Jhumpa Lahiri, In Altre Parole

In front of a fountain in Trastevere
(photo: Liana Miuccio in Vogue)
no copyright infringement intended

In 2012 Jhumpa Lahiri changed Brooklyn for Trastevere and English for Italian. She explained several times how it happened and why. Born in London to Indian parents, raised and educated in America, she felt the tension between two cultures and two languages, between the Indian and American values and traditions. Two radically different universes, each one claiming preponderance over her mind and soul. All her books describe in subtle nuances this tension. She felt the need to escape from this conflict, to get her liberty, to become free of the universes fighting each other inside her. She came to Italy, and started to speak only Italian, read only in Italian, write only in Italian, and felt liberated. A way to reinvent herself as a person and as a writer, and also to take a great risk, to use her own words. How well is she speaking Italian? Fluently, though with a too dense bibliophile touch, and with some accent difficult for Italians to guess the origin. It works, anyway.

In Altre Parole is her first book written in Italian, a collection of revealing autobiographical essays, mostly about her experience with Italian language and culture, a book that grew out of her diary entries (Rachel Donadio in NY Times).

Here are several links to find more about all this:

• Jhumpa Lahiri in Rome: The Pulitzer Prize–Winner Talks About Her New Novel and New Ideas
• Académie Française Honor Highlights Fluid National Allegiances Among Writers

(Jhumpa Lahiri)

Five Writing Lessons from Jhumpa Lahiri

photo Dan Callister
(Telegraph)
no copyright infringement intended

She has the gift to make interesting anything she's telling, to get you immediately hooked. I found in e-Books India an analysis of her five writing lessons. Simplicity, pathos, imagery, the omniscient third person, emotional storytelling. Here you go:

http://e-booksindia.com/5-writing-lessons-from-jhumpa-lahiri/

(Jhumpa Lahiri)

Jhumpa Lahiri

(Click here for the Romanian version)


Firstly I saw the movie made by Mira Nair, The Namesake. Then I found in bookshops the novel written by Jhumpa Lahiri. It was her second book, coming after a collection of short stories with an intriguing title, Interpreter of Maladies.

A very few words about who Jhumpa Lahiri is: born in London, where her parents had come from Calcutta, they moved to the US when she was three years old. She is now in her forties and lives in New York: a Brooklyn neighborhood (Fort Greene) that has been home for some famous writers, Whitman and Capote among them. Steinbeck also lived there for a time, and Amitav Ghosh (of Bengali origin, like Jhumpa Lahiri) is one of the current residents.

The biographic details of Jhumpa Lahiri belong to the universe of her personages: second generation of Indian-Americans, all of them university graduates living on the East Coast, fully belonging to the Western world, with a twist given by the birthplace of their parents - an identity of origin coming intrusively every now and then, to balance in unexpected ways the new identity they have built for themselves.

You'd say it is the experience of all immigrants, though a nuance needs to be added: Indian culture is radically different from ours, in all respects - religion, traditions, alphabet, family relations, cuisine, clothing, everything. And in the same time nowhere else is the English culture more present.

At the beginning I viewed the stories of Jhumpa Lahiri as a preparatory stage for the novel. It's much more than that. It is the same universe, but, while the novel  offers a long single journey through it, a collection of stories brings multiple short journeys, different views, different perspectives: each story adds a new nuance, completely independent from the others. Story after story, case studies of these Indian-Americans, their relations with other people their age, of Indian origin or not, with the generation of their parents, with people they meet while vacationing in India.

All of them live in Boston (where Jhumpa Lahiri took her academic degrees), cross the Public Garden and the Common any given day, go along Commonwealth Mall, or Boylston Street, or Washington Street (there is a great sense of immediacy in the way these stories are told). They live their American lives while the Indian world keeps on coming to mirror itself in the American world, present and past mirroring one another, country of adoption and country of origin.

Namesake, the movie, manages this play of mirrors through visual poetry: a superb meditation in images, with the views of the American city fading back and forth in the views of Calcutta.

Director Mira Nair is an image gourmet, while Jhumpa Lahiri is a gourmet of words, with sudden revelations of astounding semantic constructions. Take for instance  a boy named Gogol - it came to her mind unexpectedly, long time ago... was she just reading a story of the Russian? Had she observed someone just passing the street and was she trying to find some keyword for him?  Did the association strike her by pure chance? Firstly as an amusing, impossible invention, then nurtured by her imagination? Who knows? It emerged suddenly and it remained to obsess her for ten or twenty years, till the novel was born, The Namesake.

An Indian family in Boston, second generation. She is working at a publishing house. he is preparing a PhD at Harvard. She is realizing that they entered a family crisis and should separate. How to say this to him? And he is actually the one who's telling the story to us: becoming himself aware of their crisis, while being afraid of separation, trying to understand what she is trying to tell him, eventually getting what she has in mind. Her inner world revealed in his.

Another Indian-American family, again second generation, again the husband in the academia world. The crisis came long time ago, and remained there with them. For her, the husband became just a stranger, along with their kids. The only child she loves was made with another man: an affair of several years ago. The husband is completely unaware of the crisis, of the affair, of anything. They are now in a trip to India. A local driver is hired. He  works also as translator for a physician whose patients speak different local idioms. A translator, an interpreter of maladies. Her soul sends reverberations to him, and he's trying to interpret them. Did she fall in love for him, as he believes? No, it's not. It's that she cannot keep her secrets for herself anymore, she needs to confess, to be listened. To be mirrored in an interpreter of maladies.

Another family, first generation this time - he is teaching at Harvard, she stays at home. Their little daughter is telling us the story. For several months they have a guest at dinner almost every evening, a gentleman from Bangladesh. The guest is very polite, and has a very special way to discuss with kids, somehow formally, while definitely warmly. His family remained in Bangladesh where the situation is very tensioned right now - they just split from Pakistan, everything is in turmoil. The daughter is too small to comprehend the political drama, but she feels the guest is troubled by something. Eventually he returns to his country and after some time they get a postal card from him: a thank you note with the photo of his wife and kids. And the little daughter understands now his troubles: he was missing his kids the same way she is now missing him.

An American child with an Indian nurse - her husband is teaching at Harvard, she's missing India - her soul mirrored in the soul of the American child. I was reading this story one evening, meanwhile midnight had come, and I could not leave the book. Nothing was happening in the story, but it was like a spell. Just atmosphere, nothing else, woven in wizardry. I was thinking at Hou Hsiao-Hsien's movies. Well, there are differences, though. Hou is as minimalist as it can be, Lahiri is not. What she has is a formidable gift of communicating the immediacy, of pulling out the sense from the apparent banality. Maybe Josef Sudek, the Czech photographer, would be a better term of comparison.

An American woman has an Indian lover. This is fine, only the man is married, thus their relationship will slowly fade. She doesn't know his wife, and is trying to imagine what's in her mind. A co-worker of her, an Indian-American, has a cousin whose husband has left for an American woman.  The cousin is suffering, while determined to forgive if he comes back.

Meanwhile a third book came from Jhumpa Lahiri, again a collection of stories, Unaccustomed Earth: as I said, she has the gift of wizardry - her knowledge of telling stories is out of common - and her way of finding extraordinary constructions of words, like a boy named Gogol -  they come in the mind of an ordinary writer maybe once in a hundred years.

• Un băiat pe care îl chema Gogol
• Five Writing Lessons from Jhumpa Lahiri
• In Altre Parole

(A Life in Books)

(Una Vita Tra I Libri)

Citind Cartile Jhumpei Lahiri

(Click here for English version)

Mai intai am vazut filmul, The Namesake. Apoi am gasit in librarii romanul, scris de Jhumpa Lahiri. Este a doua carte a ei. Prima, o culegere de povestiri, intitulata Interpreter of Maladies.

Am inceput prin a-i citi povestirile.

Jhumpa Lahiri este nascuta la Londra - parintii ei sunt originari din Calcutta - familia intreaga s-a mutat in SUA, unde Jhumpa Lahiri si-a facut studiile. Traieste acum la New York.

Eroii ei traiesc in lumea in care traieste si ea - americani de origine indiana la a doua generatie - absolventi de universitati - apartinand universului occidental, insa nuantat cu specificul culturii din care au venit familiile lor - si interesati tot timpul de universul Indiei.

Cineva spunea ca filmul vorbeste pentru noi toti - este in film experienta noastra - toti cei care incercam sa ne facem un rost in Lumea Noua am trecut si trecem prin experienta din film.

Vreau sa nuantez: la imigrantii din India se adauga ceva. Cultura lor este radical diferita de a noastra. O religie complet diferita. Traditii complet diferite. Imbracaminte, mancare, obiceiuri, relatiile de familie. Iar pe de alta parte nicaieri nu este cultura engleza mai prezenta decat in India (bine inteles cu exceptia tarilor de limba materna engleza). Un indian este extrem de diferit de orice european si in acelasi timp este infinit mai bun cunoscator al culturii engleze decat orice european.

Povestirile Jhumpei Lahiri sunt un fel de repetitie generala pentru roman. Sunt cazuri de studiu pentru indienii aflati in SUA la a doua generatie. Relatia lor cu civilizatia americana - relatia lor cu civilizatia indiana - relatia lor cu parintii - indienii din prima generatie.

Toti locuiesc in Boston - locul in care si-a facut studiile si autoarea. Se misca pe strazile pe care le strabat si eu de fiecare data cand ajung acolo. Trec prin Public Garden sau prin Common, traverseaza Commonwealth Mall, sau Boylston Street, sau Washington Street, ciocnindu-se de ceilalti americani, ducandu-si gandurile, traind in universul acesta, universul indian oglindindu-se mereu in universul american al lor.

Filmul foloseste pentru asta imaginea - iar regizoarea, Mira Nair (nascuta in Calcutta, traind la New York), este o gurmanda a imaginii - filmul ei este o meditatie in imagini, in care peisajul urban american se estompeaza in cladirile Calcuttei.

In schimb Jhumpa Lahiri este o gurmanda a frazelor - ei i-a venit in cap un baiat pe care il chema Gogol - fraza din care s-a nascut peste ani romanul.

O familie de indieni la a doua generatie in America. Ea e corectoare la o editura. El e doctorand la Harvard. Ea intelege din ce in ce mai mult ca familia lor a intrat intr-o situatie de criza si ca trebuie sa se desparta. Cum ii va spune? Rezolvarea este neasteptat de poetica. Iar povestea este spusa de el, care vede criza, se teme de despartire, incearca sa inteleaga ceea ce ea incearca sa ii spuna, realizeaza la sfarsit ce vrea ea. Universul ei se releva in universul lui.

O alta familie, tot la a doua generatie in America, el tot universitar. Criza familei s-a produs de mult. El nu o realizeaza. Ea este complet instrainata de el si de copii. Singurul copil care o intereseaza e fructul unei aventuri de acum cativa ani, pe care el nu o banuieste. Toata familia este in excursie in India, unde soferul-ghid este talmacitor de boli - este angajat de un doctor la care vin si pacienti care vorbesc numai Gujarati, graiul unei regiuni invecinate - el ii traduce doctorului. De data asta universul ei se reflecta in al lui - mai intai crede ca ea s-a indragostit de el, de fapt ea simte nevoia sa ii spuna cuiva povestea aventurii ei.

O alta famile, la prima generatie in State - el e profesor universitar la Harvard, mama sta acasa. Fetita povesteste in carte. Un profesor venit din Bangladesh cu o bursa este invitatul lor in fiecare seara. Familia lui a ramas acolo - insa in Bangladesh situatia este dramatica exact in aceste luni - tara facea parte din Pakistan, isi cere acum independenta, sunt lupte si omoruri. Fetita recepteaza toate astea, insa ca un copil, peste ani informatiile se vor lega - si va intelege toate dramele partitiei Indiei si apoi ale Pakistanului. Dar copil fiind inca, intelege la sfarsitul povestirii cat de dor i-a fost profesorului de sotia si copiii lui - va intelege asta cand va veni peste cateva luni o carte postala de la el in care le multumeste pentru ospitalitatea lor - si atunci fetita realizeaza cat de dor ii este de nenea asta si deci cat de dor i-a fost si lui de fetitele lui.

Un copil american are o bona indianca - sotul ei e profesor (la Harvard, bine inteles), ea tanjeste dupa India - universul ei oglindit in universul copilului american. Am citit-o intr-o seara, se facuse miezul noptii si nu ma induram sa o las.

O americanca are un amant, ati ghicit, indian. Numai ca omul e insurat si incetul cu incetul legatura lor se va destrama. Iar ea incearca sa inteleaga ce se intampla in familia lui - are o colega de serviciu care este indianca, a carei verisoara a fost parasita de sotul ei pentru o englezoaica. Verisoara sufera, dar este determinata sa il ierte daca se va intoarce acasa.

Hai ca v-am spus destule povesti, mai cititi si voi restul cartii :)

(Intre timp i-a aparut a treia carte, tot o culegere de povestiri, Unaccustomed Earth: e superba - femeia asta este o mare vrajitoare - stiinta ei de a inventa povesti nu o au multi - si talentul ei fantastic de a gasi fraze extraordinare, gen baiatul pe care il chema Gogol - fraze care ii pot veni cuiva in cap odata la o suta de ani - sunt si in noua ei carte cateva).


(A Life in Books)

(Una Vita Tra I Libri)

Un băiat pe care îl chema Gogol

Un băiat pe care îl chema Gogol - o însemnare făcută de o adolescentă pe un blocnotes - aşa a început, cu ani buni în urmă, povestea unui roman şi a unui film.

Un băiat pe care îl chema Gogol, una din acele fraze care se nasc odată la o sută de ani. Câţi scriitori nu şi-ar da ani buni din viaţă ca să aibă geniul unei asemenea frânturi de frază? Adolescenta de atunci este azi autoarea a două cărţi uluitoare.

Jhumpa Lahiri, născută în Londra, fiica unor imigranţi veniţi din Calcutta - băiatul pe care îl chema Gogol era de fapt un alter-ego al ei, copil de imigranţi veniti din India - şi a simţit că trebuie să scrie o carte despre căutarea identităţii proprii, despre universurile paralele în care trăim - părinţii ei din Calcutta, ea avea să păstreze oraşul în sufletul ei - pretutindeni va fi în noul loc, dar şi în Calcutta.
Aşa a început romanul, cu o frază notată pe blocnotes, un băiat pe care îl chema Gogol - peste ani fraza va fi înveşmântată într-un roman, The Namesake. Va fi a doua ei carte, după o culegere de povestiri, Interpreter of Maladies.
Şi într-o seară va primi un telefon de la regizoarea Mira Nair, care o va ruga să accepte o ecranizare a romanului.
Mira Nair, născută în India, trăind acum în America. Experienţă asemănătoare.
Ce putea să aducă Mira Nair peste bogăţia romanului?
Filmul, The Namesake (Tizul), este o poveste spusă de imagini - iar Mira Nair este o gurmandă a imaginii - în faţa unei fotografii cu un T-shirt atârnat la uscat pe o sârmă în faţa unei case din Calcutta gândul o duce la pictorul Mark Rothko, la acele color fields ale lui.
Dacă pentru Jhumpa Lahiri romanul a început cu obsesia unor cuvinte, un băiat pe care îl chema Gogol, pentru Mira Nair, filmul a început, în capul ei, cu obsesia unei imagini, iată cum o povesteşte, de altfel (într-un articol din revista FLM):

As I prepared to make The Namesake, I had an idea for a frame: an image of a dusky Bengali beauty against a Mark Rothko painting in a sleek Madison Avenue space. Then, looking through a book of photographs by Raghubir Singh from the 1980s, I came across a startling image of a red T-shirt drying on a flaking Calcutta ironwork railing, decaying Edwardian columns looming in the background. In its rich swath of color amid the layering of centuries, I realized that Rothko was alive and well in modern-day Calcutta. Raghubir’s photograph was among the first signs for me that The Namesake could be made in an austere photographic style. With the great cinematographer Fred Elmes by my side, we conceived each scene as a series of wide-angle shots, “democratic frames” within which the actors, not the camera, would move in a choreographed swirl.

Un T-shirt atârnat la uscat, în spate o casă cu coloane edwardiene delabrate, intuiţia fulgerătoare că Rothko continuă să trăiască în Calcutta de azi - intuitie care apare tot la o sută de ani odată.

A rezultat un film care este o superbă meditaţie în imagini - universul american în care se ţese obsesiv universul de acasă - imaginea New Yorkului recreându-se în imagine a Calcuttei, şi apoi revenind. Ca norii plutind pe cer şi schimbându-şi neîncetat forma.
Am pornit să văd filmul având în cap o idee despre el. Insă era o idee greşită. Filmul nu este centrat pe băiatul numit Gogol - este centrat pe mama băiatului - în jurul ei se întâmplă toate - ea suportă cel mai greu condiţia de imigrantă - pentru că ea îi înţelege pe toţi cei din jurul ei şi suferă pentru fiecare. Iar universurile cele multe se oglindesc în ea, şi arată aşa cum le vede ea.

Şi filmul îl decantezi după aceea în tine, zile întregi, te urmăreşte şi te pătrunde tot mai adânc.
O poveste în imagini care, ele, meditează povestea - o poveste despre imigranţi şi copii de imigranţi, despre identitate, despre căutări şi iluzii, despre înţelepciunea de a-ţi aminti atunci când eşti mai nefericit despre clipele când ai fost fericit - pentru că ele sunt hrana binecuvântată, hrana de suflet pentru totdeauna. Şi despre înţelepciunea de a le lua pe toate aşa cum sunt şi de a socoti fiecare zi ca un dar de la viaţă.
Ce se întâmplă în film? Se întâmplă multe, fără o logică anume - pentru că povestea este lăsată să curgă în voia ei - pentru că viaţa îşi are o bogăţie care este de capul ei - nici o poveste nu trebuie să încorseteze viaţa - o poveste trebuie să urmărească cu empatie viaţa, atât.
Este un lucru pe care l-a inţeles cândva de mult un mare scriitor - şi toţi scriitorii de după aceea au ieşit din mantaua lui.
Iar băiatul pe care îl chema Gogol, născut in America, având o mama al cărei accent o va trăda toată viaţa, acest băiat care va îmbătrâni şi el odată cu povestea, căutându-şi identitatea şi rostul, va înţelege aşa cum tuturor ne vine rândul să înţelegem, va întţelege că viata nu este uşor de înţeles - va înţelege însă dece tatăl său ţinuse să îi dea numele de Gogol - şi va înţelege dece toţi am ieşit din Mantaua lui Gogol.

(Jhumpa Lahiri)

(Filmofilia)

(Gogol)