleanu, iar secretar literar Liviu Rebreanu, pe vremea ministeriatului acelui om amabil, surâzător şi prieten al artiştilor, C. C. Arion. Pentru că era înalt, blond, cu ochii albaştri-cenusii şi foarte calm, Liviu Rebreanu fusese botezat, de către Gârleanu, Neamţul. Aşa i-am spus noi câţiva ani, până a murit Emil Gârleanu şi ni s-au despărţit cărările fiecăruia şi nu ne-a mai ars de râsete şi de glume.

Gârleanu îşi inaugura prima direcţie cu Înşirăte mărgărite şi Rapsozii, un act inedit al meu, scris pentru această festivitate, o apoteoză a lui Alecsandri şi Eminescu. Un grup de scriitori au pornit din Bucureşti spre Craiova cu bilete galbene, oferite de bunul ministru. Erau printre ei Octavian Goga, D. Anghel, Şt. O. Iosif, Cincinat Pavelescu. Parcă mă văd în compartimentul de clasa I cu Octavian Goga şi Şt. O. Iosif, tineri cu toţii, Goga şi cu mine foarte veseli, râzând mereu, iar bietul Şteo – proaspăt rănit de o dramă familială, părăsit de femeia iubită, tot o scriitoare, care călătorea în acelaşi tren, în alt vagon, cu D. Anghel -, Şt. O. Iosif, trist, cu un surâs amar pe buze, cu ochii tiviţi cu roşu de atâta plâns.

 Pe la Slatina sau Piatra-Olt, la una din ferestrele gării – probabil locuinţa şefului – o tânără femeie privea trenul şi-i urmărea plecarea cu melancolie. Şi-n ritmul roţilor, cu imaginea acelei tinere femei în suflet, am început să scandăm, câteşitrei – Goga, Iosif şi cu mine – poezia Nevasta şefului de gară…, apărută mai târziu, sub o semnătură triplă în revista Flacăra.





Nevasta şefului de gară
S-a îndrăgostit de-un călător...
interpretează Tudor Gheorghe
(video by Tudor Gheorghe)


Ducându-şi viaţa solitară,
Un suflet trist şi visător,
Nevasta şefului de gară
S-a îndrăgostit de-un călător.

Dar trenul a plecat, şi-n goana
Cu care monstrul a trecut
În suflet i-a lăsat icoana
Frumosului necunoscut…

De-atunci trec zile, nopţi de-a rândul
Şi trenuri trec neîncetat
Ea stă şi astăzi, aşteptându-l
La geamul veşnic luminat…

Şi trenuri vin şi pleacă iar
Şi nu ştiu rănile ce-o dor…
Nevasta şefului de gară
S-a îndrăgostit de-un călător!


Cincinat Pavelescu a propus însă un alt final, poznaş aşa cum i-au fost toate poeziile:

Şi trenuri vin şi pleacă iar
Şi plictisită-ntr-un târziu,
Nevasta şefului de gară
A deraiat c-un macagiu…



Am găsit povestea acestei poezii şi în ziarul Adevărul (redată acolo de Dorin Stănescu). Poezia a fost publicată (sub triplă semnătură, Iosif, Goga, Eftimiu, şi fără finalul propus de Cincinat Pavelescu) în revista Flacăra cu titlul În goană. O să o las totuşi aici cu tilul Nevasta şefului de gară. Aşa îmi place mai mult.



(Şt O Iosif)

(Victor Eftimiu)

Labels: , ,

posted by Pierre Radulescu at 5:35 AM | 0 comments

Sunday, April 13, 2014

Bucovina

(http://www.ciel-voyages.eu/bucovina)
no copyright infringement intended

De Bucovina mă leagă amintiri. Amintirile mele despre locurile de pe acolo unde am fost odată sau altădată, amintirile mele despre prieteni care s-au născut acolo, despre ei şi despre amintirile lor.

Doamna Paranici locuia împreună cu noi, în vremea copilăriei mele. Era născută în Vatra Dornei. Vorbea nemţeşte, poloneză şi ucraineană. Avea un dar cu totul special pentru graiuri străine. Un grai străin nu înseamnă numai vorbe şi reguli de gramatică, ci mult mai mult, un cer nou şi un pământ nou. Peste ani, aflat pentru o zi şi o noapte la Putna, am stat în gazdă la o familie de ţărani. Erau oameni bătrâni, încă în putere. Ea ştia să vorbească un pic de germană, învăţase în copilărie.

Apoi Doamna Apostol, prietenă a Doamnei Paranici şi prietenă cu noi. Şi ea vorbea nemţeşte, poloneză şi ucraineană. De fapt germana era limba ei maternă. Se născuse la Viena, venise în tinereţe la Cernăuţi unde se căsătorise cu un român. După dramele războiului cei doi soţi aveau să se stabilească departe de Bucovina, în Câmpulung Muscel. Soţul a murit prin anii şaizeci, Doamna Apostol a rămas singură să se lupte cu greutăţile. Toată viaţa a vorbit româneşte cu accent vienez. În studenţie mă duceam în vacanţe la ei. Am continuat să mă duc în concedii, după ce m-am căsătorit, mergeam împreună cu soţia şi cu băiatul meu. Am găsit la ea trei cărţi fabuloase, pe care le-am ros din scoarţă în scoarţă, şi va trebui să vă vorbesc odată despre ele.

Doamna Paranici m-a luat odată cu ea la Suceava, am stat la sora ei. M-a luat de mână si m-a dus peste tot. Am văzut bisericile vechi româneşti, am văzut şi biserica catolică din centru, şi bustul din parc al lui Ciprian Porumbescu, am văzut Cetatea, am văzut Zamca. Peste ani din nou aveam să petrec vreo două săptămâni la Suceava, lucram la realizarea unui proiect într-o fabrică de acolo. Atunci am reuşit să cunosc bine oraşul. Desigur, blocurile noi înlocuiseră multe din casele de dinainte, se schimbaseră şi multe străzi, dar dacă erai atent începeai să simţi spiritul locului. Acela nu se schimbase. Şi am început atunci să îi înţeleg mai bine şi istoria, atât de frământată.

Îmi amintesc că atunci am mers împreună cu doi colegi să vizităm mânăstirea Dragomirna, cu o arhitectură atât de deosebită de ce văzusem cu vreo cinci ani mai devreme, când vizitasem celelalte mânăstiri, Putna, Moldoviţa, Suceviţa, Arbore, Bogdana, Humor, Voroneţ. Iar mânăstirile dela sud de Bucovina, Neamţul, Agapia, Văratecul, le văzusem în studenţie.

Despre toate acestea ar trebui să vorbesc. Dar sunt atâtea şi atâtea de spus! Călătoria aceea din septembrie 1970 la mânăstirile bucovinene, continuată cu mersul în Maramureş, la bisericile de lemn de pe Valea Izei, am fost împreună cu prima mea soţie şi cu un bun prieten al nostru, Fag Negrescu. Au murit amândoi, am rămas eu, cu fotografiile, şi cu amintirile.

Şi Părintele Gheorghiţă Petrescu. Era de fel din Cernăuţi, slujea de mulţi ani la o biserică bucureşteană. Se cunoscuse cu părinţii mei într-un concediu la Călimăneşti, şi au rămas prieteni pentru tot restul vieţii. După ce a murit tata, Părintele Gheorghiţă i-a făcut toate pomenirile. Tot el îi dăduse ultima împărtăşanie. Preot şi prieten. I-am păstrat amintirea, lui şi soţiei lui, Lenţi. Dela ei, din amintirile lor, m-am apropiat de un oraş pe care nu am avut posibilitatea să îl văd vreodată, Cernăuţi. Şi tatăl meu îşi amintea de cei doi ani petrecuţi la Cernăuţi, cândva între cele două războaie. Din amintirile lui, şi cele ale Părintelui Gheorghiţă, ale lui Lenţi, oraşul acesta a intrat şi în sufletul meu.

Desigur, Cernăuţii ni-i cheamă în minte pe Aron Pumnul, pe Eminescu, pe Ciprian Porumbescu, şi pe atâţi alţii, şi pe Epaminonda Bucevschi, cu portretele pe care le-a făcut mitropoliţilor de aici, portrete care împodobeau pe vremuri sălile Palatului Mitropolitan. Iar amintirea acestor mitropoliţi ai Bucovinei  ne cheamă în minte tot ce au făcut ei pentru cultura noastră. Sunt multe de povestit aici.

Şi iarăşi ma întorc cu gândul la călătoria ce am făcut-o în septembrie 1970 la mânăstiri. Atunci am ajuns şi la Rădăuţi, şi la Câmpulung Moldovenesc. Iar din Maramureş am făcut drumul înapoi spre Bucovina, până la Pasul Prislop. La Câmpulung Moldovenesc am stat în gazdă la o familie de ruteni. Peste ani aveam să citesc povestiri huţule, aşternute pe hârtie de Casian Balabasciuc.  În America am avut prieteni care erau evrei ai căror bunici veniseră din Bucovina. Este un ţinut cu multe neamuri aşezate laolaltă, iar fiecare neam îşi are acolo istoria lui şi legendele lui, obiceiurile lui şi graiul lui, alfabetul lui, visele lui şi dramele lui, ar trebui puse odată laolaltă, pentru că neamurile acestea trăiesc acolo pe acelaşi pământ de când se ştiu.

Țara de Sus a Moldovei, ţinut de amintiri, ţinut de legende. Şi îmi aduc aminte acum de o dimineaţă din călătoria aceea făcută în 1970 la mânăstiri. Dimineaţa în care am văzut plutele pe Bistriţa.








(A Life in Books)

Labels:

posted by Pierre Radulescu at 3:23 PM | 0 comments

Saturday, June 02, 2012

Povestea lui Lorelei


(click here for the English version)


Ich weiß nicht, was soll es bedeuten,
Daß ich so traurig bin,
Ein Märchen aus uralten Zeiten,
Das kommt mir nicht aus dem Sinn.
Die Luft ist kühl und es dunkelt,
Und ruhig fließt der Rhein;
Der Gipfel des Berges funkelt,
Im Abendsonnenschein.

Die schönste Jungfrau sitzet
Dort oben wunderbar,
Ihr gold'nes Geschmeide blitzet,
Sie kämmt ihr goldenes Haar,
Sie kämmt es mit goldenem Kamme,
Und singt ein Lied dabei;
Das hat eine wundersame,
Gewalt'ge Melodei.

Den Schiffer im kleinen Schiffe,
Ergreift es mit wildem Weh;
Er schaut nicht die Felsenriffe,
Er schaut nur hinauf in die Höh'.
Ich glaube, die Wellen verschlingen
Am Ende Schiffer und Kahn,
Und das hat mit ihrem Singen,
Die Lorelei getan.

Imi amintesc foarte bine momentul cand am vazut prima oara poemul acesta, Lorelei, pe o pagina din manualul meu scolaresc de germana. Aveam noua sau zece ani. Ce nu imi amintesc este cine era langa mine atunci, explicandu-mi cuvintele mai dificile si spunandu-mi povestea din spatele versurilor (sa fi fost Doamna Paranici, care impartea apartamentul cu noi? sau poate una din matusile mele? amandoua vorbeau curent nemteste si ma ajutau la invatatul limbii - una venea din Bucovina unde pe vremuri se vorbea de-a valma romaneste, nemteste, poloneza si ucraineana, cealalta fusese profesoara la Evangelische Schule in Bucuresti). Insa momentul acela mi-l amintesc foarte bine. M-am simtit imediat atras de Lorelei. Era o poezie tulburator de frumoasa, si bine inteles ca am fost foarte impresionat de legenda. Era prima mea intalnire cu Heine.

Au trecut apoi anii si a venit vremea ca la randul meu sa ii povestesc baiatului meu despre Lorelei. Avea vreo cinci ani si mergea la o gradinita de limba germana de unde venea cu poezioare de varsta lui (de genul Was ist das? Ein altes Faß / Wenn's regnet / Wird's naß). Poate era prea devreme pentru el sa i se vorbeasca de Lorelei; oricum nu l-am invatat decat vreo doua sau trei versuri, asa ca nu a fost chiar greu. Si cred ca poemul acesta este frumos la un nivel esential, care vorbeste bine oricarei varste. Asa cred.

Nu am uitat niciodata versurile dela inceput, Ich weiß nicht, was soll es bedeuten, / Daß ich so traurig bin, si apoi al treilea vers, Ein Märchen aus uralten Zeiten (desi aici textele difera: gasesti in unele editii uralten Zeiten, in altele alten Zeiten - philosophi certant, ca sa zic asa). Cand ajungeam la al patrulea vers, Das kommt mir nicht aus dem Sinn, incepeam sa nu mai fiu atat de sigur, mir sau mich, dem sau den (pe cat se pare, stiinta mea de germana nefiind chiar cea mai mare calitate cu care sa ma mandresc) - cat despre restul poemului, aluneca incet in uitare. Insa primele trei versuri mi-au ramas ca un memento, venind spre mine din cand in cand de-a lungul anilor, si purtand in ele sensul intregului, acea legatura inexorabila intre frumusete, uimire si fatalitate.

Ich weiß nicht, was soll es bedeuten,
Daß ich so traurig bin,
Ein Märchen aus uralten Zeiten,

Este oare frumusetea divina ori demonica? Intrebarea probabil ca nu este pusa corect, referindu-se la felul in care noi percepem frumusetea, si noi o facem in ambele feluri. Numai ca noi urmam regulile noastre omenesti, pe cand frumusetea isi urmeaza legile ei, apartine universului ei, care nu are legatura cu al nostru.


Album deutscher Kunst und Dichtung. Hg. von Friedrich Bodenstedt. Mit Holzschnitten, nach Zeichnungen der Künstler, ausgeführt von R. Brend'amour und Anderen. Vierte, umgearbeitete Auflage. Berlin, Verlag der G. Grote'schen Verlagsbuchhandlung, 1877
(http://www.goethezeitportal.de/wissen/illustrationen/anthologien-und-sammlungen/friedrich-bodenstedt-album-deutscher-kunst-und-dichtung.html)
no copyright infringement intended


Exista o talmacire superba a lui  Lorelei in romaneste, datorata unui poet a carui viata a fost o tragedie, pe care el a sublimat-o in versuri delicate. Este St O Iosif.

 Eu nu stiu ce poate sa fie
Ca-mi suna mereu in urechi
Cu vesnica-i melancolie
Un basmu din zilele vechi.

 Se-ntuneca fara de veste,
Lin apele Rinului curg,
Si cresc ale muntilor creste
Maret stralucind in amurg.

 Pe stanca un chip de femeie
S-arata din negura bland,
Bratara-i de aur scanteie,
Ea-si piaptana parul cantand.

 Ea-si piaptana parul si canta
Un cantec de vraja al ei;
Te farmeca si te-nspaimanta
Cantarea frumoasei femei!

 Pescarul, nebun, se repede
Cu luntrea lui mica si, dus,
Nici valuri, nici stanca nu vede,
El cauta numai in sus.

 Valtoarea-l izbeste de coasta
Stancoasa, si moare-necat:
Loreley a facut-o aceasta
Cu viersul ei fermecat.

Cateodata trec pe langa mormantul care ii adaposteste pe St. O. Iosif si pe fetita lui. Este in acelasi cimitir unde sunt si mormintele rudelor mele cele mai apropiate, parintii si bunicii, unchi si matusi, prima mea sotie si sora mea mai mare. Iar cand vad locul in care St O Iosif isi are odihna, ma gandesc la el si la fetita lui, la destinul lor tragic, si la traducerea facuta de el lui Lorelei. Si-mi vin din nou in minte primele versuri,

 Ich weiß nicht, was soll es bedeuten,
Daß ich so traurig bin,
Ein Märchen aus uralten Zeiten,


Aceste trei versuri (si al patrulea, ale carui cuvinte se mai incurca intre ele, cum zic) au calatorit cu mine pe oriunde am fost. As fi vrut sa ma duc pe Valea Rinului, sa vad acolo stanca unde glasul  fecioarei celei blonde ii aducea pe pescari in extaz, pana isi pierdeau simtirile si barca le era sfaramata in valtoarea apei. Nu am ajuns acolo, nu a fost sa fie. In schimb am ajuns pe malurile Potomacului, unde un loc asemanator, cu trei insulite stancoase, isi poarta si el legendele.

E vorba despre trei maicute inecate in apele fluviului, care le-a aruncat inapoi ca mici ostroave. Sau poate ca este vorba de trei surori din neamul Algonchienilor care incercau sa scape de un talhar ce le urmarea si au inotat de-a latul fluviului; s-au inecat, iar Marele Spirit le-a transformat in cele trei ostroave stancoase. Sau poate e vorba de cele trei fete ale sefului unui trib de pe unul din maluri, care au naufragiat intr-o noapte pe insulele acelea micute, dupa ce isi respinsesera petitorii pe care ii voia tatal lor. Oricum locul este sub povara unui blestem, se zice, si de asemenea s-a dus vorba ca in noptile mai cetoase se aude un geamat: isi cere locul inca o fiinta omeneasca sa ii fie jertfita.
(wiki)

Care din povestile astea o fi adevarata, de este vreuna, nu prea am cum sa stiu, insa ce am vazut eu cu ochii mei era taman pe dos: cativa tineri veniti pe insulite cu caiacele, intinsi alene la soare. Ma duceam des la sfarsit de saptamana, intr-o plimbare dela Key Bridge pana la Fletcher Cove si cateodata mai departe pana la Bethesda, sau pe malul celalalt, pe Potomac Heritage Trail. Pentru mine acela era locul lui Lorelei.


Locul Lorelei-ei mele, pe Potomac

Iata si o traducere in engleza, facuta de Frank Petersohn:

I cannot determine the meaning
Of sorrow that fills my breast:
A fable of old, through it streaming,
Allows my mind no rest.

 The air is cool in the gloaming
And gently flows the Rhine.
The crest of the mountain is gleaming
In fading rays of sunshine.

 The loveliest maiden is sitting
Up there, so wondrously fair;
Her golden jewelry is glist’ning;
She combs her golden hair.

 She combs with a gilded comb, preening,
And sings a song, passing time.
It has a most wondrous, appealing
And pow’rful melodic rhyme.

 The boatman aboard his small skiff, -
Enraptured with a wild ache,
Has no eye for the jagged cliff, -
His thoughts on the heights fear forsake.

 I think that the waves will devour
Both boat and man, by and by,
And that, with her dulcet-voiced power
Was done by the Lorelei.

Ei bine, Lorelei a fost talmacita in multe alte graiuri, si exista si versiuni in cateva dialecte ale limbii germane. Am dat de doua dintre ele.

Mai intai o versiune intr-un dialect din regiunea Ruhrului (Ruhrpott-Übersetzung):

Ich weiß nich, wat soll dat bedeuten,
Dat ich so bräsig sein tu,
Ne Schote vertell ich euch Leutken,
Die läßt mich nich mehr in Ruh.

Der Abend waa schubbig und trocken,
Am Rhein waa unten nix los,
Ich süppelte grade en Schoppen,
Und den Lorenz pillerte bloß.

Dann, oben auf son Huckel,
Da sah ich ne Mudder, ne satte,
Ers dacht ich, se hätte en Buckel,
Doch se kämmte nur ihre Matte.

Se steht auf ihrn Putz und Gesänge,
Denn en töfftet Lied se tut schallern,
Kommt jez nich gleich wat inne Gänge,
Dann tu ich mich noch einen ballern.

Da kommt son Fürst aufen Schiffe,
In son urigen Mickerkahn,
Der Tüpp kuckt nich aufe Riffe,
Der kuckt nur de Olle an.

Der Tüpp und sein Kahn gehen unter,
De Riffkes haunse zu Brei.
Und eingestielt hat dat munter
Aufen Huckel de Lorelei.


Si aici o versiune a poemului in dialect sasesc (Sächsische Übersetzung). Isi ia unele libertati fata de original, fiind mai mult o adaptare pentru copii.

Ich weeß nich, mich isses so gomisch,
Und ärchendwas macht mich verstimmt.
Ich globe, des is anadomisch,
Wie das bei de Menschen so kimmt.

 De Elbe, de blätschert so friedlich,
Und e Fischgahn gommt aus dr Tschechei,
Drin sitzt ne Familche gemütlich,
Nu sindse gleich bei dr Bastei.

> Und obm uffm Berche, nu gugge,
Da gämmt sichn Freilein ihrn Zopp,
Se striecheltn feste mit Spugge
Und gläbtn als Gauz aufn Kopp.

 Der Papa dort unten ihm Gahne
Schaut nuff bei das Freilein entzickt.
Die Mama, die spricht voller Ahne:
Die macht unsern Papa verrickt!

 Nun fängt die dort obm uffm Berche
Zu singn noch an een Gublee.
Der Papa im Gahn tut sich wälze
Und jubelt vor Freude juchhee.
Sitzt ruhig! ruft ängstlich Ottielche,
Schon gibbelt ganz schregglich der Gahn -
Und plätzlich versingt de Familche,
Ach Freilein, was hamse gedan!?

Poemul lui Heine i-a inspirat si pe compozitori. Poate cel mai cunoscut cantec pe versurile poemului este acela al lui Friedrich Silcher, de pe la 1837,  si trebuie sa marturisesc ca de fiecare data cand versurile din Lorelei imi vin in minte, sunt insotite de melodie. Am gasit pe youTube un video cu o inregistrare din 1939 cu Richard Tauber. A fot una din ultimele sale inregistrari in germana. Datorita originii lui evreiesti, dupa Anschluss tenorul austriac a trebuit sa isi paraseasca tara.  S-a stabilit in Anglia si tot ce a inregistrat dupa aceea a fost in engleza.




Richard Tauber canta Lorelei, 1939
muzica: Friedrich Silcher
(video de goldenageofsong)


Asadar asta-i povestea lui Lorelei. Se spune ca nici macar diavolul nu ar avea putere asupra ei. S-a indragostit si el odata de ea si a vrut-o ca un nebun. A trebuit sa-si puna pofta-n cui! Atunci s-au intamplat lucruri ciudate rau, pana la urma diavolul a reusit cumva sa fuga si nu s-a mai intors niciodata. Cat despre frumoasa fecioara, este inca acolo, sus pe stanca, asteptand un barbat sa vina la ea si sa o ia cu el. Degeaba, asa ceva nu se poate intampla niciodata! Ca sa te sui pe stanca trebuie sa fii indragostit, si cine pateste asa ceva se zdrobeste imediat de pietre in tumultul fluviului.

Labels: , , ,

posted by Pierre Radulescu at 12:47 PM | 0 comments

The Story of Lorelei



(click here for the Romanian version)


Ich weiß nicht, was soll es bedeuten,
Daß ich so traurig bin,
Ein Märchen aus uralten Zeiten,
Das kommt mir nicht aus dem Sinn.
Die Luft ist kühl und es dunkelt,
Und ruhig fließt der Rhein;
Der Gipfel des Berges funkelt,
Im Abendsonnenschein.

Die schönste Jungfrau sitzet
Dort oben wunderbar,
Ihr gold'nes Geschmeide blitzet,
Sie kämmt ihr goldenes Haar,
Sie kämmt es mit goldenem Kamme,
Und singt ein Lied dabei;
Das hat eine wundersame,
Gewalt'ge Melodei.

Den Schiffer im kleinen Schiffe,
Ergreift es mit wildem Weh;
Er schaut nicht die Felsenriffe,
Er schaut nur hinauf in die Höh'.
Ich glaube, die Wellen verschlingen
Am Ende Schiffer und Kahn,
Und das hat mit ihrem Singen,
Die Lorelei getan.

I remember very well the moment when I firstly saw this poem, Lorelei, on a page in my manual of learning German. I was nine or ten. What I don't remember is the person who was then near me, explaining some words that were more difficult, and telling the story behind the verses (it could have been Frau Paranici, the old lady living in the same apartment with us, or it could have been one of my aunts - both knew German very well and were helping me with this language). But that moment I remember very well. I got immediately a special liking for Lorelei. It was astonishingly beautiful, and of course I was very impressed by the legend. It was my first encounter with Heine.

Years passed and time came for me to tell my son about Lorelei. He was about five years old and had just started to learn at the kindergarten small poems for that age (the kind of Was ist das? Ein altes Faß / Wenn's regnet / Wird's naß). Maybe it was too early for him to be told about Lorelei; on the other hand I taught him only two or three lines, so it was not that hard. And I think this poem is beautiful at an essential level, which speaks well regardless of age.

I never forgot the beginning lines, Ich weiß nicht, was soll es bedeuten, / Daß ich so traurig bin, also the third line, Ein Märchen aus uralten Zeiten (though here various texts differ: some say uralten Zeiten, some others say alten Zeiten - philosophi certant, so to speak). When it came to the fourth, Das kommt mir nicht aus dem Sinn, I was starting to be not sure anymore about the correct spelling, mir or mich, dem or den (seemingly my knowledge of German being never in top shape) - as for the rest of the poem, it was slowly fading in my memory. But those first three lines remained for me like a memento, coming now and then to me throughout the years, and carrying the sense of the whole, that inexorable link between beauty, awe, and fatality.

Ich weiß nicht, was soll es bedeuten,
Daß ich so traurig bin,
Ein Märchen aus uralten Zeiten,

Is beauty divine or demoniac? The question is maybe not correctly put, as it refers to the way we perceive beauty, and we do it both ways. Only we are following our human rules, while the beauty itself follows its own laws, it belongs to its own universe, that has no connection with ours.


from: Album deutscher Kunst und Dichtung. Hg. von Friedrich Bodenstedt. Mit Holzschnitten, nach Zeichnungen der Künstler, ausgeführt von R. Brend'amour und Anderen. Vierte, umgearbeitete Auflage. Berlin, Verlag der G. Grote'schen Verlagsbuchhandlung, 1877
(http://www.goethezeitportal.de/wissen/illustrationen/anthologien-und-sammlungen/friedrich-bodenstedt-album-deutscher-kunst-und-dichtung.html)
no copyright infringement intended


There is a superb rendering of Lorelei in Romanian, due to a poet whose life was a tragedy, that he converted in delicate rhymes. It's St O Iosif.

 Eu nu stiu ce poate sa fie
Ca-mi suna mereu in urechi
Cu vesnica-i melancolie
Un basmu din zilele vechi.

 Se-ntuneca fara de veste,
Lin apele Rinului curg,
Si cresc ale muntilor creste
Maret stralucind in amurg.

 Pe stanca un chip de femeie
S-arata din negura bland,
Bratara-i de aur scanteie,
Ea-si piaptana parul cantand.

 Ea-si piaptana parul si canta
Un cantec de vraja al ei;
Te farmeca si te-nspaimanta
Cantarea frumoasei femei!

 Pescarul, nebun, se repede
Cu luntrea lui mica si, dus,
Nici valuri, nici stanca nu vede,
El cauta numai in sus.

 Valtoarea-l izbeste de coasta
Stancoasa, si moare-necat:
Loreley a facut-o aceasta
Cu viersul ei fermecat.

Sometimes I pass by the grave hosting St. O. Iosif and his little daughter. It is in the same cemetery where the tombstones of my close relatives are, my parents and grandparents, uncles and aunts, my first wife, and my elder sister. And when I see the place where St O Iosif rests, I'm thinking at him and his little daughter, at their tragic destinies, and at his version of Lorelei. And again the beginning lines come to mind,

 Ich weiß nicht, was soll es bedeuten,
Daß ich so traurig bin,
Ein Märchen aus uralten Zeiten,


These three lines (and also the fourth, whose words were blurring, as I said) have traveled with me for all my life. I wished to voyage on the Rhine valley, to  see there the rocks where the voice of the blonde Jungfrau was bringing the boatmen to ecstasy, till they were loosing their senses and were crushed in the whitewater's rapids. Well, it didn't happen for me to travel there. I was instead on the borders of Potomac, where a similar place with three small rocky islands is carrying legends of their own.

It is about three nuns drowned in the river, which spewed them back as the three islands. Or it's about the three Algonquian sisters who were trying to escape a pursuing chieftain and swam across the river; they drowned and were turned into the rocky islets by the Great Spirit. Or it is about the three daughters of the Chief of the local tribe, who were marooned on the islands by their father after rejecting their suitors. The place is said to be cursed, and also they say that during foggy nights a moaning is heard: it's a claim for another life.
(wiki)

Whichever story is true, if any, that I cannot tell, but what I saw with my own eyes was just the opposite: kayakers leaning on the rocks and enjoying the sun. I was often there on weekends, walking from Key Bridge to the Fletcher Cove and sometimes further to Bethesda, or hiking on the other border of the river, on the Potomac Heritage Trail. For me this was a Lorelei place.


My Lorelei place on the Potomac

Here is an English rendering, authored by Frank Petersohn:

I cannot determine the meaning
Of sorrow that fills my breast:
A fable of old, through it streaming,
Allows my mind no rest.

 The air is cool in the gloaming
And gently flows the Rhine.
The crest of the mountain is gleaming
In fading rays of sunshine.

 The loveliest maiden is sitting
Up there, so wondrously fair;
Her golden jewelry is glist’ning;
She combs her golden hair.

 She combs with a gilded comb, preening,
And sings a song, passing time.
It has a most wondrous, appealing
And pow’rful melodic rhyme.

 The boatman aboard his small skiff, -
Enraptured with a wild ache,
Has no eye for the jagged cliff, -
His thoughts on the heights fear forsake.

 I think that the waves will devour
Both boat and man, by and by,
And that, with her dulcet-voiced power
Was done by the Lorelei.

Well, Lorelei was translated in many other tongues, and there are also versions in German dialects. I would give you here two such versions.

Firstly a version in the dialect spoken in the region of Ruhr (Ruhrpott-Übersetzung):

Ich weiß nich, wat soll dat bedeuten,
Dat ich so bräsig sein tu,
Ne Schote vertell ich euch Leutken,
Die läßt mich nich mehr in Ruh.

Der Abend waa schubbig und trocken,
Am Rhein waa unten nix los,
Ich süppelte grade en Schoppen,
Und den Lorenz pillerte bloß.

Dann, oben auf son Huckel,
Da sah ich ne Mudder, ne satte,
Ers dacht ich, se hätte en Buckel,
Doch se kämmte nur ihre Matte.

Se steht auf ihrn Putz und Gesänge,
Denn en töfftet Lied se tut schallern,
Kommt jez nich gleich wat inne Gänge,
Dann tu ich mich noch einen ballern.

Da kommt son Fürst aufen Schiffe,
In son urigen Mickerkahn,
Der Tüpp kuckt nich aufe Riffe,
Der kuckt nur de Olle an.

Der Tüpp und sein Kahn gehen unter,
De Riffkes haunse zu Brei.
Und eingestielt hat dat munter
Aufen Huckel de Lorelei.


And here is a version of the poem in Saxon dialect (Sächsische Übersetzung). It takes some liberties from the original, being rather an adaptation for kids.

Ich weeß nich, mich isses so gomisch,
Und ärchendwas macht mich verstimmt.
Ich globe, des is anadomisch,
Wie das bei de Menschen so kimmt.

 De Elbe, de blätschert so friedlich,
Und e Fischgahn gommt aus dr Tschechei,
Drin sitzt ne Familche gemütlich,
Nu sindse gleich bei dr Bastei.

> Und obm uffm Berche, nu gugge,
Da gämmt sichn Freilein ihrn Zopp,
Se striecheltn feste mit Spugge
Und gläbtn als Gauz aufn Kopp.

 Der Papa dort unten ihm Gahne
Schaut nuff bei das Freilein entzickt.
Die Mama, die spricht voller Ahne:
Die macht unsern Papa verrickt!

 Nun fängt die dort obm uffm Berche
Zu singn noch an een Gublee.
Der Papa im Gahn tut sich wälze
Und jubelt vor Freude juchhee.
Sitzt ruhig! ruft ängstlich Ottielche,
Schon gibbelt ganz schregglich der Gahn -
Und plätzlich versingt de Familche,
Ach Freilein, was hamse gedan!?


The poem of Heine inspired also many composers. Maybe the best known song was created by Friedrich Silcher, in 1837,  and I must confess that everytime the lines from Lorelei come to my mind, they are joined by the melody. I found on youTube the video below: a record from 1939 with Richard Tauber. It was one of his last records in German. Due to his Jewish ascendance, after the Anschluss the Austrian tenor had to flee his country.  He settled to England and all his further records were in English.




Richard Tauber sings Die Lorelei, 1939
music by Friedrich Silcher
(video de goldenageofsong)


So, this is the story of Lorelei. It is said that even the devil has no power over her. He fell once in love and wanted her badly. No way! Strange things happened then, eventually the devil managed somehow to run, and never came back. As for the beautiful Jungfrau, she is still there on the top of the cliff, waiting for a man to come and take her. It will never happen though! To climb the cliff you need to fall in love, and all who did have been crushed by the rocks.


(Heinrich Heine)

(St O Iosif)

Labels: , , ,

posted by Pierre Radulescu at 4:50 AM | 2 comments

Tuesday, March 27, 2012

Hans Moser si Epoca Filmelor Vieneze


(Click here for the English version)

Un afis de film care poate fi gasit in Wofgang Siska Shop din Viena, impreuna cu o gramada de alte Wiens Filmsprogramme und Zeitschriften, afise, programe si reviste din epoca Filmelor Vieneze, die Wiener Filme.

Afisul este al singurului film cu Hans Moser pe care am avut sansa sa il vad pana acum. Meine Tochter lebt in Wien (Fiica mea traieste la Viena) a fost facut in 1940. L-am vazut cam pe la sfarsitul anilor cinzeci. Aveam vreo zece, unsprezece ani, iar Doamna Paranici, o prietena buna a parintilor mei, m-a luat cu ea la cinematograf. Stia nemteste foarte bine si avea o simpatie cu totul speciala pentru dialectul vienez, amintindu-i de tineretea ei petrecuta in Imperiul Austro-Ungar. Ei bine, filmul era vorbit dela un cap la altul in dialect vienez, dar nu numai asta: Hans Moser era faimos (asa cum mi-a explicat Doamna Paranici) pentru felul in care bolborosea in graba cuvintele si propozitiile fara sa le termine niciodata.

Mi-a placut enorm filmul, si chiar acum, dupa atatea zeci de ani, imi amintesc de el cu o placere imensa. Hans Moser juca in rolul unui batranel cumsecade dintr-un orasel austriac. Fiica i s-a mutat la Viena si tocmai i-a trimis o fotografie cu o masina decapotabila superba in fata unei vile superbe. Pe spatele fotografiei cateva cuvinte: fiica s-a maritat! Asa incat omul pleaca la Viena, convins ca fiica e maritata cu un milionar. Tot soiul de chestii nostime incep sa curga, de parca ar fi desfasurate dintr-un mosor de ata care se rostogoleste la vale, pentru ca eroul nostru gaseste la Viena lucruri alarmante: milionarul are o amanta, un tip suspect misuna de jur imprejurul vilei vrand sa o convinga pe nevasta milionarului sa divorteze; adaugati-o pe batrana servitoare care isi spioneaza stapanii tot timpul ascultand pe la usi, si veti avea tabloul complet. Hans Moser se pune imediat pe treaba sa faca ordine in toata nebunia asta, pentru ca la sfarsit (cand toate sunt din nou la locul lor, amanta a disparut, servitoarea isi vede numai de treaba ei si asa mai departe) sa isi dea seama ca a facut o singura confuzie, ce-i drept teribila: fiica lui e maritata, asta e adevarat, ba chiar asteapta un bebelus; numai ca nu este sotia milionarului, ci a soferului.

Era, cum aveam sa o aflu mai tarziu, rolul tipic in care juca Hans Moser: un om de conditie modesta (mic negustor, chelner ajuns poate patronul unei carciumioare in caz de mare noroc, portar imbracat intr-o uniforma cu sapca si fireturi, etc, etc), absolut onest, absolut de moda veche, absolut nesofisticat, si totodata absolut repezit tot timpul, genul de om care mai intai iti taie o ureche si de abia pe urma ti le numara.

Am cautat filmul astazi pe web, fara succes din pacate. Am gasit alte filme cu Hans Moser, si poate o sa pun cateva aici. Doar ca e bine sa stiti dialectul vienez, altfel sunt cam greu de urmarit.

A fost cunoscut si ca interpret de Wienerlieder, de cantece vieneze, si aici e un video cu un cantec care ma unge pe inima: Mein Herz das ist ein Bilderbuch vom alten Wien. Si e in graiul vienez, Doamne!





Kennst den oiden Weaner?
Den, mit der Vergina?
Mit dem gold'nen Herzen und dem Riesengranz?
Kennst den Kaiser Franzl
und an echtes Gstanzl,
kennst die Märchenstadt am Donaustrand?
Mein Herz, das ist ein Bilderbuch vom oidn Wien,
da blätter ich ganz heimlich manches Moi darin.
Und werd' vor Freud' so narrisch dann, ois wie an Kind,
wenn ich den oidn Prater wie er war drin find:
Auf Seite drei, schau ich die feschen Maderln an,
auf Seite vier, do foahrt die oide Pferdebahn,
auf Seite fünf, sieht man die Leut' zum Blumenkorso zieh'n:
Mein Herz, das ist ein Bildebuch vom oidn Wien!

Liebe Wiener Vroni!
Du bist so voll Harmonie!
Jeder Zauber woar an schöner Walzertakt!
Die Bummerin ham' g'klungen,
die Maderl ham g'sungen,
Wean, dein Zauber hat noch jedem g'foin!

Mein Herz, das ist ein Bilderbuch vom oidn Wien,
da blätter ich ganz heimlich manches Moi darin.
Und werd' vor Freud' so narrisch dann, ois wie an Kind,
wenn I d' Fiaker und die guat Musik drin find:
Auf Seite sechs, da dirigiert da Johann Strauß,
auf Seite sie'm, trang's grad Prioschkipferl 'naus
und auf der letzten Seiten singt der liebe Augustin:
Mein Herz, das ist ein Bilderbuch vom oidn Wien!

Labels: ,

posted by Pierre Radulescu at 5:01 AM | 0 comments

Monday, March 26, 2012

Hans Moser and the Epoch of Viennese Films


(click here for the Romanian version)

A poster that can be found in Wofgang Siska Shop in Vienna, together with many other Wiens Filmsprogramme und Zeitschriften, memorabilia coming from the epoch of Wiener Filme, the Viennese Films.

That poster is of the only movie with Hans Moser that I had the chance to watch so far. Meine Tochter lebt in Wien (My Daughter lives in Vienna) had been made in 1940. I saw it sometime by the end of the fifties. I was a kid, and one evening Frau Paranici, a very good friend of my parents, took me to see it. She knew German very well and had a special liking for the Viennese dialect. Well, this movie was spoken in a savory Viennese dialect, and not only that: Hans Moser was famous (as Frau Paranici explained to me) for his way of mumbling words and sentences without finishing them.

I enjoyed the movie enormously, and even now, after so many decades, I remember it with an immense pleasure. Hans Moser plays the role of a good old guy from a little town in Austria. His daughter moved to Vienna and just sent him a photo of a superb convertible in front of a superb villa. On the back of the photo a few words: she got married! So the man goes to Vienna, convinced that the daughter is married to a millionaire. A lot of funny things unravel, as our hero finds out that the millionaire has a mistress, there is also a guy who is teeming around, trying to persuade the millionaire's wife to divorce; add to this the old maid who is spying the masters, listening behind the doors, and the tableau is complete. Hans Moser starts immediately to make order in all this madness, to realize at the end (when everything is again in good order, the mistress is no more, the old maid is minding her own business, etc, etc.) that in one respect he has been terribly wrong all the time: his daughter is married, that's true, she's even expecting a baby; only she is not the wife of the millionaire! Her husband is the millionaire's driver.

It was, as I would find out later, the typical role of Hans Moser: a man of modest condition (small merchant, waiter, porter, and the like), absolutely honest, absolutely old-fashioned, absolutely not sophisticated, while absolutely quick-minded, the kind of guy who firstly is cutting your ear and then counts them, to realize just at the end that you didn't have three ears, only two, so there was no need of any cutting.

I looked for this movie on the web today. I didn't find it, unfortunately. I found instead other movies with Hans Moser, and maybe I will put one or two of them here.

He was also an interpret of Viennese songs, Wienerlieder as they are known, and here is a video with a nice one: Mein Herz das ist ein Bilderbuch vom alten Wien (My Heart is a Picture Book of Old Vienna). Enjoy!





Kennst den oiden Weaner?
Den, mit der Vergina?
Mit dem gold'nen Herzen und dem Riesengranz?
Kennst den Kaiser Franzl
und an echtes Gstanzl,
kennst die Märchenstadt am Donaustrand?
Mein Herz, das ist ein Bilderbuch vom oidn Wien,
da blätter ich ganz heimlich manches Moi darin.
Und werd' vor Freud' so narrisch dann, ois wie an Kind,
wenn ich den oidn Prater wie er war drin find:
Auf Seite drei, schau ich die feschen Maderln an,
auf Seite vier, do foahrt die oide Pferdebahn,
auf Seite fünf, sieht man die Leut' zum Blumenkorso zieh'n:
Mein Herz, das ist ein Bildebuch vom oidn Wien!

Liebe Wiener Vroni!
Du bist so voll Harmonie!
Jeder Zauber woar an schöner Walzertakt!
Die Bummerin ham' g'klungen,
die Maderl ham g'sungen,
Wean, dein Zauber hat noch jedem g'foin!

Mein Herz, das ist ein Bilderbuch vom oidn Wien,
da blätter ich ganz heimlich manches Moi darin.
Und werd' vor Freud' so narrisch dann, ois wie an Kind,
wenn I d' Fiaker und die guat Musik drin find:
Auf Seite sechs, da dirigiert da Johann Strauß,
auf Seite sie'm, trang's grad Prioschkipferl 'naus
und auf der letzten Seiten singt der liebe Augustin:
Mein Herz, das ist ein Bilderbuch vom oidn Wien!




(German and Nordic Cinema)

Labels: ,

posted by Pierre Radulescu at 3:03 PM | 0 comments