Paul Celan, Corona

(image source: Jorinde Voight)
no copyright infringement intended

Aus der Hand frißt der Herbst mir sein Blatt: wir sind Freunde.

Wir schälen die Zeit aus den Nüssen und lehren sie gehn:

die Zeit kehrt zurück in die Schale.

Im Spiegel ist Sonntag,

im Traum wird geschlafen,

der Mund redet wahr.

Mein Aug steigt hinab zum Geschlecht der Geliebten:

wir sehen uns an,

wir sagen uns Dunkles,

wir lieben einander wie Mohn und Gedächtnis,

wir schlafen wie Wein in den Muscheln,

wie das Meer im Blutstrahl des Mondes.

Wir stehen umschlungen im Fenster, sie sehen uns zu von der Straße:

es ist Zeit, daß man weiß!

Es ist Zeit, daß der Stein sich zu blühen bequemt,

daß der Unrast ein Herz schlägt.

Es ist Zeit, daß es Zeit wird.

Es ist Zeit.

(source: golempoem)

Endlos. Meine Liebe spiegelt sich in deiner Liebe, deiner in meiner. Meine Zeit in deiner, meine Erinnerungen in deinen. Endlos. Es ist Zeit.

Paul Celan reading his poem
(video by paul antschell)

Autumn eats its leaf out of my hand: we are friends.

From the nuts we shell time and we teach it to walk:

then time returns to the shell.

In the mirror it’s Sunday,

in dream there is room for sleeping,

our mouths speak the truth.

My eye moves down to the sex of my loved one:

we look at each other,

we exchange dark words,

we love each other like poppy and recollection,

we sleep like wine in the conches,

like the sea in the moon’s blood ray.

We stand by the window embracing, and people

look up from the street:

it is time they knew!

It is time the stone made an effort to flower,

time unrest had a beating heart.

It is time it were time.

It is time.

translated by Michael Hamburger
(source: golempoem)

Ute Lemper: 6 Celan Songs
composed for Ute Lemper by Michael Nyman, who also conducts
(video by LukeK79)

Toamna-mi mănâncă foaia din palmă: suntem prieteni.

Descojim, învățându-l să meargă, timpul din nucă:

Timpul reintră în coajă-napoi.

În oglindă-i duminică,

în vise se doarme,

gura spune-adevăr.

Ochiu-mi coboară-n adânc spre sexul iubitei:

Ne privim, spunem întunecimi,

Ne iubim precum macul și cu memoria,

Adormim ca vinul în scoici,

Precum marea în raza de sânge a lunii.

Îmbrățișați stăm la geam, ne privesc ei din stradă:

E timpul de-acum să se știe,

E timpul ca piatra să dea-n fine floare,

Ca nezăbovirea să bată-ntr-o inimă.

E timpul să fie timpul.

E timpul.

traducere de Grete Tartler
(source: Agonia)

(image source: twiter)
no copyright infringement intended

En mi mano el otoño come su hoja: somos amigos.

Extraemos el tiempo de las nueces y le enseñamos a caminar:

regresa el tiempo a la nuez.

En el espejo es domingo,

en el sueño se duerme,

la boca dice la verdad.

Mi ojo asciende al sexo de la amada:

nos miramos,

nos decimos palabras oscuras,

nos amamos como se aman amapola y memoria,

nos dormimos como el vino en los cuencos,

como el mar en el rayo sangriento de la luna.

Nos mantenemos abrazados en la ventana, nos ven desde la calle:

tiempo es de que se sepa,

tiempo es de que la piedra pueda florecer,

de que en la inquietud palpite un corazón.

Tiempo es de que sea tiempo.

Es tiempo.

traducción de José Ángel Valente
(source: trianarts)

(image source: twiter)
no copyright infringement intended

L’automne me mange sa feuille dans la main : nous sommes amis.

Nous délivrons le temps de l’écale des noix et lui apprenons à marcher :

le temps retourne dans l’écale.

Dans le miroir c’est dimanche,

dans le rêve on est endormi,

la bouche parle sans mentir

Mon œil descend vers le sexe de l’aimée :

nous nous regardons,

nous nous disons de l’obscur,

nous nous aimons comme pavot et mémoire,

nous dormons comme un vin dans les coquillages,

comme la mer dans le rai de sang jailli de la lune.

Nous sommes là enlacés dans la fenêtre, ils nous regardent depuis la rue :

il est temps que l’on sache !

Il est temps que la pierre se résolve enfin à fleurir,

qu’à l’incessante absence de repos batte un cœur.

Il est temps que le temps advienne.

Il est temps.

(source: Le Monde)

(image source: tumblr)
no copyright infringement intended

(Paul Celan)

Vasile Ernu, În amintirea Mașei Dinescu

Debarcaderul Mașei
(source: Ioana Gruenwald)
no copyright infringement intended

Şi a apărut un tip ca un mînz neîmblînzit, care făcea precum samovarul rusesc care dă în clocot: era exploziv.

Dar nu el m-a impresionat în primul rînd. Cel mai mult m-a impresionat o femeie frumoasă, discretă precum un mesteacăn rusesc în toamnă.



(Vasile Ernu)

Paul Celan

Paul Celan (1920-1970)
Passphoto aus dem Jahr 1938
(source Oliver Wieters)
no copyright infringement intended

• Citind cartea Feliciei Antip (Todesfuge)
• Întâlniri neașteptate cu români: Petre Solomon (Todesfuge)
• Corona
• Am Letzten Tor

(German and Nordic Literature)

Vasile Ernu, Oraşul în care nu se moare

(source: pikabu)
no copyright infringement intended

Oraşul în care nu se moare sau cum a devenit Basarabia o Siberie caldă. Despre originile afacerii „suflete moarte”
----

Partea cea mai interesantă din economie nu este partea oficială ci cea neoficială, economia neagră. De ce? Pentru că această parte tenebră spune mult mai multe despre ce este în esenţă economia, acestă relaţie de schimb şi de gospodărire, şi mai ales despre realitatea sociatăţii în care această economie funcţionează.

O istorie a economiei cît de cît reală nu ar trebui să fie doar o istorie a economiei „oficioase” ci şi o istorie a economiei tenebre despre care mai nimeni nu vorbeşte sistematic. Adică nu o istorie a tehnicilor de acumulare reglementate ci o istorie a furtului, a contrabandei, a speculaţiei, a paradisurilor fiscale, a dereglementărilor de tot felul, a pirateriei, a războaielor economice, a colonialismului etc. Economia neagră este poate cel mai complex fenomen economic şi esenţa economiei. Aşa cum o istorie a politicii ar trebui să fie nu o istorie a păcii ci una a războiului. Pacea, această formă de război dusă cu alte mijloace, fiind doar pauza de odinhnă dintre taberele diverse care se războiesc permanent.

Dar să revin la povestea promisă: oraşul în care nu se moare.

Povestea s-a întîmplat în secolul XIX. În tînăra gubernie a Imperiului Rus, în Besarabia, este exilat cunoscutul poet rus Alexandr Sergheevici Puşkin. Mai multe surse indică că aici a aflat el de schema economică „suflete moarte” pe care „o vinde” lui Gogol cînd revine la Petersburg. Am povestit recent istoria asta. Schema era simplă: ţăranii iobagi care mureau nu erau trecuţi direct în registrele statului din multe cauze administrative şi atunci cîţiva ani moşierul plătea pentru ei impozite ca şi cum ar fi vii. Uneori aceste „suflete moarte” erau impozitate ani de zile ca şi cum ei sînt încă subiecţi economici.

Cei care cumpărau aceste „suflete moarte” îi scăpau pe moşieri de o grijă şi de costuri. Scopul afacerii: strămutarea lor în alte gubernii unde businessmanul îşi deschidea o afacere bănoasă care putea fi deschisă doar dacă aveai un anumit număr de „suflete”, fie ele şi moarte, dar în registru să fie vii. Era afacerea „noilor parveniţi” şi a celor puşi pe căpătuială repede.

Însă în una din zile Puşkin primeşte invitaţia să meargă la Bender (Tighina – numele folosit de administraţia română), oraşul „port”, „cetatea de pe mal”.

Colonelul Limprandi îl invită pe Puşkin la Bender şi-i spune că „Bender este oraşul în care nimeni nu moare”.

Poetul devine curios şi întreabă: cum adică nimeni nu moare? Şi atunci află povesta fascinantă a „nemuririi oraşului” care nu e decît o schemă economică.

În oraşul B., cum ar spune Gogol, se refugia multă lume. În secolul XIX-ce în general în Basarabia a început să crească mult populaţia regiunii nu din cauza natalităţii ci din cauza migraţiei.

De ce? Pentrucă gubernia tînără Basarabia era controlată puţin, slab administrată, la periferia Imperiului, departe de mîna lungă a ţarului. Noi pămînturi, noi afaceri, lipsă de control, de iobăgie. Aici puteai să te ascunzi în „micul buzunar al Imperiului”. Cum ziceau comercianţii evrei: Kişnev e la dracu-n praznic.

În oraşe vin afaceriştii şi aventurierii de tot felul. Aici fug bandiţii de la Odesa cînd îi caută potera. Aici fug ţăranii iobagi care au probleme. Aici fug toate sectele din Imperiu: alternativa era Siberia. Basarabia devine Siberia caldă şi însorită a acestor fugari şi aventurieri (multe din aceste poveşti le găsiţi în Mica trilogie a marginalilor).

Ce se întîmpla însă cu cei care ajung aici? Cum fac ei să-şi piardă urma? Ei bine, la Bender se inventează schema, „suflete moarte” pe invers.

În Bender nu se moare: orice mort din oraş este „înviat” prin schimbul de „suflet” cu un refugiat. Decedatul nu este trecut în registru ci este înlocuit cu un refugiat. Practic refugiatul în Basarabia primeşte actele unui mort contra unei sume. Un soi de „luare de cetăţenie”, „luare de identitate” a mortului.
Aşa că orice ţăran, bandit, afacerist sau sectant care ajungea aici putea uşor să-şi schimbe identitatea cu un cetăţean mort, cu un „suflet mort”, ca să-şi piardă vechea identitate. Adică să-şi cumpere o nouă identitate curată, legală. Îşi putea alege chiar şi CV-ul pentru că toţi aveau o mică descriere: cine ce a fost în viaţa reală.

În oraşul Bender mulţi ani nu a murit nimeni. Aici nu se moare, aici totul se transformă. Aici şi moarte capătă viaţă. Economică. Deloc întîmplător peste mulţi ani doi scritori geniali, Ilf şi Petrov, şi-au numit eroul lor principal, etalonul combinatorului perfect, Bender. Ostap Bender.

Iată ce poate face o adevărată economie ;)
Acum în această gubernie mor şi cei vii.
Sau cel puţin fug în alte regiuni ale lumii aproape morţi pentru a „reînvia”.

(мой комментарий: пиздец Bасиле! продолжай в том же духе!)


(Vasile Ernu)

(Gogol)

(Pushkin)

Rainer Maria Rilke, Herbsttag

(image source: Sabine Strassburg AG)
no copyright infringement intended

Ein Gedicht, das die Jahreszeiten als Zeitalter des Lebens meditiert. Es gibt ein Zeitalter der Entwicklung. Man baut sein Haus und seine Familie, man träumt von großen Abenteuern. Und dann kommt eine andere Zeit, zum Nachdenken. Wer jetzt kein Haus hat, baut sich keines mehr. Es ist gut nur einen paar Sommertage zu behalten, um den Wein herzustellen. Es wird in die kommenden Jahre ein guter Begleiter sein, eine Hilfe um alles zu vergessen, auch Ihre eigene Vergesslichkeit. Ein jegliches hat seine Zeit, und alles Vornehmen unter dem Himmel hat seine Stunde (Prediger, 3.1)


(Herbsttag):

Herr, es ist Zeit. Der Sommer war sehr groß.

Leg deinen Schatten auf die Sonnenuhren,

und auf den Fluren lass die Winde los.

Befiehl den letzten Früchten, voll zu sein;

gib ihnen noch zwei südlichere Tage,

dränge sie zur Vollendung hin, und jage

die letzte Süße in den schweren Wein.

Wer jetzt kein Haus hat, baut sich keines mehr.

Wer jetzt allein ist, wird es lange bleiben,

wird wachen, lesen, lange Briefe schreiben

und wird in den Alleen hin und her

unruhig wandern, wenn die Blätter treiben.

(aus dem Buch der Bilder)

Rezitation: Otto Sander
Musik: Erik Satie
(video by LYRIC and MUSIC)

(Zi de Toamnă):

Doamne, e timpul. Vara a fost lungă.

Aşterne-ţi umbrele peste solare ceasuri,

iar peste câmp, vântoasele ți-alungă.

Poruncă pentru pârgă dă poamelor târzii,

mai dăruie-le două zile calde,

grăbeşte împlinirea, să se scalde

o ultimă dulceaţă în vinul greu din vii.

Cel azi făr’ adăpost, nu-şi va mai construi.

Cel singur astăzi, singur va rămâne :

citeşte, stă de veghe, lungi scrisori compune

şi pe alei, în lung şi-n lat va rătăci

neliniştit, când frunze au să sune.

(din: Cartea Imaginilor)

(video by Lucian Dumbravă)

(Día de otoño):

Señor: es hora. Largo fue el verano.

Pon tu sombra en los relojes solares,

y suelta los vientos por las llanuras.

Haz que sazonen los últimos frutos;

concédeles dos días más del sur,

úrgeles a su madurez y mete

en el vino espeso el postrer dulzor.

No hará casa el que ahora no la tiene,

el que ahora está solo lo estará siempre,

velará, leerá, escribirá largas cartas,

y deambulará por las avenidas,

inquieto como el rodar de las hojas.

(de: El libro de las imágenes)
(© Jaime Ferreiro Alemparte)

(video by Olaf Pietsch)

(Jour d'Automne):

Seigneur, le temps est proche. L’été fut très grand.

Ton ombre, pose-la sur les cadrans solaires,

et sur les plaines lâche les vents.

Aux derniers fruits ordonne d’être mûrs,

accorde-leur encor deux journées plus sereines,

hâte leur perfection, et presse la suprême

douceur des sucs dans le vin lourd.

Qui n’a pas sa maison, or plus n’en bâtira

Qui solitaire était, longtemps le restera,

Lisant et prolongeant ses lettres et ses veilles.

Et, agité, il marchera de-ci, de-là

dans les allées où tournoieront les feuilles.

(du: Livre d'Images)
(© Christian Guernes)

dit par Alain Cuny
(video by Poème)

(Autumn Day):

It is time, Lord. Summer was grand.

Now lay your shadow on the day,

and bathe your fields in the wind.

Let the late harvest linger.

Give it two more southern days.

Make it full and bring her

final sweetness into those heavy vines.

If you have no house now, you never will have one.

If you are alone now, you will always live alone,

Reading late in the fading light. Writing letters with no end.

Wandering dark alleys.

Restless and uneasy. A leaf on the wind.

(from: The Book of Images)
(© Scott Stewart)

(Rainer Maria Rilke)

Willard Maas, Ben Moore, Mechanics of Love, 1955

Mechanics of Love
Image from the movie
(source: Alex on Film)
no copyright infringement intended

She is waiting for him naked, he takes off his clothes to join her in bed. That's porn you'd say. No shit? Here's the thing: during five minutes (presumably the intercourse duration), what we see on the screen is a chaotic float of mundane household objects, and what we hear is a chaotic dialog (or rather two intertwined monologs, each one chaotic in its own right) about very mundane activities. Well, we can talk about the way in which the choice of the household objects could suggest a correspondence with different moments of the intercourse, but I'll leave that to connaisseurs. The male personage is perhaps right, love in some ways is not always simple.

It was the third movie made by Willard Maas (this time co-director was Ben Moore, a constant collaborator of Maas). And putting Mechanics of Love in relation with the first film created by Maas (Geography of the Body - as the second seems difficult to find), both try to respond to a question tormenting many modern artists: what is the correpondence between image and the reality that it claims to represent.

Better said, what is the reality of the image? Magritte enonciated it in his famous Ceci n'est pas une pipe: the image of a pipe is just an image, you cannot smoke with it. Kiarostami and Panahi also are preoccupied in their movies with that question (to the point that Kiarostami's movies seem sometimes meta-movies).

Here, at Maas, it is about what image to be chosen by the artist to represent the intimacy of the body (Geography of the Body), or the intimacy of a couple (Mechanics of Love). The couple gets intimacy both in sex as in their day-to-day routines. We are very far from a porn movie, indeed.

Here is a link to watch the movie on youTube:

  https://www.youtube.com/watch?v=XqqaSno6EoI

(Maas and Menken)

Mr. Ernu Goes to Sofia

Honi soit qui mal y pense
(image source: blog of Rahoveanu)
no copyright infringement intended

Bulgaria? noua noastră destinație

La fiecare 7-10 ani am tot schimbat locul de trai. Am deja la activ 6 localităţi în care am trăit. Mă obişnuiesc repede cu toate că vîrsta vrea linişte şi calm. Dar nici ca la Cluj sau Bruxelles că fac infarct.

Cîndva visam să trăiesc la Istanbul: singurul oraş adevărat din zonă. Şi poate singura metropolă euroasiatică. Oraşele europene par pe lîngă Stambul nişte pensioane de bătrîni (excepţie Londra). Dar nu cu Erdogan.

Dar Stanbulul se amînă pentru o altă viaţă. (Ca să dezvălui: Izgoniţii se termină la Istanbul, unde beau ceai cu o mătuşă anarhistă care are nepoate care o iau spre fundamentalism religios).

Am zis că nu mă mut din Bucureşti: cel mai european oraş oriental. Asta e marele lui atuuuuu.

Dar azi mi-a trecut aşa un gînd: de ce nu Bulgaria? Sofia ce are?

Le ştiu cît de cît limba, sînt slavi cu care mă împac binişor, sînt balcanici cum îmi plac, nu sînt isterici ca fraţii români cînd aud de politică, au mafie (deci sînt serioşi), au mîncare bună, se munceşte lejer, au mare, au vecini greci.

Mai nou au şi MCV iar noi nu. Poftim? MCV?

Bulgaria e chiar atractivă cu sau fără MCV.


So, Mr. Ernu goes to Sofia; as he's changed his place (only the place, not his ways) every 7-10 year; that seems to follow some logic; the logic of the six cities he has already lived in; well, because age wants peace and quiet, it could not be so easy this time; come'on, peace? quiet? no, no, no, not like in Cluj or Brussels (do you want a Mr. Ernu with a heart attack?); now, to put the thoughts in some order (as much as we could), Mr. Ernu used to dream of living in Istanbul: the only real city in the area; and maybe the only Eurasian real metropolis; near it the other European cities seem to be kind of old town pensions (maybe except London); but not with Erdogan (for whatever reasons Mr. Ernu doesn't like Erdogan, in case you didn't know it); so Stambul is postponed for another life; to reveal: Izgoniţii ends up in Istanbul, where Mr. Ernu has a cup of tea together with an anarchist aunt whose grandchildren evolve towards religious fundamentalism (I suggest Cafe Kundera, in case you like the novels of Elif Shafak; if not, keep to Vasile Ernu, that's okay); now, trying to keep this talk down to a sanity level, Bucharest (where Mr. Ernu currently lives) is the most European Eastern city; this is its big asset (of Bucharest, not of Mr. Ernu, who seems to be the most Eastern European guy; or whatever); then why Sofia? here Mr. Ernu gives his reason: why not Sofia? (I'm okay with that); he knows up to a point their language, as it is a Slavic one, with whom he is comfortable, they are Balkanians, which he likes, they are not hysterical (unlike the Romanian brothers when they hear about politics and policies), they have mafia (so they are serious), they have good food, they take it easy with work, they have the Black Sea, they have Greek neighbors; plus they are okay with MCV and we aren't; or the other way around; anyway Bulgaria is really cool.


(Vasile Ernu)

Soukkot

C'est Soukkot ce soir
7 jours de fete dans une belle cabane.

I got this superb image from old friends, Jana and Andrei Landau. They left Bucharest many decades ago, and live now in Grenoble.

Bonne Fête à Vous, Jana and Andrei!




(Church in America)

The First Soviet Stamp

no copyright infringement intended

голодающим

TO THOSE STARVING

(Жизнь в Kнигах)

Willard Maas, Geography of the Body, 1943

Willard Maas
1906-1971
(image source: Experimental Cinema)
no copyright infringement intended

It was the first movie created by Willard Maas, in 1943; his next film (Image in the Snow) would come in 1952; bur let's go back to 1943, the year of the Geography of the Body; a 7 minutes black and white; Marie Menken did the cinematography, and George Barker authored the poem to be recited off-screen; two nude bodies (seemingly Maas and Menken themselves); the camera browsing them without any haste in extreme close-ups, from ear to nombril to eye to knee to mouth to tow, and so on, and so on; no genitalia showed (it was 1943, c'me on!); meanwhile George Barker (a poet considered a genius in his prime, largely forgotten nowadays) is heard reciting without any haste a strange litany, about ultimate experiences lived on ultimate settings; image and sound in counterpoint; a geography of the human body as a site of miriads of small exotic mysteries; a geography of the earth as a site of miriads of exotic spots of mysterious initiations.

The desire and pursuit of the whole
is called love - Aristophanes
(capture from the movie)
no copyright infringement intended

Maybe it is interesting to stay a little more on the relation image-sound here in this movie. It seems to me that here the relation is paradoxical. R. Bruce Elder comes with a  great interpretation (A Body of Vision: Representations of Body in Recent Filme and Poetry, Wilfried Laurier University Press, Waterloo, Ontario, Canada, 1997, pages 36, 37): we would expect from the text to emphasize the meaning of the image, but here, the extravagance of the poem leaves the language in almost meaningless ruins, signaling the impulse to deal with energies that have a preverbal source; the image of a human body is an experience of a more primal sort than lenguages can accomodate.

And maybe we are not far from the universe of Rudolf Otto with his theories of Numinous.

Willard Maas, Geography of the Body
Reenactment by Rachel Dickson on Vimeo

(Maas and Menken)

(George Barker)