Un băiat pe care îl chema Gogol - o însemnare făcută de o adolescentă pe un blocnotes - aşa a început, cu ani buni în urmă, povestea unui roman şi a unui film.
Un băiat pe care îl chema Gogol, una din acele fraze care se nasc odată la o sută de ani. Câţi scriitori nu şi-ar da ani buni din viaţă ca să aibă geniul unei asemenea frânturi de frază? Adolescenta de atunci este azi autoarea a două cărţi uluitoare.
Jhumpa Lahiri, născută în Londra, fiica unor imigranţi veniţi din Calcutta -
băiatul pe care îl chema Gogol era de fapt un alter-ego al ei, copil de imigranţi veniti din India - şi a simţit că trebuie să scrie o carte despre căutarea identităţii proprii, despre universurile paralele în care trăim - părinţii ei din Calcutta, ea avea să păstreze oraşul în sufletul ei - pretutindeni va fi în noul loc, dar şi în Calcutta.
Aşa a început romanul, cu o frază notată pe blocnotes,
un băiat pe care îl chema Gogol - peste ani fraza va fi înveşmântată într-un roman,
The Namesake. Va fi a doua ei carte, după o culegere de povestiri,
Interpreter of Maladies.
Şi într-o seară va primi un telefon de la regizoarea
Mira Nair, care o va ruga să accepte o ecranizare a romanului.
Mira Nair, născută în India, trăind acum în America. Experienţă asemănătoare.
Ce putea să aducă
Mira Nair peste bogăţia romanului?
Filmul,
The Namesake (
Tizul), este o poveste spusă de imagini - iar
Mira Nair este o gurmandă a imaginii - în faţa unei fotografii cu un T-shirt atârnat la uscat pe o sârmă în faţa unei case din Calcutta gândul o duce la pictorul
Mark Rothko, la acele
color fields ale lui.
Dacă pentru
Jhumpa Lahiri romanul a început cu obsesia unor cuvinte,
un băiat pe care îl chema Gogol, pentru
Mira Nair, filmul a început, în capul ei, cu obsesia unei imagini, iată cum o povesteşte, de altfel (într-un articol din revista
FLM):
As I prepared to make The Namesake, I had an idea for a frame: an image of a dusky Bengali beauty against a Mark Rothko painting in a sleek Madison Avenue space. Then, looking through a book of photographs by Raghubir Singh from the 1980s, I came across a startling image of a red T-shirt drying on a flaking Calcutta ironwork railing, decaying Edwardian columns looming in the background. In its rich swath of color amid the layering of centuries, I realized that Rothko was alive and well in modern-day Calcutta. Raghubir’s photograph was among the first signs for me that The Namesake could be made in an austere photographic style. With the great cinematographer Fred Elmes by my side, we conceived each scene as a series of wide-angle shots, “democratic frames” within which the actors, not the camera, would move in a choreographed swirl.
Un T-shirt atârnat la uscat, în spate o casă cu coloane edwardiene delabrate, intuiţia fulgerătoare că Rothko continuă să trăiască în Calcutta de azi - intuitie care apare tot la o sută de ani odată.
A rezultat un film care este o superbă meditaţie în imagini - universul american în care se ţese obsesiv universul de acasă - imaginea New Yorkului recreându-se în imagine a Calcuttei, şi apoi revenind. Ca norii plutind pe cer şi schimbându-şi neîncetat forma.
Am pornit să văd filmul având în cap o idee despre el. Insă era o idee greşită. Filmul nu este centrat pe băiatul numit Gogol - este centrat pe mama băiatului - în jurul ei se întâmplă toate - ea suportă cel mai greu condiţia de imigrantă - pentru că ea îi înţelege pe toţi cei din jurul ei şi suferă pentru fiecare. Iar universurile cele multe se oglindesc în ea, şi arată aşa cum le vede ea.
Şi filmul îl decantezi după aceea în tine, zile întregi, te urmăreşte şi te pătrunde tot mai adânc.
O poveste în imagini care, ele, meditează povestea - o poveste despre imigranţi şi copii de imigranţi, despre identitate, despre căutări şi iluzii, despre înţelepciunea de a-ţi aminti atunci când eşti mai nefericit despre clipele când ai fost fericit - pentru că ele sunt hrana binecuvântată, hrana de suflet pentru totdeauna. Şi despre înţelepciunea de a le lua pe toate aşa cum sunt şi de a socoti fiecare zi ca un dar de la viaţă.
Ce se întâmplă în film? Se întâmplă multe, fără o logică anume - pentru că povestea este lăsată să curgă în voia ei - pentru că viaţa îşi are o bogăţie care este de capul ei - nici o poveste nu trebuie să încorseteze viaţa - o poveste trebuie să urmărească cu empatie viaţa, atât.
Este un lucru pe care l-a inţeles cândva de mult un mare scriitor - şi toţi scriitorii de după aceea au ieşit din mantaua lui.
Iar băiatul pe care îl chema Gogol, născut in America, având o mama al cărei accent o va trăda toată viaţa, acest băiat care va îmbătrâni şi el odată cu povestea, căutându-şi identitatea şi rostul, va înţelege aşa cum tuturor ne vine rândul să înţelegem, va întţelege că viata nu este uşor de înţeles - va înţelege însă dece tatăl său ţinuse să îi dea numele de Gogol - şi va înţelege dece toţi am ieşit din Mantaua lui Gogol.
(Jhumpa Lahiri)
(Filmofilia)
(Gogol)Labels: Gogol, Jhumpa Lahiri, Mira Nair
