L'heure d'été
Mobilele intre care au trait parintii nostri, tablourile si statuetele de care s-au inconjurat, cartile pe care le-au citit: praful de pe ele pastreaza mirosul lor, zgarieturile ne induiosaza, pentru ca fiecare are o istorie. Cata vreme ele, mobilele, si tablourile, si cartile, mai exista, mai exista si ei. Le mangaiem, cu mana, sau doar cu ochii, ii mangaiem pe ei.
In biblioteca ramasa dela mama, cu multe carti ramase dela un unchi, fratele mamei, o carte pe care el a scris pe prima pagina in frantuzeste, aceasta carte a apartinut bunicii noastre, Irene Coronidis (una din strabunicile mele, grecoaica de origine) - cartea a fost tiparita prin secolul al nouasprezecelea, o carte frantuzeasca de George Sand.
O alta carte, o istorie a Teatrului National, scrisa in 1939 de Ioan Masoff, cu o dedicatie catre unchiul meu.
Tabloul mamei, pictat de Risa Propst-Kreid. Lada venetiana, orologiul care nu mai functineaza de mult. Ele imi amintesc de mama - si de vorbele ei, avea cultul stramosilor din familie. Pastra lucrurile lor, ca sa ii pastreze vii.
Iar cand cumpara ea o carte, sau un tablou, sau un covor, se gandea la fratele ei, mort de mult, care avusese aceeasi pasiune.
Ani de zile am cutreierat anticariatele bucurestene - pasiunea unchiului, a mamei, a mea.
Ibricul turcesc, cutitul turcesc, samovarul, alti stramosi, bunica mea - cand citesc Craii de Curte Veche mangai cu ochii turcismele si grecismele - azi mai toate iesite din uz.
Si totusi, viata merge inainte - trebuie sa traim in prezent, trebuie sa cinstim trecutul, dar sa stim sa il ingropam. Este greu insa. Ani de zile dupa moartea sotiei mele nu am putut sa schimb nimic in randuiala din dormitor sau dulapuri.
A venit o vreme cand a trebuit sa ma mut intr-un apartament mult mai mic. A trebuit sa renunt la multe lucruri.
Apoi am plecat in America.
L'heure d'été, filmul lui Olivier Assayas: trei copii (acum in varsta de 40 de ani) se intalnesc dupa moartea mamei lor. Trebuie sa lichideze casa. Nu au cum altfel. Unul din ei conduce acum un business in China. Altul este stabilit la New York. Numai unul din ei a ramas in Franta, la Paris. Casa trebuie vanduta. Si mobilele se duc, rand pe rand. Sunt mobile de arta, un birou Majorelle, exista doua vaze Braquemond, de fapt nici un lucru din casa nu este anonim. Doua tablouri de Corot, doua panouri de Odilon Redon ... picturile unchiului, carnetele lui de schite ...Aproape totul va ajunge la muzeu - nu putem noi insine sa ne transformam viata intr-un muzeu.
Dar fiecare lucru aminteste de mama, sau de unchiul. Si cu fiecare lucru care dispare, pentru ca trebuie sa dispara, mama, si unchiul, dispar tot mai mult.
Ma gandesc acum la cele doua surori ale mele. Casa in care a trait mama lor, plina de tablourile si schitele ei (a fost pictorita), plina de cartile pe care le-a citit ea si tatal lor (legatura fragila cu mine, tatal lor care m-a abandonat pe mine si pe mama mea - dar asta e alta poveste): toate astea trebuie sa fie vandute, sau duse la muzeu, sau duse in depozit - casa va trebui vanduta.
Am aflat de numele regizorului, Olivier Assayas, acum vreo doi ani: cautam o carte despre Hou-Hsiao-Hsien, scrisa de el, epuizata. A fost casatorit cativa ani cu Maggie Cheung (superba interpreta a rolului principal din In the Mood for Love a lui Wong Kar-Wai).
Am vazut pana acum un singur episod facut de Assayas, in Paris, je t'aime (insa el a coordonat intregul film).
L'heure d'été este altceva. Olivier Assayas a studiat cu rabdare filmele lui Hou Hsiao-Hsien, pentru ca L'heure d'été este un pic taivanez. Si in acelasi timp, foarte frantuzesc, dar un frantuzesc clasic, dinainte de Nouvelle Vague din anii saizeci. Cineva l-a comparat pe Assayas, pentru acest film, cu Jean Renoir. Oare?
Da si nu.
Da, pentru ca povestea este spusa simplu si frumos. Pentru ca iti da caldura in suflet.
Nu, pentru ca, exact ca in filmele lui Hou Hsiao-Hsien, de fapt nu se intampla nimic: o mama il bate la cap pe fiul mai mare ce sa faca el cu casa si lucrurile ei dupa ce moare ea, apoi chiar moare, copiii se decid sa vanda casa, mobilele si picturile trebuie donate la Musée d'Orsay, pentru ca altfel taxele de mostenire ar fi prea mari, expertii vin in casa sa aprecieze fiecare mobila, fiecare pictura si fiecare carnet de schite, totul ajunge la Musée d'Orsay, punct.
Da fapt, ca si in filmele lui Hou, important este ceea ce nu se intampla: povestea muta a mobilelor mangaiate cu duiosie de aparatul de filmat. Pieces of furniture that outlive the human who used to love them.
Filmul este interpretat superb, dar personajele principale sunt de fapt piesele de mobilier: ele judeca mut comportarea generatiilor care se succed.
Cum pot niste mobile sa povesteasca, doar nu au gura sa strige? Ca si Hou Hsiao-Hsien in filmele lui, Assayas reuseste sa creeze o atmosfera de reverie, mobilele te inlantuie intr-o vraja din care nu mai scapi. Si vezi cum mobilele acestea se simt bine numai impreuna, in casa batraneasca, le vezi stinghere in muzeu, devenite deodata anonime, animale captive in custi de gradina zoologica. Si vezi apoi casa goala, peretii goi, parca raniti.
Este un film aproape taivanez, dar e si frantuzesc: batrana servitoare, cea care revine sa mangaie si ea mobila, si care se duce la cimitir sa mangaie mormantul, cu o floare. Si care stie ca va avea destul de curand aceeasi soarta.
Si frantuzeasca este si caldura aceea speciala de vara, care le da tuturor iluzia ca vacantele de vara in casa mamei pot tine timpul in loc, mama sa ramana mereu de 75 de ani, batrana servitoare sa nu imbatraneasca mai mult, copiii sa ramana copii - iluzia pentru care lupta fiul cel mare, singurul sentimental, singurul ramas frantuz, pentru ca restul au plecat si sunt lucizi.
E bine sa fii lucid? Daca te lasi prada slabiciunilor, traiesti in trecut, iti inlocuiesti viata cu un muzeu. Asa este. Insa slabiciunile ne dau masura de omenie.
(Cinéma Français)
In biblioteca ramasa dela mama, cu multe carti ramase dela un unchi, fratele mamei, o carte pe care el a scris pe prima pagina in frantuzeste, aceasta carte a apartinut bunicii noastre, Irene Coronidis (una din strabunicile mele, grecoaica de origine) - cartea a fost tiparita prin secolul al nouasprezecelea, o carte frantuzeasca de George Sand.
O alta carte, o istorie a Teatrului National, scrisa in 1939 de Ioan Masoff, cu o dedicatie catre unchiul meu.
Tabloul mamei, pictat de Risa Propst-Kreid. Lada venetiana, orologiul care nu mai functineaza de mult. Ele imi amintesc de mama - si de vorbele ei, avea cultul stramosilor din familie. Pastra lucrurile lor, ca sa ii pastreze vii.
Iar cand cumpara ea o carte, sau un tablou, sau un covor, se gandea la fratele ei, mort de mult, care avusese aceeasi pasiune.
Ani de zile am cutreierat anticariatele bucurestene - pasiunea unchiului, a mamei, a mea.
Ibricul turcesc, cutitul turcesc, samovarul, alti stramosi, bunica mea - cand citesc Craii de Curte Veche mangai cu ochii turcismele si grecismele - azi mai toate iesite din uz.
Si totusi, viata merge inainte - trebuie sa traim in prezent, trebuie sa cinstim trecutul, dar sa stim sa il ingropam. Este greu insa. Ani de zile dupa moartea sotiei mele nu am putut sa schimb nimic in randuiala din dormitor sau dulapuri.
A venit o vreme cand a trebuit sa ma mut intr-un apartament mult mai mic. A trebuit sa renunt la multe lucruri.
Apoi am plecat in America.
L'heure d'été, filmul lui Olivier Assayas: trei copii (acum in varsta de 40 de ani) se intalnesc dupa moartea mamei lor. Trebuie sa lichideze casa. Nu au cum altfel. Unul din ei conduce acum un business in China. Altul este stabilit la New York. Numai unul din ei a ramas in Franta, la Paris. Casa trebuie vanduta. Si mobilele se duc, rand pe rand. Sunt mobile de arta, un birou Majorelle, exista doua vaze Braquemond, de fapt nici un lucru din casa nu este anonim. Doua tablouri de Corot, doua panouri de Odilon Redon ... picturile unchiului, carnetele lui de schite ...Aproape totul va ajunge la muzeu - nu putem noi insine sa ne transformam viata intr-un muzeu.
Dar fiecare lucru aminteste de mama, sau de unchiul. Si cu fiecare lucru care dispare, pentru ca trebuie sa dispara, mama, si unchiul, dispar tot mai mult.
Ma gandesc acum la cele doua surori ale mele. Casa in care a trait mama lor, plina de tablourile si schitele ei (a fost pictorita), plina de cartile pe care le-a citit ea si tatal lor (legatura fragila cu mine, tatal lor care m-a abandonat pe mine si pe mama mea - dar asta e alta poveste): toate astea trebuie sa fie vandute, sau duse la muzeu, sau duse in depozit - casa va trebui vanduta.
Am aflat de numele regizorului, Olivier Assayas, acum vreo doi ani: cautam o carte despre Hou-Hsiao-Hsien, scrisa de el, epuizata. A fost casatorit cativa ani cu Maggie Cheung (superba interpreta a rolului principal din In the Mood for Love a lui Wong Kar-Wai).
Am vazut pana acum un singur episod facut de Assayas, in Paris, je t'aime (insa el a coordonat intregul film).
L'heure d'été este altceva. Olivier Assayas a studiat cu rabdare filmele lui Hou Hsiao-Hsien, pentru ca L'heure d'été este un pic taivanez. Si in acelasi timp, foarte frantuzesc, dar un frantuzesc clasic, dinainte de Nouvelle Vague din anii saizeci. Cineva l-a comparat pe Assayas, pentru acest film, cu Jean Renoir. Oare?
Da si nu.
Da, pentru ca povestea este spusa simplu si frumos. Pentru ca iti da caldura in suflet.
Nu, pentru ca, exact ca in filmele lui Hou Hsiao-Hsien, de fapt nu se intampla nimic: o mama il bate la cap pe fiul mai mare ce sa faca el cu casa si lucrurile ei dupa ce moare ea, apoi chiar moare, copiii se decid sa vanda casa, mobilele si picturile trebuie donate la Musée d'Orsay, pentru ca altfel taxele de mostenire ar fi prea mari, expertii vin in casa sa aprecieze fiecare mobila, fiecare pictura si fiecare carnet de schite, totul ajunge la Musée d'Orsay, punct.
Da fapt, ca si in filmele lui Hou, important este ceea ce nu se intampla: povestea muta a mobilelor mangaiate cu duiosie de aparatul de filmat. Pieces of furniture that outlive the human who used to love them.
Filmul este interpretat superb, dar personajele principale sunt de fapt piesele de mobilier: ele judeca mut comportarea generatiilor care se succed.
Cum pot niste mobile sa povesteasca, doar nu au gura sa strige? Ca si Hou Hsiao-Hsien in filmele lui, Assayas reuseste sa creeze o atmosfera de reverie, mobilele te inlantuie intr-o vraja din care nu mai scapi. Si vezi cum mobilele acestea se simt bine numai impreuna, in casa batraneasca, le vezi stinghere in muzeu, devenite deodata anonime, animale captive in custi de gradina zoologica. Si vezi apoi casa goala, peretii goi, parca raniti.
Este un film aproape taivanez, dar e si frantuzesc: batrana servitoare, cea care revine sa mangaie si ea mobila, si care se duce la cimitir sa mangaie mormantul, cu o floare. Si care stie ca va avea destul de curand aceeasi soarta.
Si frantuzeasca este si caldura aceea speciala de vara, care le da tuturor iluzia ca vacantele de vara in casa mamei pot tine timpul in loc, mama sa ramana mereu de 75 de ani, batrana servitoare sa nu imbatraneasca mai mult, copiii sa ramana copii - iluzia pentru care lupta fiul cel mare, singurul sentimental, singurul ramas frantuz, pentru ca restul au plecat si sunt lucizi.
E bine sa fii lucid? Daca te lasi prada slabiciunilor, traiesti in trecut, iti inlocuiesti viata cu un muzeu. Asa este. Insa slabiciunile ne dau masura de omenie.
(Cinéma Français)
posted by Pierre Radulescu at
4:45 PM
0 Comments:
Post a Comment
<< Home