(click here for the English version)
Ich weiß nicht, was soll es bedeuten,
Daß ich so traurig bin,
Ein Märchen aus uralten Zeiten,
Das kommt mir nicht aus dem Sinn.
Die Luft ist kühl und es dunkelt,
Und ruhig fließt der Rhein;
Der Gipfel des Berges funkelt,
Im Abendsonnenschein.
Die schönste Jungfrau sitzet
Dort oben wunderbar,
Ihr gold'nes Geschmeide blitzet,
Sie kämmt ihr goldenes Haar,
Sie kämmt es mit goldenem Kamme,
Und singt ein Lied dabei;
Das hat eine wundersame,
Gewalt'ge Melodei.
Den Schiffer im kleinen Schiffe,
Ergreift es mit wildem Weh;
Er schaut nicht die Felsenriffe,
Er schaut nur hinauf in die Höh'.
Ich glaube, die Wellen verschlingen
Am Ende Schiffer und Kahn,
Und das hat mit ihrem Singen,
Die Lorelei getan.
Imi amintesc foarte bine momentul cand am vazut prima oara poemul acesta,
Lorelei, pe o pagina din manualul meu scolaresc de germana. Aveam noua sau zece ani. Ce nu imi amintesc este cine era langa mine atunci, explicandu-mi cuvintele mai dificile si spunandu-mi
povestea din spatele versurilor (sa fi fost
Doamna Paranici, care impartea apartamentul cu noi? sau poate una din matusile mele? amandoua vorbeau curent nemteste si ma ajutau la invatatul limbii - una venea din Bucovina unde pe vremuri se vorbea de-a valma romaneste, nemteste, poloneza si ucraineana, cealalta fusese profesoara la Evangelische Schule in Bucuresti). Insa momentul acela mi-l amintesc foarte bine. M-am simtit imediat atras de
Lorelei. Era o poezie tulburator de frumoasa, si bine inteles ca am fost foarte impresionat de legenda. Era prima mea intalnire cu
Heine.
Au trecut apoi anii si a venit vremea ca la randul meu sa ii povestesc baiatului meu despre
Lorelei. Avea vreo cinci ani si mergea la o gradinita de limba germana de unde venea cu poezioare de varsta lui (de genul
Was ist das? Ein altes Faß / Wenn's regnet / Wird's naß). Poate era prea devreme pentru el sa i se vorbeasca de
Lorelei; oricum nu l-am invatat decat vreo doua sau trei versuri, asa ca nu a fost chiar greu. Si cred ca poemul acesta este frumos la un nivel esential, care vorbeste bine oricarei varste. Asa cred.
Nu am uitat niciodata versurile dela inceput,
Ich weiß nicht, was soll es bedeuten, /
Daß ich so traurig bin, si apoi al treilea vers,
Ein Märchen aus uralten Zeiten (desi aici textele difera: gasesti in unele editii uralten Zeiten, in altele alten Zeiten - philosophi certant, ca sa zic asa). Cand ajungeam la al patrulea vers,
Das kommt mir nicht aus dem Sinn, incepeam sa nu mai fiu atat de sigur,
mir sau
mich,
dem sau
den (pe cat se pare, stiinta mea de germana nefiind chiar cea mai mare calitate cu care sa ma mandresc) - cat despre restul poemului, aluneca incet in uitare. Insa primele trei versuri mi-au ramas ca un memento, venind spre mine din cand in cand de-a lungul anilor, si purtand in ele sensul intregului, acea legatura inexorabila intre frumusete, uimire si fatalitate.
Ich weiß nicht, was soll es bedeuten,
Daß ich so traurig bin,
Ein Märchen aus uralten Zeiten,
Este oare frumusetea divina ori demonica? Intrebarea probabil ca nu este pusa corect, referindu-se la felul in care noi percepem frumusetea, si noi o facem in ambele feluri. Numai ca noi urmam regulile noastre omenesti, pe cand frumusetea isi urmeaza legile ei, apartine universului ei, care nu are legatura cu al nostru.
Exista o talmacire superba a lui
Lorelei in romaneste, datorata unui poet a carui viata a fost o tragedie, pe care el a sublimat-o in versuri delicate. Este
St O Iosif.
Eu nu stiu ce poate sa fie
Ca-mi suna mereu in urechi
Cu vesnica-i melancolie
Un basmu din zilele vechi.
Se-ntuneca fara de veste,
Lin apele Rinului curg,
Si cresc ale muntilor creste
Maret stralucind in amurg.
Pe stanca un chip de femeie
S-arata din negura bland,
Bratara-i de aur scanteie,
Ea-si piaptana parul cantand.
Ea-si piaptana parul si canta
Un cantec de vraja al ei;
Te farmeca si te-nspaimanta
Cantarea frumoasei femei!
Pescarul, nebun, se repede
Cu luntrea lui mica si, dus,
Nici valuri, nici stanca nu vede,
El cauta numai in sus.
Valtoarea-l izbeste de coasta
Stancoasa, si moare-necat:
Loreley a facut-o aceasta
Cu viersul ei fermecat.
Cateodata trec pe langa mormantul care ii adaposteste pe
St. O. Iosif si pe fetita lui. Este in acelasi cimitir unde sunt si mormintele rudelor mele cele mai apropiate, parintii si bunicii, unchi si matusi, prima mea sotie si sora mea mai mare. Iar cand vad locul in care
St O Iosif isi are odihna, ma gandesc la el si la fetita lui, la destinul lor tragic, si la traducerea facuta de el lui
Lorelei. Si-mi vin din nou in minte primele versuri,
Ich weiß nicht, was soll es bedeuten,
Daß ich so traurig bin,
Ein Märchen aus uralten Zeiten,
Aceste trei versuri (si al patrulea, ale carui cuvinte se mai incurca intre ele, cum zic) au calatorit cu mine pe oriunde am fost. As fi vrut sa ma duc pe Valea Rinului, sa vad acolo stanca unde glasul fecioarei celei blonde ii aducea pe pescari in extaz, pana isi pierdeau simtirile si barca le era sfaramata in valtoarea apei. Nu am ajuns acolo, nu a fost sa fie. In schimb am ajuns pe malurile Potomacului, unde un loc asemanator, cu
trei insulite stancoase, isi poarta si el legendele.
E vorba despre trei maicute inecate in apele fluviului, care le-a aruncat inapoi ca mici ostroave. Sau poate ca este vorba de trei surori din neamul Algonchienilor care incercau sa scape de un talhar ce le urmarea si au inotat de-a latul fluviului; s-au inecat, iar Marele Spirit le-a transformat in cele trei ostroave stancoase. Sau poate e vorba de cele trei fete ale sefului unui trib de pe unul din maluri, care au naufragiat intr-o noapte pe insulele acelea micute, dupa ce isi respinsesera petitorii pe care ii voia tatal lor. Oricum locul este sub povara unui blestem, se zice, si de asemenea s-a dus vorba ca in noptile mai cetoase se aude un geamat: isi cere locul inca o fiinta omeneasca sa ii fie jertfita.
Care din povestile astea o fi adevarata, de este vreuna, nu prea am cum sa stiu, insa ce am vazut eu cu ochii mei era taman pe dos: cativa tineri veniti pe insulite cu caiacele, intinsi alene la soare. Ma duceam des la sfarsit de saptamana, intr-o plimbare dela
Key Bridge pana la
Fletcher Cove si cateodata mai departe pana la
Bethesda, sau pe malul celalalt, pe
Potomac Heritage Trail. Pentru mine acela era locul lui
Lorelei.
Locul Lorelei-ei mele, pe Potomac
Iata si o traducere in engleza, facuta de
Frank Petersohn:
I cannot determine the meaning
Of sorrow that fills my breast:
A fable of old, through it streaming,
Allows my mind no rest.
The air is cool in the gloaming
And gently flows the Rhine.
The crest of the mountain is gleaming
In fading rays of sunshine.
The loveliest maiden is sitting
Up there, so wondrously fair;
Her golden jewelry is glist’ning;
She combs her golden hair.
She combs with a gilded comb, preening,
And sings a song, passing time.
It has a most wondrous, appealing
And pow’rful melodic rhyme.
The boatman aboard his small skiff, -
Enraptured with a wild ache,
Has no eye for the jagged cliff, -
His thoughts on the heights fear forsake.
I think that the waves will devour
Both boat and man, by and by,
And that, with her dulcet-voiced power
Was done by the Lorelei.
Ei bine,
Lorelei a fost talmacita in multe alte graiuri, si exista si versiuni in cateva dialecte ale limbii germane. Am dat de doua dintre ele.
Mai intai o versiune intr-un dialect din regiunea Ruhrului (
Ruhrpott-Übersetzung):
Ich weiß nich, wat soll dat bedeuten,
Dat ich so bräsig sein tu,
Ne Schote vertell ich euch Leutken,
Die läßt mich nich mehr in Ruh.
Der Abend waa schubbig und trocken,
Am Rhein waa unten nix los,
Ich süppelte grade en Schoppen,
Und den Lorenz pillerte bloß.
Dann, oben auf son Huckel,
Da sah ich ne Mudder, ne satte,
Ers dacht ich, se hätte en Buckel,
Doch se kämmte nur ihre Matte.
Se steht auf ihrn Putz und Gesänge,
Denn en töfftet Lied se tut schallern,
Kommt jez nich gleich wat inne Gänge,
Dann tu ich mich noch einen ballern.
Da kommt son Fürst aufen Schiffe,
In son urigen Mickerkahn,
Der Tüpp kuckt nich aufe Riffe,
Der kuckt nur de Olle an.
Der Tüpp und sein Kahn gehen unter,
De Riffkes haunse zu Brei.
Und eingestielt hat dat munter
Aufen Huckel de Lorelei.
Si aici o versiune a poemului in dialect
sasesc (
Sächsische Übersetzung). Isi ia unele libertati fata de original, fiind mai mult o adaptare pentru copii.
Ich weeß nich, mich isses so gomisch,
Und ärchendwas macht mich verstimmt.
Ich globe, des is anadomisch,
Wie das bei de Menschen so kimmt.
De Elbe, de blätschert so friedlich,
Und e Fischgahn gommt aus dr Tschechei,
Drin sitzt ne Familche gemütlich,
Nu sindse gleich bei dr Bastei.
>
Und obm uffm Berche, nu gugge,
Da gämmt sichn Freilein ihrn Zopp,
Se striecheltn feste mit Spugge
Und gläbtn als Gauz aufn Kopp.
Der Papa dort unten ihm Gahne
Schaut nuff bei das Freilein entzickt.
Die Mama, die spricht voller Ahne:
Die macht unsern Papa verrickt!
Nun fängt die dort obm uffm Berche
Zu singn noch an een Gublee.
Der Papa im Gahn tut sich wälze
Und jubelt vor Freude juchhee.
Sitzt ruhig! ruft ängstlich Ottielche,
Schon gibbelt ganz schregglich der Gahn -
Und plätzlich versingt de Familche,
Ach Freilein, was hamse gedan!?
Poemul lui
Heine i-a inspirat si pe compozitori. Poate cel mai cunoscut cantec pe versurile poemului este acela al lui
Friedrich Silcher, de pe la 1837, si trebuie sa marturisesc ca de fiecare data cand versurile din
Lorelei imi vin in minte, sunt insotite de melodie. Am gasit pe
youTube un video cu o inregistrare din 1939 cu
Richard Tauber. A fot una din ultimele sale inregistrari in germana. Datorita originii lui evreiesti, dupa
Anschluss tenorul austriac a trebuit sa isi paraseasca tara. S-a stabilit in Anglia si tot ce a inregistrat dupa aceea a fost in engleza.
Asadar asta-i povestea lui
Lorelei. Se spune ca nici macar diavolul nu ar avea putere asupra ei. S-a indragostit si el odata de ea si a vrut-o ca un nebun. A trebuit sa-si puna pofta-n cui! Atunci s-au intamplat lucruri ciudate rau, pana la urma diavolul a reusit cumva sa fuga si nu s-a mai intors niciodata. Cat despre frumoasa fecioara, este inca acolo, sus pe stanca, asteptand un barbat sa vina la ea si sa o ia cu el. Degeaba, asa ceva nu se poate intampla niciodata! Ca sa te sui pe stanca trebuie sa fii indragostit, si cine pateste asa ceva se zdrobeste imediat de pietre in tumultul fluviului.
Labels: Heine, Lorelei, Paranici, St O Iosif
