Updates, Live

Wednesday, January 31, 2007

Blocul Adriatica

Blocul Adriatica, langa vechea cladire a Teatrului National

Copil fiind, am ascultat o povestire in care se pomenea prima oara de blocul Adriatica.
Era vorba de un tanar care curta asiduu o domnisoara. Ba o invita la cinematograf, ba o invita pe la cate vreo expozitie, pana cand ea l-a intrebat, spune-mi totusi ce vrei?
Tanarul din povestire, s-a inrosit tot, si i-a spus balbaindu-se ca ar vrea sa se insoare cu ea.
Da? a intrebat sever domnisoara, si l-a poftit in garsoniera ei din blocul Adriatica.
Ca stii, continua povestea, avea o garsoniera foarte cocheta in blocul Adriatica, fiind ea contabila.
Acolo domnisoara l-a servit pe eroul nostru cu un ceai si cu niste biscuiti si i-a explicat rabdatoare ca ea considera casatoria o chestie foarte serioasa si ca vrea sa stie mai intai daca el isi da seama ce inseamna o casatorie.
El s-a inrosit si s-a balbait mai departe, iar ea a zambit usor, cu o unda de simpatie si i-a spus, lasa, o sa te inveti. Apoi l-a intrebat cand vrea sa se insoare. Saracul, voia cat mai repede.
Asa ca au fixat cununia civila peste doua saptamani. De la Sfatul Popular, proaspata sotie i-a mai pregatit o surpriza - vom deveni sot si sotie dupa cununia religioasa.
In fine, a trecut si cununia religioasa, iar dupa vreo doi - trei ani am avut ocazia sa ii cunosc.
Aveam mai putin de zece ani. El era un baiat dragut cu un zambet entuziast, ea era frumoasa, dar avea aerul unei profesoare care tocmai te-a scos la tabla. Peste ani aveam sa intalnesc o doamna pe plaja, stateam amandoi si ne supravegheam copiii care ni se dadeau in leagane, iar aerul ei, cu totul asemanator tinerei de demult, m-a facut brusc sa ma simt stanjenit ca stateam in costum de baie.
Ce s-o fi intamplat cu cei doi tineri de atunci, drept sa fiu, habar nu mai am. Or fi avut copii si si i-or fi crescut in frica lui Dumnezeu? Poate ca da. L-o fi vizitat pe sot pe la patruzeci de ani le demon du midi si o fi dat cinstea pe rusine cu vreo colega de serviciu mult mai tanara? Colega, dracoasa si fumand niste tigarete fine? Se poate si asta. Sau poate ... ? Nu, nu indraznesc sa ma gandesc si la alta varianta, desi am vazut acum cateva luni un film superb, pe un scenariu al lui Ingmar Bergman. Toti mor, iar el ramane sa traiasca multi ani, retraindu-si pacatul clipa de clipa si chinuindu-se.
Nu, nu stiu ce s-a mai intamplat cu ei.
Dar atunci am auzit prima oara de blocul Adriatica si mi-am pus prima oara intrebarea unde o fi.
Si intrebarea a revenit de mai multe ori in decursul vietii mele de bucurestean.
Eram de acum in liceu, si aveam colegi care locuiau in blocul Wilson. I-am intrebat de cateva ori daca blocul asta, Wilson, nu e cumva blocul Adriatica. Mi-au spus ca nu stiu, pana la urma s-au suparat, asa ca nu am mai insistat.
Au trecut anii, eu am ramas incapatanat la gandul ca blocul Wilson e de fapt blocul Adriatica, cu toate ca nimeni nu sustinea varianta asta.
Blocul Wilson, de la intersectia bulevardului Nicoale Balcescu cu strada care astazi se numeste Dem Dobrescu. In fiecare dimineata luam autobuzul 300 ca sa merg la serviciu, statia era chiar in fata blocului. Strada se numise la un moment dat Kirov, cam pe cand eram eu in liceu, dar pana sa fie botezata Kirov se numea strada Wilson, si de aici si numele blocului. Si sigur ca blocul Wilson nu avea cum sa fie Adriatica pentru simplul fapt ca era Wilson. As simple as that!
Au trecut anii. Prin 2001 (sau 2002, nu mai stiu bine), l-am intrebat intr-o seara pe un prieten la care eram in vizita, daca stie unde este blocul Adriatica. Mi-a dat cateva variante. Unele nu aveau nici o acoperire (se gandea la blocul Dunarea si la blocul Creditul Minier), dar o a treia varianta pe care mi-a dat-o parea promitatoare - blocul de pe Calea Victoriei unde a fost pe vremuri IPROMET-ul.
Fusesem de multe ori la IPROMET, institutul la care lucram avea proiecte comune cu ei. Intr-o buna zi IPROMET-ul a disparut de acolo - din cate am auzit a fost urmarea unei vizite a lui Ceausescu, care a remarcat ca otelul nu se poate produce pe Calea Victoriei, si ca institutul trebuie sa se mute la Galati, la Combinatul Siderurgic. Chiar la Galati nu s-a mutat, ci tot in Bucuresti, mai la margine - si-au facut socoteala ca n-or avea ghinionul sa ajunga Ceausescu si prin Crangasi.
Asa ca dupa discutia cu prietenul meu m-am dus intr-o duminica dimineata pe Calea Victoriei unde fusese IPROMET-ul si l-am intrebat pe portar daca blocul nu se numise Adriatica. El mi-a raspuns, dom'le, aici nu avea cum sa fie Adriatica dumitale, aici a fost inainte un sediu al securistilor - o fi fost acolo si asa ceva, ca blocul nu era mic deloc, acum la unul din etaje era un sediu al revistei Romania Mare.
Intre timp a coborat o doamna in varsta pe scari si mi-a spus ca asta nu era blocul Adriatica - si m-a trimis la blocul de la capatul Caii Victoriei, in fosta Piata a Senatului. Cum nici acolo nu m-am lamurit, am lasat din nou intrebarea balta.
Aveam sa aflu ceva mai tarziu, de la un prieten craiovean, indragostit si el de Bucurestiul vechi, ca de fapt sunt doua blocuri Adriatica in Bucuresti - si anume chiar cele doua la care fusesem in dimineata aceea.
Si Marius Dobrin, prietenul meu craiovean, mi-a trimis doua poze - una a blocului de la capatul Caii Victoriei, si alta a blocului unde inainte de a fi IPROMET-ul fusese SOCOMET-ul - blocul asta avea doua firme uriase pe acoperis, ADRIATICA, si sub ea, SOCOMET. O fotografie fabuloasa, cu autobuzele Renault pe care aveam sa le apuc si eu in copilarie. Autobuze care facusera si razboiul, transportasera militari raniti de la Odesa.
Iar ceasul de pe turnul blocului era oprit si pe vremea cand IPROMET-ul se numea SOCOMET!
La parter a fost mult timp un magazin de articole electrice - cand am plecat din Bucuresti, in 2002, acolo era sediul unui canal TV privat, B-1.
Ma rog, Marius o tine pe a lui, ca erau doua blocuri Adriatica, pe altii i-am auzit ca numai blocul de langa vechiul sediu al Teatrului National este Adriatica - asa l-am gasit si in cartea lui Gheorghe Crutescu, Podul Mogosoaiei, povestea unei strazi.
Intre timp, o bucuresteanca get-beget, doamna Felicia Antip, a lamurit problema: cel care are dreptate este intr-adevar Marius, exista doua blocuri Adriatica in Bucuresti, cel de langa vechea cladire a Teatrului National, si cel de la capatul Caii Victoriei. Amandoua isi trag numele de la o societate de asigurari
Iar cu Marius aveam sa ma intalnesc in Bucuresti acum catva timp - eram in concediu si am revenit in tara, el si-a facut timp si a venit de la Craiova. Iar pasii ne-au purtat si pe la blocul Adriatica. Pe locul unde era Teatrul National s-a construit un hotel ultramodern - iar intrarea lui este o copie a intrarii Teatrului.
------------------------
Blocul Adriatica de la capatul Caii Victoriei
Bine, bine, si cu cei doi tineri ce s-a mai intamplat? Stiu si eu ? Toate marile povesti de dragoste s-au scris asa ca e greu sa mai adaug ceva.
Pe la mijlocul anilor 50 cei doi tineri aveau sub 30 de ani.
Sa mi-l imaginez pe el peste vreo zece sau cinsprezece ani asteptand in statia de autobuz (eventual in fata blocului Wilson)? O dimineata de iarna, o colega de serviciu care apare si ea in statie, se saluta zambindu-si, iau loc unul langa altul, iar el, fara sa isi dea seama, incepe sa deseneze cu un deget pe geamul inghetat, pana incremeneste - isi da seama ca desenase numai perechi de amorasi? Ea zambind, treci pe la biroul meu sa fumam o tigara. Seara el intorcandu-se fericit acasa si spunandu-i nevestei, hei, viata e frumoasa! Si spunandu-i asta in fiecare seara timp de vreo doua saptamani? Iar apoi venind din ce in ce mai abatut acasa, pentru ca intre timp colegii de serviciu incepusera sa observe si sa chicoteasca, iar ea, colega cea cu ras zburdalnic, devenise tot mai autoritara cu el?
E banal.
Sa mi-o imaginez pe ea, descoperind brusc dragostea? Si devenind dintr-odata frumoasa, teribil de frumoasa? Si el intelegand? Intelegand ca sotia lui s-a indragostit de altcineva si fiind fericit ca ea a devenit dintr-odata atat de frumoasa? Jivago si Strelnikov intalnindu-se in cabana si vorbind intre ei despre Lara, si realizand ca sunt indragostiti de aceeasi femeie, si continuand sa isi cante fiecare imnul de dragoste, pentru ca in fiecare era un prea plin? Sa imi imaginez asta? Pe el ramanand si ascultand Bach si Alessandro Marcello si fericit gandindu-se la frumusetea pasiunii ei? Sau decis sa devina pictor, pentru ca a fost martorul unei pasiuni atat de navalnice? Dar, bine, e tocmai povestea din Djamilia lui Ahmatov.
Ei bine, chiar nu stiu ce s-a mai intamplat cu ei.

Stiu insa ca sunt cel putin trei blocuri Adriatica in Bucuresti. Cel care mi-a aratat poza blocului de pe strada Doamnei colt cu Academiei, este domnul doctor Paul Odhan, craiovean ca si Marius.



Tuesday, January 30, 2007

Faithless - rascolitor de trist, tulburator de frumos

Faithless
Un film rascolitor de trist, tulburator de frumos.

Acesta este Faithless (titlul in suedeza, Trolösa, are o sonoritate fascinanta), un film din anul 2000.

Ingmar Bergman este scenarist - iar Liv Ullmann este de data aceasta regizoare.

Filmul are cel putin doi interpreti extraordinari -Erland Josephson si Lena Endre.

Sa incerc sa il povestesc - cel putin cum l-am priceput eu - sau cum mi-a placut sa il pricep.

Un batran artist (interpretat de Erland Josephson) ar vrea sa scrie o carte despre o poveste de dragoste -numai ca el ar dori-o altfel decat se incapataneaza sa i se prezinte in minte.

Il chinuie povestea asta - se incapataneaza sa nu se lase povestita decat asa cum vrea ea. Si ar vrea sa inteleaga de ce ea, povestea,nu poate evolua altfel.

Si atunci simte nevoia sa dialogheze cu cineva care sa il ajute, sa ii dea raspunsuri la intrebarile care il chinuie tot mai mult, care sa il convinga ca povestea poate evolua altfel.

Numai ca e foarte batran, si singur, in biroul lui elegant, din vila lui eleganta, aflata pe o insula in largul marii. Vom afla spre sfarsit ca numele lui este Bergman - un aparat de filmat din biroul lui ne indica fara echivoc ca este un batran cineast - iar fanii filmelor lui Ingmar Bergman vor recunoaste vila lui, aflata pe insula Faro, insula unde se desfasoara actiunea catorva filme ale lui.

Batranul Bergman e acum singur - dialogul il poate desfasura numai imaginar - femeia cu care discuta (superba Lena Endre) este de fapt o plasmuire a mintii lui - dar ce importanta are - el dialogheaza cu ea plin de speranta si o implora sa ii povesteasca altfel fiecare moment al povestirii.

Ei bine, nu se poate, nici un moment al povestirii nu se schimba -ea, femeia din imaginatia lui, este de fapt amintirea femeii din poveste - si ea, amintirea, sufera la fel de mult ca si el. Si ea, amintirea, ar vrea ca povestea sa se recompuna altfel, dar nu se poate.

E o poveste de dragoste reala, sau imaginara? Femeia din amintire a existat cu adevarat? Batranul Begman a iubit candva? Si povestea lui de dragoste de demult s-a desfasurat altfel decat ar fi dorit? Iar acum incearca sa o povesteasca asa cum ar fi vrut sa fie? Si povestea nu se lasa povestita decat asa cum vrea ea?

Sau batranul Bergman a fost toata viata singur? Si acum incearca sa se pacaleasca, sa isi imagineze o poveste care de fapt nu a fost niciodata? Stiu si eu? Fiecare poate intelege filmul cum vrea. Dar care e povestea?

Un regizor de film cam betiv si cam fara succes se indragosteste de sotia celui mai bun prieten al lui. Ea este actrita, el, sotul, este dirijor si colinda intreaga lume. Au o fetita - sunt niste oameni de succes - iar casnicia lor este reusita. Ei bine, ea simte o atractie irezistibila pentru regizor - si isi distruge casnicia - intre ea si regizor incepe o pasiune care nu mai tine seama de nimic.

Sotul ia fetita si incepe sa isi santajeze nevasta. Care e ingrozita de perspectiva de a ramane fara fetita. Relatia dintre ea si regizor devine foarte amara.

Sotul e un ticalos - ii va da fetita inapoi in schimbul unei partide de sex. Ea va ceda, pentru a avea fetita - va incerca sa ii ascunda iubitului ei - care insa insista chinuitor, pana ce ea recunoaste -si recunoaste ca desi si-a impus sa fie total pasiva, a ajuns totusi la orgasm. Relatia dintre ei va fi de acum incolo ratata.

Pas cu pas, batranul artist incearca sa schimbe mersul povestii - care insa evolueaza implacabil. iar el se chinuie tot mai mult. Femeia din amintire se chinuie si ea pe masura ce realizeaza ca povestea nu poate fi schimbata. Si ea, femeia din amintire, ar fi dorit ca povestea sa fie altfel.

Dialogul evolueaza ciudat, parca fiecare ar vrea ca povestea sa fi fost altfel, parca fiecare incearca sa de vina pe celalalt.

Si femeia va dispare definitiv - in locul ei, in mintea batranului apare regizorul cel de demult - invins, prada remuscarilor - iubita lui a murit - el nu a putut sa o faca fericita - de fapt numai el a supravietuit - poate a facut filme, tot mai multe filme, tot mai bine primite - dar povestea aceea a lui de dragoste nu si-o poate ierta.

Si atunci batranul il mangaie - de fapt regizorul este el - a imbatranit, este acum singur, el ar fi vrut ca povestea aceea sa fi fost altfel - dar trecutul nu il mai putem schimba. Traim, pare a zice Bergman, doar pentru a ne chinui pentru trecutul nostru. Murim, pare a zice Bergman, doar pentru a reveni in amintirea cuiva, pentru a retrai in fata lui, chinuindu-ne pentru trecutul nostru. Ne chinuim, pare a zice Bergman, vazand clar si trecutul celuilalt - ne chinuim si pentru noi, si pentru celalalt. Si singurul lucru pe care il putem face, pare a zice Bergman, este sa mangaiem doar amintirea noastra, doar amintirii noastre putem sa ii dam alinare, preluandu-i noi propriul ei chin si adaugandu-l chinului de acum.

Si totusi, indraznesc eu sa zic, nu, Bergman nu are dreptate - nu, totul e prea negru si prea chinuitor in filmele lui. Poate ca el este acum un intelept - la naiba cu intelepciunea. Nu, indraznesc eu sa zic, nu, oamenii aceia nu trebuie sa se chinuie, nici el, nici iubita lui, acum o amintire - povestea lor de dragoste a fost frumoasa -dragostea are o valoare mult mai mare decat orice alte valori - e foarte bine ca l-a iubit, desi era casatorita, desi el era un looser - l-a iubit pentru ca el merita sa fie iubit - ei doi ar fi trebuit sa regrete daca si-ar fi reprimat pasiunea. Indraznesc eu sa zic - pasiunea lor nu e un blestem - cu tot amoralul din ea, cu tot sordidul, cu toata distrugerea unei familii - nu, din contra, a fost sansa vietii lor - si au trait-o. Nimic nu e de regretat.

Asa mi-am zis cand am vazut filmul - dar chiar sa nu fie nimic de regretat? Despre fetita din film am vorbit prea putin. Distrugerea casniciei a dus pana la urma la sacrificarea fetitei - filmul nu o spune clar, ci o da mai mult de inteles. Pasiunea lor a izvorat din nevoia de dragoste, sau dintr-o pornire perversa de distrugere? Si cine a fost atunci mai mult de vina? El? Sau ea, de fapt?

Ca orice film mare, nu ne impune raspunsurile, ci ni le lasa noua in seama.

(German and Nordic Cinema)

Monday, January 29, 2007

A Czech Movie with Unknown Title

Josef Sudek - Still Life


I saw long time ago a Czech movie that was extraordinary. I think it was made in the sixties or seventies.

Unfortunately I don't know the title - I don't know the director, either. I watched it on TV sometime in the 80's. It was a Saturday night, I was visiting some friends - the movie was on a Bulgarian channel, so it was dubbed in Bulgarian. The original soundtrack was still audible, Czech and Bulgarian words were flowing together. None of us knew Czech or Bulgarian, only a bit of Russian, which could have helped, maybe. Fortunately for us, there were English subtitles.

I thought it was a movie by Forman - however it seems that it is made by another Czech filmmaker. I did a search on the imdb, with no luck at all.

It is about a group of very old people, living in a small town - they prepare the celebration of 50 or 60 years since high school graduation.

As they are very old, there are all kind of comic situations. Four of them prepare a piece of chamber music for the event, only each one has his own habits, his own ideas... One of these folks is a difficult person, always giving hard time to the others.

Actually he hopes to meet at the celebration his love from the high school years. He had got married with another girl - and life went on, not particularly bad, while not particularly happy, either. And he would like to see his old girlfriend - he does not know very well what he would say to her, but he hopes somehow that a kind of miracle would take place, and his life would find suddenly a sense.

The day of the event comes - only the old flame is no more - she had died a couple of months ago.

Our fellow leaves the party, as he does not want his tears to be seen. One of the other classmates comes and hugs him, let's have some fun - let's dance and sing in the park, barefoot.

But the militiaman can give us a fine!

He will not, come on. Let's do it!

And, yes, the miracle takes place - the old nasty guy starts to smile.

And meanwhile I found the title! I asked on imdb and I got this response:

It is a legendary Czech TV film from 1980 called Nezralé maliny (Unripe raspberries), directed by Frantisek Filip and written by Jirí Hubac. It´s a real jewel among tv works of that time. Information about it is unfortunately very rare anywhere.




(Filmofilia)

Friday, January 26, 2007

Ryszard Kapuscinski a incetat din viata

Ryszard Kapuscinski
Unul dintre cei mai mari jurnalisti a incetat din viata. Ryszard Kapuscinski.

John Le Carre spunea ca Marquez este vrajitorul literaturii secolului XX, iar Kapuscinski este prestidigitatorul jurnalisticii acestui veac. Atunci cand uita ca este jurnalist, Kapuscinski devenea egalul lui Marquez. Iar in The Soccer War el a uitat ca este jurnalist - si a scris o mare capodopera - are simtul de aventurier al lui Hemigway si in acelasi timp imaginatia de vrajitor a lui Marquez. Si lasa povestea sa curga de la sine - si se lasa si pe el in voia povestii. Pentru ca el este unul din eroi tot timpul.

Am citit si Imperium - acolo e mare jurnalist, si are pagini geniale cand uita ca e jurnalist. Paginile in care descrie vizita lui la Kolyma in 2000 sunt fara egal. Am citit paginile in care relateaza tragedia de acolo si am gasit multe informatii, si putere de sinteza - tot ce face ca un ziarist sa fie mare - dar paginile in care isi descrie vizita la Kolyma in 2000 sunt capodopera.

Mai are cateva carti - le voi cumpara pe rand. Cand ma gandesc ca l-am descoperit din intamplare ... Am gasit The Soccer War la Politics & Prose ...

Dumnezu sa il odihneasca.

Wednesday, January 24, 2007

Crazy Love

Linda and Burt Pugach in 1977. He spent 14 years in prison for having lye thrown in her face.
(Click here for the Romanian version)


I love New York because it’s crazy like nowhere else. Unique in so many respects. Ugly while refined – in New York refinement and ugliness are co-dependent.

But sometimes New York can be just a small place with common people like everywhere else. Only, as it happens, ordinary people hide within themselves extraordinary stories. To discover their stories, one needs a bit of insight, a bit of empathy. This is the New York searched by the documentaries of Dan Klores. His last one is Crazy Love.

A married couple. The photo above is from 1977. Now he is in his seventies, she is ten years less. She kept her beauty and he could say about her,

She’s got a fine sense of humor when I’m feeling low down
And when I come to her when the sun goes down

(I’d like to thank Deborah, my colleague on a yahoo forum - Vorbe si Palavre - Words and Chatters - for signaling me the song of Van Morrison, Crazy Love, that I quote here)

Their liaison started in the 50’s. He was 32 years old, she was 21. And he was crazy for her...

Burt Pugach and Linda Riss, here in 1957.
I can hear her heart beat for a thousand miles
And the heavens open every time she smiles
And when I come to her that’s where I belong
Yet I’m running to her like a river's song





There was however an issue – he was married by that time.

He promised her to divorce his wife. Only, as you know, men are always very easy in making promises, much slower to fulfill them. So, after a while, she got tired and decided to break the affair. He got crazy and started to stalk her – eventually, in a moment of totally craziness, he threw lye on her face, leaving her blind.

He was condemned for this crime and spent the next 14 years in prison.

During these 14 years he kept on sending her letters, asking for forgiveness, and declaring his love. He was released in 1974. They got married in the same year.




Man, wait a little, what's with this crazy story? What's so extraordinary? Well, I think this is a very straight story about the savage hidden in our inner - the savage civilized self.

And it tells us also something very fearful about co-dependence - between prey and predator. And this is New York actually - ask any inhabitant there - New York is prey and predator living in co-dependence.

(New York, New York)

Monday, January 22, 2007

Doua romane de Valentin Rasputin

Valentin Rasputin
Judecam oamenii si faptele lor dupa un cod stabilit de cetate. Civilizatia noastra este o civilizatie a cetatii, participam la istorie si ne integram in istorie, iar valorile noastre sunt valorile statornicite de istorie.
Este peste tot asa? S-a afirmat ca o deosebire esentiala intre catolicism si ortodoxie este viziunea asupra divinitatii - viziunea catolica este istorica,viziunea ortodoxa este cosmica.
Omul trebuie sa se raporteze la istorie, sau la cosmos? Daca se raporteaza la istorie, el este in primul rand membru al cetatii. Este participant la istorie. Dar daca se raporteaza la cosmos? Atunci incearca sa participe la ritmurile cosmosului. Poate ca atunci este in primul rand om.
Incorporat la inceputul razboiului, un taran a inteles ca sanse de a scapa cu viata sunt mici. A inteles ca asta era soarta lui, si ... a luptat. A fost si decorat de vreo doua ori. Si anii au trecut, iar razboiul se apropia de sfarsit. Omul a inceput sa se gandeasca la faptul ca acum sansele de a scapa cu viata au devenit aproape certitudine - daca la inceputul razboiului a scapa cu viata insemna un mare noroc - acum la sfarsit, a muri in lupta insemna un mare ghinion. Si desigur, putea muri de un glonte chiar in ultimul minut de razboi.
A fost ranit, a fost dus intr-un spital militar si se parea ca va fi trimis acasa. S-a linistit - de acum nu mai are cum sa moara - la urma urmelor, si-a facut datoria. Ei bine, in ultima zi de spital, comisia medicala a decis brusc altfel - ca omul era inca apt de lupta si l-a trimis inapoi pe front.
S-a dus la gara sa ia trenul spre unitate. Ar fi ajuns in doua zile. Dar daca se repezea cu alt tren pana acasa? Ar fi ajuns la unitate in vreo cinci zile, nici nu s-ar fi observat. Sau poate s-ar fi observat si ar fi fost pedepsit? Poate ar fi primit numai o dojana? Poate vreo doua zile de arest? Merita sa riste? Trenul spre unitate a trecut, nu a avut curaj sa ia nici urmatorul tren care mergea spre casa, sa dea o fuga.
A trecut o zi, si inca o zi, iar intarzierea la unitate se marea. Incepea sa riste tribunalul militar. Pana la urma a luat trenul spre casa - dar s-a ascuns imediat in padure. Era de acum dezertor.
I-a dat de stire sotiei. Ea l-a considerat vinovat. Dar era sotia lui - deci trebuia sa imparta vina cu el. Daca el era vinovat si ea era vinovata. Asta era de acum soarta lor.
A inceput sa mearga pe ascuns in pestera unde el se ascundea, sa ii duca mancare. A ramas gravida. Incurcata treaba! I-a spus lui, iar el a inceput sa o sarute fericit - si-a dat seama ca toate se intamplasera pentru ca datoria lor cea mare era sa aduca un suflet pe lume.
Burta ei a inceput sa ii creasca, soacrei i-a spus ca si-a inselat barbatul - soacra a inceput sa o blesteme. Dar socrul a venit seara la ea si i-a spus, mai fata, pe nevasta-mea poti sa o prostesti, dar eu te stiu bine, nu esti tu aia care sa iti inseli barbatul, spune-mi unde este baiatul meu? Macar spune-mi ca traieste!
Ea i-a raspuns ca nu stie. El a blestemat-o. Ea a tacut, incrancenata.
Traieste si ia aminte, asa se numeste cartea asta, a siberianului Valentin Rasputin. Живи и помни e titlul pe ruseste, Traieste si aminteste-ti, sau Traieste si pomeneste.
A pomeni, se foloseste mult in liturghia ortodoxa, iar parintele Schmemann, poate unul din cei mai profunzi teologi ortodocsi ai secolului XX, are un text admirabil despre sensul pomenirii. Inseamna intr-adevar sa iei aminte.
Asadar, traieste si ia aminte - ia aminte la cum traiesti, ia aminte la tine, ia aminte la dragoste, ia aminte la urmasii tai, ia aminte la locul unde traiesti, dar nu la cetate, ci la cosmos, priveste cu ochii deschisi, cu multa luare aminte, in sufletul tau, in sufletul locului, si traieste.

-----------

Lacul de acumulare al unei hidrocentrale in constructie va acoperi locul pe care se afla un sat -taranii incep sa paraseasca satul ce va fi acoperit de ape. Cei mai tineri o fac cu inima mai usoara, satul era oricum cam izolat si cumva in afara tumultului vietii moderne, dislocarea poate fi pentru ei sansa unei vieti noi, intrarea lor in societatea de azi. Cei mai batrani au insa inima grea. Locul asta era al lor, intre ei si pamantul pe care acum trebuiau sa il paraseasca exista ceva, o legatura, un soi de Legamant, acum isi dadeau seama de trainicia legaturii - simteau trainicia cu durere - ei simteau ca pamantul asta nu trebuia distrus - simteau ca pamantul asta era de fapt o divinitate - ca legatura lor cu natura era de fapt o legatura intre om si divinitate - aici divinitatea stapana era acel Duh al locului - a parasi locul, a-l lasa prada apelor noului lac insemna a incalca Legamantul - a tulbura grav Duhul locului, poate chiar a-l omori - simteau ca razbunarea acelei divinitati poate fi ingrozitoare - sau poate simteau ca lacul de acumulare insemna moartea Duhului - si odata cu asta si moartea comunitatii lor - simteau ca bine nu va mai fi de acum incolo.
Este subiectul romanului Despartirea de Matiora (Прощание с Матёрой) al siberianului Valentin Rasputin.
Imi amintesc de discutiile avute la aparitia traducerii in romaneste - discutam cu cativa prieteni despre acel Duh al locului zugravit cu atata forta de Valentin Rasputin - un Duh care asigura o memorie colectiva, o matrice comuna, un subconstient al comunitatii - dar mai mult de atat - un Duh care asigura de fapt viata comunitatii - paduri, ape, animale, livezi, ogoare, toate guvernate de Duhul acela misterios, dupa legi de el stiute.
Iar ei, oamenii, cand mureau si erau ingropati, deveneau parte a pamantului, deveneau parte a acelui Duh.
De la inceputuri comunitatea respectase Legamantul - acum urma sa il incalce - si nimic nu mai putea fi bine de acum incolo.
Mi-am amintit de cartea lui Valentin Rasputin vazand filmul lui Kurosawa, Dreams. Si romanul acela, si filmul acesta, mi-au vorbit despre relatia om -univers, cum este, cum ar trebui sa fie.



(Valentin Rasputin)

Labels:

Sunday, January 21, 2007

Hillary enters the race

Hillary Clinton
(Click here for the Romanian version)
I'm in and I'm in to win - Sen. Hillary Clinton entered officially the race. Today's Washington Post has a large article on the subject, Hillary Clinton Opens Presidential Bid.
I do not think she has exactly the same political views as her husband. The champion of the centrist approach is the governor of New Mexico, Bill Richardson, also expected to enter the race very soon.
While I was writing this post, Governor Richardson made his announcement. Asked how he can compete with nationally known candidates such as Clinton and Obama, Richardson said: I'll outwork them.
Of course, Hillary Clinton and Barack Obama have much stronger positions within the Democratic Party. I read today an op-ed in W. Post by E. J. Dionne Jr. - he makes an interesting comparison between the two main contenders in the Democratic race. Says he, the most important difference lies in where their respective political journeys began. While Hillary Clinton belongs to the top tier of the Democratic Party, Barack Obama started his political life as a community organizer in Chicago. This gave him a kind of a bottom-up perspective: his ideas were shaped by his grass-roots background, much rather than by the political machine of the party.

Thursday, January 18, 2007

Art Buchwald passed away

Art Buchwald

(click here for the Romanian version)

Every time you think television has hit its lowest ebb, a new program comes along to make you wonder where you thought the ebb was.
My friends were just arguing today about TV policies, and I am sure he would have been fine among us.
If you attack the establishment long enough and hard enough, they will make you a member of it.
He remained untamed.
After many years spent as a correspondent in Paris, he returned to the US capital. He was now supposed to follow closely the events on the Capitol Hill - only his natural environment would have been Paris, so his next title was I chose the Capital Punishment.
Just when you think there's nothing to write about, Nixon says, "I am not a crook." Jimmy Carter says, "I have lusted after women in my heart." President Reagan says, "I have just taken a urinalysis test, and I am not on dope.
They admired him while fearing him, presidents after presidents, senators after senators - and we have always waited for his op-eds in the New York Herald Tribune - here in Romania they were reproduced by Lumea - there is a book by Felicia Antip, Lumea din ziare, that describes the struggle of a few Romanian journalists to keep the public informed.
Then the New York Herald Tribune went out of business, and something unique happened: two other major journals, New York Times and Washington Post, made possible a European edition, the International Herald Tribune, so the op-eds of Art Buchwald went on.
You can't make up anything anymore. The world itself is a satire. All you're doing is recording it.
Art Buchwald passed away.

Wednesday, January 17, 2007

Intalniri neasteptate cu romani: Petre Solomon

Edgar Allan Poe Anticariatul de pe Charles Street avea acelasi rafinament straniu pe care il avea tot centrul istoric al Baltimorelui. Imaginea lui Edgar Allan Poe ma urmarea cu privirea de pe unul dintre pereti. Anticariatul (Clayton Fine Books) avea un barulet cu cafele, prajituri si sandvisuri, intrai apoi printre rafturile cu carti si reviste aflate in aceeasi varietate si aceeasi neoranduiala fascinanta pe care o gaseai in orice anticariat american, dar clientii erau cei mai interesanti - cei mai multi erau tineri, pareau studenti - clientii batrani pareau si ei niste eterni studenti, unii din ei usor neglijenti sau poate chiar jerpeliti o idee, altii imbracati o idee bizar. Anticarul era un om cam de varsta mea, care parea o copie usor imbatranita a personajului de pe perete. Eram in universul lui Edgar Allan Poe.

Once upon a midnight dreary, while I pondered weak and weary,
Over many a quaint and curious volume of forgotten lore,
While I nodded, nearly napping, suddenly there came a tapping,
As of some one gently rapping, rapping at my chamber door.`
'Tis some visitor,' I muttered, `tapping at my chamber door -
Only this, and nothing more.

Si deodata imi veneau in minte versurile asa cum le cunoscusem prima oara, in talmacirea romaneasca,

Intr-un miez de noapte crincen, pe cind - ostenit si linced -
Meditam peste vechi tomuri - o, uitat e tilcul lor! -
Mi-a parut, ca-n vis, ca bate cineva la usa:
„Poate E vreun oaspe ce se-abate pe la mine-ntimplator,
Da, un oaspe care bate-n usa mea, incetisor."
Mi-am soptit, increzator.

Veneam a nu stiu cata oara in Baltimore, in cautarea universului lui Edgar Allan Poe, pe care ma obisnuisem sa il gasesc in anticariatul de pe Charles Street - si ca de fiecare data gandul la Poe se asocia cu gandul la talmacitorul lui in romana.

Ah, distinctly I remember it was in the bleak December,
And each separate dying ember wrought its ghost upon the floor.
Eagerly I wished the morrow; - vainly I had sought to borrow
From my books surcease of sorrow - sorrow for the lost Lenore -
For the rare and radiant maiden whom the angels named Lenore -
Nameless here for evermore.

Gindul, vai, ma mai petrece spre acel Dechemvre rece
Cind taciunii pareau stafii alungite pe covor.
Zorii-i asteptam cu sete: nici un tom vreun leac nu-mi dete
Ca sa uit de moartea fetei, careia-i spuneau Lenore
Insisi ingerii - frumoasa, luminoasa mea Lenore,
Dusa-n vecii vecilor!

Se spune de obicei traduttore - traditore, dar Petre Solomon a talmacit in romaneste fara sa tradeze spiritul celor tradusi - a intrat in universul fiecaruia, si i-a retrait pe fiecare dintre ei - si a fost pe rand Mark Twain si Graham Greene, Iuhan Smuul si Walter Scott, Ray Bradbury si Jack London, Herman Melville, Shelley, Rimbaud, Milton, si atatia altii. A fost Ivanhoe al lui Sir Walter Scott, crezandu-se indragostit de domnita Rowena, fara sa stie cat de tare o iubea pe Rebecca, a fost capitanul Ahab, obsedat de Moby Dick, a calatorit impreuna cu Iuhan Smuul pe gheturile Antarcticei, a fost obsedat de Paradisul care l-a obsedat si pe John Milton, si a fost rascolit de amintirea Lenorei, rascolindu-ne si pe noi.

And the silken sad uncertain rustling of each purple curtain
Thrilled me - filled me with fantastic terrors never felt before;
So that now, to still the beating of my heart, I stood repeating`
'Tis some visitor entreating entrance at my chamber door -
Some late visitor entreating entrance at my chamber door; -
This it is, and nothing more,

Purpuriile perdele, cu fosninde catifele,
Ma faceau, ca niciodata, in adinc sa ma-nfior,
Incit repetam intr-una, pentru-a potoli furtuna
Inimii, zvicnind nebuna: „E vreun oaspe doritor
Sa-l primesc la mine-n casa, - vreun prieten trecator.
De ce-as fi banuitor?"

L-am cunoscut prima oara pe Petre Solomon din traducerea pe care a facut-o unei carti pe care am recitit-o de atatea ori in anii copilariei, Comoara din Insula, a lui Robert Louis Stevenson. Peste ani, cand aveam sa ma apuc sa invat englezeste, am cumparat o editie in engleza. Si am ramas fermecat de comparatia dintre textul original si talmacirea facuta de Petre Solomon.

I remember him as if it were yesterday, as he came plodding to the inn door, his sea-chest following behind him in a hand-barrow – a tall, strong, heavy, nut-brown man, his tarry pigtail falling over his shoulders of his soiled blue coat...

Chiar asa imi placea sa ma gandesc la cel care scrisese cartea, cu cuvintele din talmacirea in romaneste:

Imi amintesc de parca ar fi fost ieri, cum a venit miscandu-se greoi spre poarta hanului, urmat de un baietel care ii cara cufarul marinaresc intr-o roaba. Era un om inalt si voinic, oaches, epoletul murdarit de gudron ii atarna de pe mantaua lui soioasa...

Oare cine era in realitate batranul lup de mare adastat la hanul Amiral Benbow, sa fi fost autorul, Robert Louis Stevenson, sau cel care imi daduse putinta sa citesc cartea in romaneste? Sau poate ca Petre Solomon era dimpotriva, aidoma doctorului Livesey, unul din ceilalti eroi ai cartii?

Am avut ocazia sa il vad peste cativa ani. Eram la Ateneu impreuna cu parintii mei, in pauza cineva ni l-a aratat, el e Petre Solomon. Am tresarit, eram de acum destul de mare si stiam numele celui care tradusese Treasure Island. Puteam sa imi inchipui ca intr-o zi voi rataci prin Baltimore, cautand spiritul lui Edgar Allan Poe si amintindu-mi mereu de cel care-l talmacise in romaneste?

Presently my soul grew stronger; hesitating then no longer,
`Sir,' said I, `or Madam, truly your forgiveness I implore;
But the fact is I was napping, and so gently you came rapping,
And so faintly you came tapping, tapping at my chamber door,
That I scarce was sure I heard you'
- here I opened wide the door; -
Darkness there, and nothing more.

Cind mi-am mai venit in fire, spus-am fara sovaire:
„Domnule, sau poate Doamna, sa ma ierti, eu te implor:
Somnul imi dadea tircoale, cind bataia dumitale
Se-auzi, atit de moale si atit de-nselator,
C-am crezut ca mi se pare..." Si-am deschis, netemator,
Beznei ce pindea-n pridvor.

Am revenit peste cateva saptamani in Baltimore. Am intrat din nou in anticariatul de pe Charles Street. Am gasit o editie in limba engleza a lui Paul Celan. Am staruit asupra ei, pana la urma nu am cumparat-o, am ales alta carte si mi-am zis ca voi cumpara versurile lui Celan data viitoare. Insa data viitoare aveam sa aflu ca volumul fusese vandut.

Aveam sa il reintalnesc pe Paul Celan, si odata cu acesta pe Petre Solomon, in paginile unei carti care mi-a fost daruita la Bucuresti: cartea Feliciei Antip, Aventuri ale constiintei de sine. Unul din capitole este dedicat lui Paul Celan si lui Petre Solomon. Stiam de prietenia dintre ei, auzisem de filmul documentar facut de Alexandru Solomon (fiul lui Petre), Duo pentru Paoloncel si Petronom­ - nu am avut ocazia sa il vad - insa capitolul din cartea Feliciei Antip este cu totul altceva - ca si Ryszard Kapuscinski (despre ale carui carti va trebui sa vorbesc cat de curand, inainte de orice despre The Soccer War) - amandoi sunt jurnalisti de mare calitate - amandoi uita cateodata ca sunt jurnalisti si atunci devin scriitori extraordinari. Capitolul consacrat lui Paul Celan si Petre Solomon este un asemenea caz - Felicia i-a recreat pe Celan si Solomon, care au devenit personajele ei si povestea lor este extraordinara. Nu este singurul capitol al cartii in care Felicia uita ca este jurnalista - unii cititori ai ei au fost nedumeriti de amanunte care li s-au parut inexacte ale unor biografii prezentate in carte - numai ca ei uita ca Aventuri ale constiintei de sine este de fapt universul Feliciei, populat de biografii ale eroilor ei, Celan, si Petre Solomon, si Philip Roth, si Henry Roth, devin eroii ei - cartea Feliciei este un univers populat cu autori care scriu la randul lor carti in care nu odata eroii sunt autori la randul lor - Aventuri ale constiintei de sine nu este o colectie de biografii, chiar de biografii pe marginea carora Felicia mediteaza - este altceva - este un univers de visuri recurente.

In cartea Feliciei l-am raintalnit pe Petre Solomon inca odata, cu versiunea romaneasca a Tangoului Mortii a lui Paul Celan - din cartea Feliciei am aflat ca Tangoul Mortii a aparut pentru prima oara in romaneste, inainte ca originalul german sa fie publicat.

Laptele negru din zori il bem cind e seara
il bem la amiaz il bem si la noapte
il bem si il bem
sapam o groapa 'n vazduh si nu va fi strimta
Un om sta in casa se joaca cu serpii si scrie
el scrie 'n amurg in Germania, Aurul parului tau
Margareta
scrie si iese in prag scapara stelele 'n cer el isi
fluiera ciini
evrei-i si-i fluiera el porunca le da ca sa sape o
groapa 'n tarina porunca ne da sa cintam
pentru dans


Laptele negru din zori te bem cind e noapte
la amiaza te bem te sorbim dimineata si seara
te bem si te bem
Un om sta in casa se joaca cu serpii si scrie
el scrie 'n amurg in Germania Aurul parului tau
Margareta
Cenusa parului tau Sulamith o groapa sapam in
vazduh si nu va fi strimta
El striga sapati mai adinc iar ceilalti cintati
arma o 'nsfaca, o flutura, albastrii i-s ochii
sapati mai adinc iar ceilalti cintati pentru dans mai
departe

Laptele negru din zori te bem cind e noapte
te bem la amiaza si seara te bem
te bem si te bem
un om sta in casa, aurul parului tau Margareta
cenusa parului tau Sulamith el se joaca cu serpii

El striga cintati mai blajin despre moarte caci
moartea-i un mester german
el striga plimbati un arcus mai cetos pe viori veti
creste ca fumul atunci
veti zace 'ntr'o groapa in nori si nu va fi strimta

Laptele negru din zori te bem cind e noapte
te bem la amiaz e moartea un mester german
te bem dimineata si seara te bem si te bem
e moartea un mester german albastrii i-s ochii
cu plumbul te improasca din plin si adinc te loveste
un om sta in casa aurul parului tau Margareta
cinii spre noi si-i asmute ne daruie-o groapa 'n
vazduh
se joaca cu serpii visind e moartea un mester german

aurul parului tau Margareta

cenusa parului tau Sulamith.


Aveam apoi sa dau si de versiunea originala, Todesfuge - Edelina Stoian a gasit adresa pe web si ne-a pus-o la dispozitie noua, prietenilor ei de pe lista virtuala de vorbe si palavre de prin toate colturile Pamantului:

wir trinken sie mittags und morgens wir trinken sie nachts
wir trinken und trinken
wir schaufeln ein Grab in den Lueften da liegt man nicht eng
ein Mann wohnt im Haus der spielt mit dem Schlangen der
schreibt
der schreibt wenn es dunkelt nach Deutschland dein goldenes
Haar Margarete
er schreibt es und tritt vor das Haus und es blitzen die Sterne er
pfeift siene Rueden herbei
er pfeift seine Juden hervor laesst schaufeln ein Grab in der Erde
er befiehlt uns spielt auf nun zum Tanz

Schwarze Milch der Fruehe wir trinken dich nachts
wir trinken dich morgens und mittags wir trinken dich abends
wir trinken und trinken
Ein Mann wohnt im Haus der spielt mit den Schlangen der
schreibt
der schreibt wenn es dunkelt nach Deutschland dein goldenes
Haar Margarete
Dein aschenes Haar Sulamith wir schaufeln ein Grab in den
Lueften da liegt man nicht eng

Er ruft stecht tiefer ins Erdreich ihr einen ihr andern singt und
spielt
er greift nach dem Eisen im Gurt er schwingt seine Augen sind
blau
stecht tiefer die Spaten ihr einen ihr andern spielt weiter zum
Tanz auf

Schwarze Milch der Fruehe wir trinken dich nachts
wir trinken dich mittags und morgens wir trinken dich abends
wir trinken und trinken
ein Mann wohnt im Haus dein goldenes Haar Margarete
dein aschenes Haar Sulamith er spielt mit den Schlangen

Er ruft spielt suesser den Tod der Tod ist ein Meister aus
Deutschland
er ruft streicht dunkler die Geigen dann steigt ihr als Rauch in
die Luft
dann habt ihr ein Grab in den Wolken da liegt man nicht eng

Schwarze Milch der Fruehe wir trinken dich nachts
wir trinken dich mittags der Tod ist ein Meister aus
Deutschland
wir trinken dich abends und morgens wir trinken und trinken
der Tod ist ein Meister aus Deutschland sein Auge ist blau
er trifft dich mit bleierner Kugel er trifft dich genau
ein Mann wohnt im Haus dein goldenes Haar Margarete
er hetzt seine Rueden auf uns er schenkt uns ein Grab in der Luft
er spielt mit den Schlangen und traeumet der Tod ist ein Meister
aus Deutschland

dein goldenes Haar Margaretedein aschenes Haar Sulamith



(Intalniri neasteptate cu Romani)

(Edgar Allan Poe)

Labels:

Tuesday, January 16, 2007

Don't tell Mama, I'm for Obama

Don't tell Mama, I'm for Obama
(click here for the Romanian version)


Will be Barack Obama the next American president? Why not? Well, but he's far too young, you'll say. He'll be only 47 in 2008. And he's been in the US Senate only for two years. To say nothing that America could not be yet quite ready for an African-American president.

And this is not all. Actually Barack Obama is hundred percent unconventional. Dems and Republicans are in a cultural war while Mr. Obama does not seem to be interested too much in it. It's like he'd realize that the issues in the cultural war of the elite were not the real issues of the American society.

It's not just hazard that the Kosacks and other bloggers are not particularly enthusiastic about Mr. Obama. He's not a radical, rather a centrist, anyway a moderate, with constructive and very balanced approaches.

Well, I believe the great atout of Barack Obama is just the lack of traditional atouts. He is the totally unconventional candidate. And it could be that in 2008 the American society would be in need just for a total unconventional guy. Remember Jimmy Carter.

For some months the question was whether Barack Obama would take his risks or not. Some were recommending him to wait till 2012, some others were telling him to target rather the vice presidential position, making team with Hillary Clinton. And there were some worried that the Dems would loose their chances with Mr. Obama. That Dems were driving the wrong horse with Mr. Obama, so to speak.

Well, there were too much advisers in town, so Barack Obama decided to do what his guts (read political instincts) were telling him to do. He announced his first step in the electoral race, the exploratory committee. And the final decision will be taken on February 10th. Quite a mensch, isn't it?

Labels:

Gestul de barbat al lui Obama

Barack Obama intr-o fotograife total neconventionala
(click here for the English version)
Va fi Obama viitorul presedinte al Americii? Poate ca da, de ce nu? Bine, bine, dar este inca foarte tanar. In 2008 va avea de abia 47 de ani. Si este de abia de doi ani senator. Ceilalti prezidentiabili au state de vechime mult mai serioase. Si apoi, este pregatita America sa aiba in fruntea ei un presedinte negru?

Si asta inca nu ar fi nimic. De fapt Barack Obama este cu totul altfel decat toti ceilalti candidati in toate privintele. Democratii si republicanii sunt angajati intr-un razboi cultural, la care Obama nu pare deloc sa participe. De parca si-ar da seama ca razboiul cultural democrat-republican se refera exclusiv la probleme ale elitei, iar societatea americana are de fapt cu totul alte probleme.

Nu este o intamplare ca Barack Obama nu ii entuziasmeaza prea tare pe bloggerii radicali angajati politic alaturi de democrati. Pentru ca Obama nu este deloc un radical, este mai curand un centrist, in orice caz un moderat, cu abordari constructive si foarte bine cumpanite.

Ei bine, cred ca marele atu al lui Barack Obama este tocmai lipsa atuurilor traditionale. Este candidatul total neconventional. Si s-ar putea ca societatea americana sa aiba nevoie in 2008 de un candidat total neconventional. S-ar putea ca in 2008 societatea americana sa fie satula de abordari partizane pe probleme care nu o intereseaza.

In istoria Americii a mai existat cazul unui candidat total neconventional care a devenit presedinte in pofida oricaror prognoze politice. A fost Jimmy Carter. Si atunci societatea americana era satula de ce se petrecea in elita politica.

De cateva luni intrebarea era daca Barack Obama, senatorul democrat din partea statului Illinois, se va angaja in lupta electorala sau nu. Unii i-au recomandat sa mai astepte pana in 2012. Altii i-au recomandat sa tinteasca mai curand pozitia de vicepresedinte si sa intre in echipa cu senatorea Hillary Clinton. Altii s-au aratat ingrijorati ca prejudecatile rasiale il vor dezavantaja decisiv si in felul acesta Partidul Democrat isi va irosi sansele.

Cum stim, copilul cu prea multe moase moare cu buricul nelegat. Probabil ca o stie si Barack Obama, care s-a decis in fine sa faca gestul de barbat - asa ca ieri a anuntat ca a infiintat un comitet care sa exploreze sansele lui de a fi ales. Este un prim pas in angajarea in cursa electorala. Obama isi va anunta oficial intentia de a candida (sau de a nu participa la competitie) pe 10 februarie.

Bine, bine, si senatoarea Hillary Clinton nu se va supara? Probabil ca da. Circula o vorba zilele astea prin Partidul Democrat, Don't tell Mama, I'm for Obama.

Labels:

Friday, January 12, 2007

Stalingrad



Am avut posibilitatea acum vreo doi sau trei ani sa vad filmul german Stalingrad - mi s-a parut un film extraordinar, mi s-a parut ca nu se abatea deloc dela adevarul istoric - si am admirat taria cu care cineastii germani care au facut filmul au privit acest moment atat de important si atat de dureros al istoriei lor. Filmul nu ii infrumuseta pe germani, si nici pe rusi - in acelasi timp nu ii uratea nici pe unii, nici pe ceilalti. Eroii nu erau marii comandanti, si nici calaii SS-isti sau KGB-isti - ci oameni simpli, angajati in marele macel. Oameni nici buni, nici rai, oameni si atat.

Filmul m-a impresionat, cum zic, si mi-a amintit de un articol pe care il citisem cu foarte multi ani in urma in revista Orizonturi - erau prezentate scrisori trimise acasa de militari germani prinsi in incercuirea de la Stalingrad - aceste scrisori nu ajunsesera niciodata acasa, ci fusesera capturate de sovietici - iar dupa douazeci de ani sovieticii le dadeau publicitatii.

Erau scrisori sfasietoare,tocmai pentru ca erau scrise de oameni obisnuiti, care stiau ca vor muri in inclestarea de acolo - unul povestea despre un pian gasit intr-una din casele bombardate - un coleg cantase la acel pian, pe malul Volgai, in gerul cumplit, piese de Beethoven - o scena suprarealista, care de fapt simboliza suprarealismul inclestarii - cred ca plecand de la scrisoarea aceasta s-ar putea scrie un roman zguduitor despre tragedia de la Stalingrad - sigur ca nu ar fi o cronica exacta, dar ar fi un roman extraordinar - sa intelegi ceea ce omeneste s-a intamplat la Stalingrad, pornind de la imaginea aceasta -un pian pe malul Volgai, ger ciumplit, toti vor muri in curand, unul din ei canta Beethoven - o alta scrisoare se adresa sotiei, pastreaza-mi aminitirea timp de sase luni, nu mai mult, apoi gaseste un tata pentru cei doi copii ai nostri - o alta scrisoare se adresa tatalui, pastor luteran, fiul isi pierduse credinta in Dumnezeu la Stalingrad si isi blestema tatal - si poate ca de fapt acel om, care a murit desigur in inclestare, de abia atunci, pierzandu-si credinta in Dumnezeu, in patrie, in tatal sau, de abia atunci a descoperit adevarul fundamental - poate de abia atunci l-a descoperit cu adevarat pe Dumnezeu - poate ca Dumnezeul adevarat este acolo unde orice credinta si orice speranta se dovedesc niste minciuni.

Si am comparat filmul, vazut prin 2003, cu scrisorile, citite in anii '60 - si am fost la fel de zguduit.

In inclestarea aceea ingrozitoare, in care s-au intamplat lucruri atat de cumplite, si in care si rusii, si germanii, soldatii obisnuiti, au coborat atat de jos in infern, acolo inainte de a muri, ei au pierdut totul si au ramas doar oameni.

Afisul filmului


(German and Nordic Cinema)

Tuesday, January 09, 2007

Recurrent Dreams

Still Life from the Studio of Josef Sudek

















(click here for the Romanian version)

My repetitive dream: living the real life in Bucharest. I just woke up, Bucharest is far away. Saturday morning. Incredible weather for January: over sixty degrees! Bucharest is far away, only weather is the same there – I just called.

It’s time for some hiking. Where to go? Anyway, some place up the Potomac border. To Brookmont maybe? And then to descend some steps on the Valley Road towards Little Falls? Or to the Glen Echo Park? Then I’d descend on the border beyond the Sycamore Island. Or even up to Cabin John Bridge? It used to be there the terminus stop for the old street car, linking these villages to Georgetown. The street car stopped running back in the eighties, now you can hardly see its trace here and there along Potomac Avenue.

I prepare hastily some snacks, throw them in my backpack, then run to take the metro from Vienna. Virginian Vienna, in the Greater DC area.

Austrian Vienna … Living in the Communist paradise and dreaming at normality …. Vienna was our closest dream. Someone was telling me, that morning when I arrived at Vienna, as I get off the train, from the station platform you could see the whole city. I breathed deeply the air; it smelled like freedom. Suddenly life deserved to be lived. It was back in the seventies.

I took a book in the backpack. I’ve read it, only it’s hard to leave. A Romanian book, by Felicia Antip, Aventuri ale constiintei de sine. A book speaking about books speaking themselves about imaginary books. The world of Felicia Antip – a universe of universes … the world of recurrent dreams.

A joyful, noisy group steps in. Two families, husbands, wives, kids. They speak seemingly Greek, seemingly Spanish. I ask them, are you Brazilians? Yes, comes their reply, and where are you from? Romania, I say. They look at me joyfully surprised.

At Metro Center I switch trains, I’m going to Bethesda.

Now there is at Jerusalem by the sheep market a pool, which is called in the Hebrew tongue Bethesda, having five porches. In these lay a great multitude of impotent folk, of blind, halt, withered, waiting for the moving of the water. For an angel went down at a certain season into the pool, and troubled the water: whosoever then first after the troubling of the water stepped in was made whole of whatsoever disease he had… the text from the Gospel according to John, on an iron plate in front of the large bookstore in Bethesda.

Only I don’t want to go to that bookstore, it is another one, a small one, of used books, the books to be found everywhere on the shelves and on the floor. This bookshop used to be in Georgetown. They moved to Bethesda, only they kept their name, Georgetown Bookshop. It’s the place where I discovered Sudek, the great photographer from Prague, famous between the two world wars.

And it is the place where I met again Boris Pilniak. I had left him in the pages of a book by Alexandru Sahia, an edition printed in the thirties – Stalin would send him to disappear in the Gulag, then Pilniak disappeared also from the other editions of Sahia’s book, as they were printed after 1944. Now Pilniak is here, at the Georgetown Bookshop in Bethesda.

Josef Sudek, the photographer who lived in Prague – an eggshell, a pin, a leaf, something that’s looking as the shape of an old book – Sudek took banal objects and pulled out grains of sky.

And a bit further, also on the floor, an album with the churches of Kremlin. Blagoveshtcenskii Sobor among them, with the iconostasis painted partly by Rubliov, partly by Feofan Grek. I remember the day when I was there to look at Rubliov’s icons. It was an afternoon, the other excursionists went to the Museum for Oriental Art, only I chose to come again to the Kremlin, to see Blagoveshtcenskii Sobor, and the iconostasis. A small cathedral, very well balanced – it used to be the imperial chapel in the very old times. The icons of Rubliov, with their incredible blue, and their incredible grace. One day before I had been at Tretiakov, to find the icon section there closed for a perpetual renovation. So now, at Blagoveshtcenskii Sobor it was my first meeting with Rubliov’s art face to face. The first and the last encounter – I would meet Rubliov after that only in albums.

I bought from that bookshop some time ago an album with icons by Omiros - a Greek-American contemporary painter, who is trying to revive Byzantine art, using a non-figurative approach. His saints are guessed shapes, among grains of tears.

Only this bookshop is today closed, and the windows are filled with thick paper. I enter the hair design saloon nearby and ask the cashier what happened. She says, I think he knows, and shows me one of the hair dressers, an old guy with a very gentle approach. He comes to me smiling, how nice to see you again. Have you come on purpose, or just to say to me hi?

I am a bit puzzled, I think you are making a confusion. We haven’t met before, except if you come from Romania.

No, not from Romania. Are you born there? he asks me.

No, in Paris, it’s a bit complicated And you?

I’m born in Germany.

Well, so we don’t really know each other. Actually I came to ask you about the bookshop.

Oh, what a pity! They closed it, now it’s only on the web. What a pity, there were so many folks coming and spending hours among the books, what a pity! I feel so sorry for you.


He seems to me as a hero who has just descended from the novels of Gustav Meyrink.

Many years ago, in Beijing, as I was in front of a shopkeeper, he started the conversation exactly the same, how nice to see you again!

I’m afraid you confuse me. I’m coming here for the first time in my life.

Then your face reminds me of someone else… Mr. Dan came today here, such a nice gentleman! But you all, Romanian gentlemen, are very nice.

How do you know that I am a Romanian?

Oh, I am pretty sure that you came here before.


I am now far from Bethesda, in the woods. I don’t know yet where my destination will be. A tourist post warns me suddenly with its arrow: 10,000 Km to Luxor. That’s okay, at least I know now where I am.

(Bethesda)

Labels: ,

Monday, January 08, 2007

They left the Episcopal Church

A Christmas Eve service at The Falls Church. (Gerald Martineau -- The Washington Post)

Recently nine parishes from the Arlington County decided to leave the Episcopal Church and to place themselves under the authority of Archbishop Akinola, the Anglican Primate of Nigeria. It is a dramatic episode in the conflict between traditionalists and progressives within the Episcopal Church. In today's Washington Post, Reverend John Yates and Os Guiness (the rector and a parishioner from one of these parishes) explain their decision in an article entitled Why We Left the Episcopal Church. I think it is important to know the positions of both sides. Here it goes for the traditionalists:

When even President Gerald Ford's funeral at Washington National Cathedral is not exempt from comment about the crisis in the Episcopal Church, we believe it is time to set the record straight as to why our church and so many others around the country have severed ties with the Episcopal Church. Fundamental to a liberal view of freedom is the right of a person or group to define themselves, to speak for themselves and to not be dehumanized by the definitions and distortions of others. This right we request even of those who differ from us.
The core issue in why we left is not women's leadership. It is not "Episcopalians against equality," as the headline on a
recent Post op-ed by Harold Meyerson put it. It is not a "leftward" drift in the church. It is not even primarily ethical -- though the ordination of a practicing homosexual as bishop was the flash point that showed how far the repudiation of Christian orthodoxy had gone.
The core issue for us is theological: the intellectual integrity of faith in the modern world. It is thus a matter of faithfulness to the lordship of Jesus, whom we worship and follow. The American Episcopal Church no longer believes the historic, orthodox Christian faith common to all believers. Some leaders expressly deny the central articles of the faith -- saying that traditional theism is "dead," the incarnation is "nonsense," the resurrection of Jesus is a fiction, the understanding of the cross is "a barbarous idea," the Bible is "pure propaganda" and so on. Others simply say the creed as poetry or with their fingers crossed.
It would be easy to parody the "Alice in Wonderland" surrealism of Episcopal leaders openly denying what their faith once believed, celebrating what Christians have gone to the stake to resist -- and still staying on as leaders. But this is a serious matter.
First, Episcopal revisionism abandons the fidelity of faith. The Hebrew scriptures link matters of truth to a relationship with God. They speak of apostasy as adultery -- a form of betrayal as treacherous as a husband cheating on his wife.
Second, Episcopal revisionism negates the authority of faith. The "sola scriptura" ("by the scriptures alone") doctrine of the Reformation church has been abandoned for the "sola cultura" (by the culture alone) way of the modern church. No longer under authority, the Episcopal Church today is either its own authority or finds its authority in the shifting winds of intellectual and social fashion -- which is to say it has no authority.
Third, Episcopal revisionism severs the continuity of faith. Cutting itself off from the universal faith that spans the centuries and the continents, it becomes culturally captive to one culture and one time. While professing tolerance and inclusiveness, certain Episcopal attitudes toward fellow believers around the world, who make up a majority of the Anglican family, have been arrogant and even racist.
Fourth, Episcopal revisionism destroys the credibility of faith. There is so little that is distinctively Christian left in the theology of some Episcopal leaders, such as the former bishop of Newark, that a skeptic can say, as Oscar Wilde said to a cleric of his time, "I not only follow you, I precede you." It is no accident that orthodox churches are growing and that almost all the great converts to the Christian faith in the past century, such as G.K. Chesterton and C.S. Lewis, have been attracted to full-blooded orthodoxy, not to revisionism. The prospect for the Episcopal Church, already evident in many dioceses, is inevitable withering and decline.
Fifth, Episcopal revisionism obliterates the very identity of faith. When the great truths of the Bible and the creeds are abandoned and there is no limit to what can be believed in their place, then the point is reached when there is little identifiably Christian in Episcopal revisionism. Would that Episcopal leaders showed the same zeal for their faith that they do for their property. If the present decline continues, all that will remain of a once strong church will be empty buildings, kept going by the finances, though not the faith, of the fathers.
These are the outrages we protest. These are the infidelities that drive us to separate. These are the real issues to be debated. We remain Anglicans but leave the Episcopal Church because the Episcopal Church first left the historic faith. Like our spiritual forebears in the Reformation, "Here we stand. So help us God. We can do no other."

And here is the position of the other side, those who remain Episcopalians (as explained by Harold Meyerson in the Washington Post from December 20th):

Don't look now, but Virginia is seceding again.
On Sunday nine Episcopal parishes in Virginia, including the one where George Washington served as a vestryman, announced that they had voted to up and leave the U.S. Episcopal Church to protest its increasingly equal treatment of homosexuals.
In 2003 an overwhelming majority of the nation's Episcopal bishops ratified the selection of a gay bishop by the New Hampshire diocese. This past June the church's general convention elevated Nevada Bishop Katharine Jefferts Schori to the post of presiding U.S. bishop. Jefferts Schori is the first woman to head a national branch of the Anglican Church. Worse yet, she has allowed the blessing of same-sex couples within her diocese (which includes the ever theologically innovative Las Vegas).
Whether it was the thought of a woman presiding over God's own country club or of gays snuggling under its eaves, it was all too much for a distinct minority of Episcopalians. The dissident parishes in the Virginia diocese contain only about 5 percent of the state's parishioners. But it's the church the defectors have latched on to that makes this schism news.
In slamming the door on their American co-religionists, the two largest parishes, which are in Fairfax City and Falls Church, also announced their affiliation with the Episcopal Church of Nigeria. The presiding Nigerian archbishop, Peter Akinola, promotes legislation in his country that would forbid gays and lesbians to form organizations or to eat together in restaurants and that would send them to jail for indulging in same-gender sexual activity. Akinola's agenda so touched the hearts of the Northern Virginia faithful that they anointed him, rather than Jefferts Schori, as their bishop.
Peer pressure played a role, too. Explaining the decision to leave the American church, Vicki Robb, a Fairfax parishioner and Alexandria public relations exec,
told The Post's Bill Turque and Michelle Boorstein that the church's leftward drift has made it "kind of embarrassing when you tell people that you're Episcopal." It must be a relief to finally have an archbishop who doesn't pussyfoot around when gays threaten to dine in public.
The alliance of the Fairfax Phobics with Archbishop Restaurant Monitor is just the latest chapter in the global revolt against modernity and equality and, more specifically, in the formation of the Orthodox International. The OI unites frequently fundamentalist believers of often opposed faiths in common fear and loathing of challenges to ancient tribal norms. It has featured such moving tableaus as the coming together in the spring of 2005 of Israel's chief rabbis, the deputy mufti of Jerusalem, and leaders of Catholic and Armenian churches, burying ancient enmities to jointly condemn a gay pride festival. The OI's founding father was none other than Pope John Paul II, who spent much time and energy endeavoring to reconcile various orthodox Christian religions and whose ecumenism prompted him to warn the Anglicans not to ordain gay priests.
John Paul also sought to build his church in nations of the developing world where traditional morality and bigotry, most especially on matters sexual, were in greater supply than in secular Europe and the increasingly egalitarian United States, and more in sync with the Catholic Church's inimitable backwardness. Now America's schismatic Episcopalians are following in his footsteps -- traditionalists of the two great Western hierarchical Christian churches searching the globe for sufficiently benighted bishops.
In recent years Anglican churches have experienced their greatest growth in the developing world, which could tilt the entire global Anglican Communion toward more traditionalist norms. Only 13 of the 38 national churches within the communion ordain women as priests; only three -- the United States, New Zealand and Canada -- ordain women as bishops.
The American church, by contrast, has largely paralleled the transformation of Rockefeller Republicans into liberal, Democratic secularists. The old joke of New York politicos was that Jews had the incomes of Episcopalians but voted like Puerto Ricans. Now it's the Episcopal prelates who are voting like Puerto Ricans, or, more precisely, like liberal Jews. Some traditionalists fear the church isn't really theistic anymore. The comforting middle ground of the church of yore -- affirming the equality of some, not discussing the equality of others -- has eroded as the demands of women and gays and lesbians could no longer be dismissed.
The irony is that the Episcopal Church owes its existence directly to the American Revolution; it broke away from the Church of England during the war and was reborn as a distinctly American entity between 1784 and 1789. Fully two-thirds of the signers of the Declaration of Independence were active or (like Washington) nominal Anglicans, and, having repudiated the political authority of the king of England, they could scarcely have gone on affirming his ecclesiastical authority.
The founders of the church believed, within the context of their time, that all men were created equal. Today's defectors have thought it over in the context of our own time, and decided that they're not.



(Church in America)

Vise recurente

Still Life from the Studio of Josef Sudek

















(click here for the English version)

Ma trezesc brusc din visul meu repetitiv: traind viata adevarata in Bucuresti. Ma uit in jur. Bucurestiul este foarte departe. E sambata dimineata. Vreme incredibila pentru ianurie: peste cinsprezece grade. Bucurestiul este foarte departe, dar si acolo vremea e la fel. Tocmai am telefonat.

Imi fac cateva sandvisuri la repezeala si pornesc la drum. Unde? O sa vad. Undeva in sus pe malul Potomacului. Poate la Brookmont, si de acolo sa cobor spre Little Falls. Sau si mai departe, la parcul din Glen Echo? De acolo as cobori spre Potomac dincolo de Insula Sicomorului. Poate chiar pana la Cabin John Bridge? Pana acolo ajungea pe vremuri tramvaiul care facea legatura cu Washingtonul.

Iau metroul din Viena. Viena virginiana, din zona Washingtonului.

Viena Austriei ... Traitori in paradisul comunist si visand la normalitate, Viena era visul nostru cel mai apropiat. Povestea cineva, am ajuns la Viena, m-am dat jos din tren. De pe peron se vedea deodata intregul oras. Am tras aerul adanc in plamani - am simtit deodata mirosul libertatii. Mi-am zis, merita sa traiesc! Era prin 1978.

Mi-am luat in rucsac o carte - am citit-o dar nu ma pot desparti de ea, o rasfoiesc din nou. Aventuri ale constiintei de sine. O carte care vorbeste despre carti care vorbesc la randul lor despre carti imaginare. Lumea Feliciei Antip ... un univers de universuri ... lumea viselor recurente.

In metro urca un grup vesel si galagios. Doua familii, sotii, sotiile, copiii. Vorbesc intre ei intr-o limba care pare ba spaniola, ba greaca - ii intreb, sunteti din Brazilia? Da, raspunde unul din ei zambind, dar de unde esti dumneata? Din Romania, zic. Brazilienii imi zambesc cu un amestec de admiratie si surpriza.

La Metro Center, schimb metroul, il iau pe cel de Bethesda.

Iar în Ierusalim, langa Poarta Oilor, era o scaldatoare, care pe evreieste se numeste Vitezda, avand cinci pridvoare. In acestea zaceau multime de bolnavi, orbi, schiopi, uscati, asteptand miscarea apei. Caci un inger al Domnului se cobora la vreme în scaldatoare si falfaiala aripilor tulbura apa si cine intra intai, dupa tulburarea apei, se facea sanatos, de orice boala era tinut ... textul luat din Evanghelia dupa Ioan este inscris pe o placa de fier in fata marii librarii din Bethesda.

Dar nu la libraria asta vreau sa ajung, este o alta, mica, un anticariat superb prin neoranduiala lui. Pe vremuri se afla in Georgetown. S-a mutat aici, in Bethesda, dar si-a pastrat numele, Georgetown Bookshop. Acolo l-am descoperit pe Sudek, fotograful praghez, acolo l-am regasit pe Boris Pilniak. Il lasasem in paginile cartii lui Sahia din editia tiparita prin anii '30 - Stalin avea sa il trimita in Gulag, si Pilniak avea sa iasa si din edtiile urmatoare ale cartii lui Sahia, tiparite dupa 1944 ... Acum e aici, in libraria din Bethesda.

Josef Sudek, fotograful praghez - o coaja de ou, o pioneza, o frunza, ceva care pare conturul unei carti - Sudek care a stiut sa scoata graunte de cer din banalitatea obiectelor.

Si un pic mai departe, tot pe podea, un album cu catedralele Kremlinului. Intr-una din ele, Blagoveshtcenskii Sobor, iconostasul este pictat parte de Rubliov, parte de Teofan Grecul. Imi amintesc sfiala cu care priveam icoanele lui Rubliov. Era o dupa amiaza, restul excursionistilor se dusesera la un muzeu de arta orientala, eu m-am dus din nou in Kremlin, sa vad Blagoveshtcenskii Sobor, si icoanele lui Rubliov. O catedrala de dimensiuni mici, foarte bine proportionata - fusese paraclisul imperial. Icoanele lui Rubliov. Le priveam pentru intaia oara. La Tretiakov, sectia de icoane era inchisa intr-o perpetua renovare. Aveam sa le vad dupa aceea, icoanele lui Rubliov, numai prin albume.

Din libraria Bethesdei am cumparat acum catva timp un album Omiros - un pictor greco-american contemporan care incearca sa revitalizeze arta bizantina a icoanelor, dintr-o perspectiva non-figurativa. Rezultatul este uluitor, sfintii lui Omiros sunt contururi ghicite printre boabe de lacrimi.

Numai ca libraria are acum are vitrinele acoperite de hartie groasa de ambalaj, ce s-a intamplat? Intru in salonul de coafura de alaturi. Casierita ma priveste surprinsa. Ii explic. imi spune, cred ca dansul va poate lamuri si arata spre un coafor batran, cu barba si mustati.

Omul vine spre mine zambind, ce bine imi pare ca va revad! Ati trecut cu o treaba anume sau doar ca sa ma salutati?

Ii raspund usor incurcat, domnule, cred ca nu ne cunoastem. e o confuzie. Decat daca sunteti si dumneavoastra originar din Romania.

Zice, nu, nu sunt din Romania. Acolo v-ati nascut?

Zic, e mai complicat, la Paris. Tot acolo si dumneavoastra?

Zice, nu, in Germania.

E clar, zic, nu ne cunoastem. De fapt vreau sa va intreb despre librarie.

Zice, da, ce pacat, au desfiintat-o - acum e numai pe Internet - pacat, veneau oameni si zaboveau ore intregi cu cate o carte in mana. veneau profesori, veneau artisti, imi pare foarte rau si pentru dumneavoastra.

Pare un erou coborat din cartile lui Gustav Meyrink.

Cu ani in urma, la Pekin, ajuns in fata unui vanzator de Cloisonée-uri, intr-un mare magazin, am fost intampinat cu aceeasi fraza, ce bine imi pare ca va revad!

Dar vin pentru prima data in magazinul acesta.

Eu sunt convins ca ati mai fost.

Nu, nu am mai fost.

Atunci figura dumneavostra imi este foarte simpatica si vorbiti excelent engleza. Si domnul Dan a trecut de dimineata pe aici, ce om simpatic! Va rog sa ii transmiteti salutarile mele.

Dar de unde stiti ca sunt roman?

V-am spus ca nu veniti prima data aici.

Sunt de acum departe de Bethesda, prin padure. Inca nu stiu unde o sa ajung. Deodata un indicator kilometric, o sageata - raman inmarmurit - pana la Luxor sunt 10.000 kilometri. Okay, barem stiu unde ma aflu.

Labels:

A Shiite-Sunni Stalingrad

George F. Will, Op-Ed Columnist at Washington Post



(click here for the Romanian version)

In the Washington Post from Sunday January 7th, George F. Will quotes Wayne White (26 years with the State Department's Bureau of Intelligence and Research, now with the Middle East Institute), speaking of today's Baghdad, imagine a third nation's army operating between -- and against -- both the German and Russian forces in Stalingrad. That might be akin to the mission of troops sent in any surge.

Wednesday, January 03, 2007

Citind cartea Feliciei Antip

Felicia Antip
Cartea Feliciei Antip, Aventuri ale constiintei de sine, ia in discutie cativa scriitori evrei. Spune autoarea, unii oameni se intampla sa fie evrei, unii oameni se intampla sa fie scriitori, unii scriitori se intampla sa fie evrei. Unii dintre ei se considera scriitori evrei, altii se considera scriitori si nimic mai mult, insa lumea ii considera pe toti evrei. Unii isi asuma conditia de evreu. Altii si-o neaga. Altii o ignora.

Exista si scriitori evrei care au fost mari antisemiti. Exista scriitori evrei de toate felurile.

Holocaustul i-a marcat pe foarte multi dintre scriitorii evrei. Insa fiecare a venit cu accentele lui. Eroinele cartii lui Helen Fremont (After Long Silence) au incercat din rasputeri sa isi stearga din memorie umilintele cumplite pe care le-au indurat in anii razboiului. Si-au faurit identitati noi si si-au reconstruit cu multa grija trecutul. Unele bucati din trecut au ramas intacte, altele, care ar fi dat in vileag evreitatea, au fost inlocuite. Unul dintre eroii unei alte carti a trecut la luteranism, si dupa aceea la catolicism. Bancul cu Ionescu fost Popescu intr-o varianta dramatica. In schimb eroul unei alte carti (Coleman Silk din Human Stain a lui Philip Roth) isi construieste o biografie de evreu, pentru a-si ascunde apartenenta rasiala reala (era in realitate mulatru). Un alt personaj este pus in copilarie sa recite in fiecare seara la culcare Tatal Nostru in mai multe limbi europene - indiferent in ce tara din Europa va ajunge sa traiasca, sa para ca este nascut acolo si ca este nascut crestin.

Unor scriitori evrei care au trait Holocaustul, le va fi imposibil sa mai foloseasca limba germana. Paul Celan va scrie insa numai in germana - este limba lui - iar graiul tau este copilul tau - si prin versurile pe care le scrie incearca sa ii oblojeasca graiului german ranile cumplite pe care i le-au lasat grozaviile Holocaustului. Pentru Celan, limba germana este un copil drag care a fost pangarit odata cu victimele germanilor - si el, Celan, simte ca trebuie sa aiba grija de copilul lui cel drag.

Nu toti scriitorii evrei au scris despre Holocaust, in vreun fel sau altul. Henry Roth a trait toata viata lui in America, experientele lui traumatizante sunt de cu totul alta factura. El isi traieste drama unui secret cumplit din adolescenta de care vrea sa se elibereze prin scris - si va reusi sa fie sincer pana la capat dupa vreo saizeci de ani. Si apoi scriitorii israelieni, preocupati in primul rand de realitatile Israelului asa cum este tara aceasta azi (Naomi Ragen, Dan Grossman, ca sa dau numai doua exemple din cartea Feliciei Antip).

Fiecare scriitor e un univers. Iar Felicia Antip retraieste fiecare univers, parca si l-ar asuma - iar fiecare dintre scriitorii din cartea ei traiesc din nou in fata noastra, traiesc prin ea. Toti, de la victimele celui mai cumplit flagel al vremilor moderne, pana la evreii antisemiti - toti, fiecare este asumat de ea, asupra fiecaruia se apleaca si il urmeaza pas cu pas - iar noi, cei care ii citim cartea, urmarim vrajiti si coplesiti aventurile constiintelor de sine, dar in primul rand aventura ei spirituala.

Cartea Feliciei a aparut intr-un tiraj foarte mic. Sunt unul din putinii norocosi care au avut posibilitatea sa o citeasca, unul dintre the happy few.

Fusesem de revelion la familia baiatului meu. Ieri, pe drumul de intoarcere, am avut ragaz sa termin cartea Feliciei. Drumul cu trenul intre Boston si Washington dureaza cam opt ore. E un drum frumos. Este malul Atlanticului, cu plaja langa calea ferata, o portiune de drum. Debarcardere cu yahturi, acum stranse toate si invelite pentru iarna. Palcuri de padure intre calea ferata si ocean. Iar pe partea cealalta peisajul Noii Anglii, cu dealuri blande, cu vile placute, cu rauri care se varsa in ocean. Ma gandeam la panzele unui pictor pe care l-am descoperit la Galeria de Arta din Washington - Winslow Homer, a trait in secolul XIX si a pictat peisajele Noii Anglii, si oceanul. Un pictor foarte cuminte. Exista insa la galeria din Washington si o panza a lui, in care Homer devine cubist fara sa o stie :)

Imi aminteam de el privind pe fereastra trenului, imi veneau in minte si doua nume de scriitori cu istoriile lor de vanatoare, Sadoveanu si Turgheniev - pentru ca pe alocuri parea ca nu aveai decat sa iti iei cainele si flinta, sa iti pui niste cizme si o palarie uriasa pe cap si sa o iei prin balti.

Si iar ma intorceam la cartea Feliciei. Ultimul capitol, inchinat lui Philip Roth, este fabulos. Fireste, esti coplesit de navala cartilor pe care nu le-ai citit - si iti dai seama ca nici nu vei avea vreodata vreme sa le citesti. Dar simti cum capitolul Feliciei are respiratia universului lui Philip Roth - eroul lui, scriitorul imaginat de el care revine mereu cu o noua carte despre un erou imaginat tot ca scriitor - un scriitor imaginand un scriitor care imagineaza un scriitor, meandrele planurilor urmarind meandrele unei minti subtile si greu de descifrat poate altfel - o viata de om, de la tineretea neobrazata din Portnoy's Complaint pana la Everyman -omul asta isi imagineaza propria inmormantare? - cand o sa am vreme, si mai ales apetit, sa citesc American Pastoral? Sau Portnoy's Complaint? Am inceput odata I Married a Communist - alte carti au navalit peste si au inabusit-o (printre altele The Plot Against America - Philip Roth inabusindu-l pe Philip Roth).

Trenul ajunsese spre New York - de o parte Kosciuszcko Bridge (bancul cu cadavrul gasit pe strada Edgar Quinet si mutat pe Academiei are o varianta new-yorkeza - calul mort gasit pe Kosciuszcko Bridge) - de alta parte panorama Manhattanului - apoi trenul intra in subteran ca sa ajunga in gara new-yorkeza. Iar la lumina, spre Philadelphia.

Poate ca Felicia este cea mai ea insasi in capitolele despre cei doi Roth, Henry si Philip. Sau poate ca in aceste doua capitole Felicia uita de ea pur si simplu, cade in capcana cartilor si inoata in nisipurile miscatoare. Capitolele astea doua sunt Cartea de Nisip a Feliciei, te ratacesti si devii, odata cu ea, un Philip Roth, si in acelasi timp un Nathan Zuckerman, si Henry Roth, si in acelasi timp David din Call It Sleep, luptand sa isi elimine groaznicul secret de care va scapa (oare?) de abia peste saizeci de ani - bine, bine, frate, dar ce au toate astea legatura cu conditia de scriitor evreu? -ce mai conteaza, Felicia a ajuns aici la filonul de aur.

Baltimore - de acum este seara bine de tot. Mai am cateva pagini si sunt extenuat, nu mai pot - sunt de acum opt ore de stat in tren - si de citit.

Ne intrebam cum a fost posibil ca in secolul XX sa fie posibile asemenea monstruozitati ca Holocaustul sau Gulagul - cum a fost posibil ca intr-o societate moderna sa fie posibil primitivismul - iar Zygmunt Bauman demonstreaza ca Holocaustul nu e deloc dovada de primitivism, tocmai ca este posibil numai intr-o societate moderna - nu mai este aici vorba, zice el, de antisemitismul care facea posibile pogromurile, este vorba de o politica de inginerie sociala pe criterii rasiste, posibila datorita gradului inalt de organizare si de eficienta al societatii moderne. De abia citind capitolul consacrat de Felicia lui Zygmunt Bauman mi-am dat seama ca discutia despre imposibilitatea compararii Holocaustului si Gulagului pleaca de la o premisa gresita. De fapt si Holocaustul si Gulagul sunt programe monstruoase de inginerie sociala, in care autorii crimei sunt desincronizati de crima - si Holocaustul, si Gulagul, inseamna, in afara calailor, multa organizare - liste, transporturi, cazare, santiere - si oameni care lucreaza la aceste liste, care bifeaza sute si sute de nume dupa o lista de criterii, oameni care au grija ca trenurile sa functioneze, trenurile cu detinuti, oameni care proiecteaza baraci sau cuptoare - pana la urma intreaga societate este pusa sa lucreze pentru solutia finala! Si desincronizarea autorilor crimei de crima face posibil succesul programului! Sentimentele, instinctele, nu mai sunt necesare (ca in cazul pogromurilor din veacurile trecute).

Ma dau jos la Washington, ma asez terminat pe o banca, ma invart fara rost prin librarie (doamne fereste, sunt nebun: pe raft American Pastoral a lui Philip Roth!), infulec ceva si apoi ma sui in metro, spre casa. Si scot din nou cartea din bagaj. Si reusesc sa o termin.

Fiecare capitol este foarte diferit, pentru ca fiecare scriitor este foarte diferit. Iar Felicia a urmarit un rost de-a lungul capitolelor. Aventuri ale sinelui unor scriitori care erau evrei. Unii aproape de universul romanesc. Ba apropiindu-se, ba departandu-se - Saul Bellow, fireste, dar mai ales Paul Celan - si capitolul despre el e fascinant, pentru ca iarasi Felicia se uita pe ea insasi (si rostul pe care si l-a propus cartii) si porneste o aventura - de data asta nu mai e vorba de universul lui Philip Roth sau al lui Henry Roth - de data asta Felicia scrie ea o carte - cu un erou care pleaca din Romania inainte de a fi cunoscut, cu un alt erou care ramane aici in Romania si se lupta sa ni-l redea pe primul erou.

Cum sa va zic, Amos Oz e Amos Oz, Raymond Aron e Raymond Aron, dar Paul Celan si Petre Solomon sunt eroii Feliciei - sunt creatia ei -sigur ca Paul Celan a fost un mare, mare poet, si sigur ca a trait cu adevarat, ca si Petre Solomon, dar ce conteaza? Eroii aventurii imaginate de Felicia ma intereseaza mai mult.

Si revin, dupa ce am terminat cartea de citit, pe Todesfuge a lui Celan, cu laptele negru, cu gropile sapate in vazduh, cu toata polifonia aceea uluitoare. Pacat ca nu am acum cartea Feliciei la mine, dar uite traducerea in engleza - am gasit-o acum pe web:

Black milk of daybreak we drink it at evening
we drink it at midday and morning we drink it at night
we drink and we drink
we shovel a grave in the air there you won't lie too cramped
A man lives in the house he plays with his vipers he write
she writes when it grows dark to Deutschland your golden hair Marguerite
he writes it and steps out of doors and the stars are all sparkling
he whistles his hounds to come close
he whistles his Jews into rows has them shovel a grave in the ground
he orders us strike up and play for the dance

Black milk of daybreak we drink you at night
we drink you at morning and midday we drink you at evening
we drink and we drink
A man lives in the house he plays with his vipers he write
she writes when it grows dark to Deutschland your golden hair Margeurite
your ashen hair Shulamith we shovel a grave in the air there you won't lie too cramped

He shouts jab this earth deeper you lot there you others sing up and play
he grabs for the rod in his belt he swings it his eyes are blue
jab your spades deeper you lot there you others play on for the dancing

Black milk of daybreak we drink you at night
we drink you at midday and morning we drink you at evening
we drink and we drink
a man lives in the house your goldenes Haar Margeurite
your aschenes Haar Shulamith he plays with his vipers
He shouts play death more sweetly Death is a master from Deutschland
he shouts scrape your strings darker you'll rise then in smoke to the sky
you'll have a grave then in the clouds there you won't lie too cramped

Black milk of daybreak we drink you at night
we drink you at midday Death is a master aus Deutschland
we drink you at evening and morning we drink and we drinkt
his Death is ein Meister aus Deutschland his eye it is blue
he shoots you with shot made of lead shoots you level and true
a man lives in the house your goldenes Haar Margarete
he looses his hounds on us grants us a grave in the airhe plays with his vipers and daydreams
der Tod is ein Meister aus Deutschland
dein goldenes Haar Margarete
dein aschenes Haar Shulamith.

Stiati ca poemul acesta a aparut prima oara in romaneste? Dar versiunea romana (pe care Felicia Antip o prezinta in carte), si Petre Solomon, realizatorul ei, merita o discutie aparte.



(A Life in Books)

(Zygmunt Bauman)

Labels: