Poveste din Irkuţk

(source: wildwalk)
no copyright infringement intended

Trenul gonea spre est. Pe la miezul nopţii ajunsesem la Ungheni, a durat vreo două ore până ce vagoanele au fost puse pe alte boghiuri pentru şinele late ruseşti. Pe la opt sau nouă dimineaţa am ajuns la Chişinău. Trenul a stat acolo vreo jumătate de oră. Am rămas în vagon. Cineva îmi spusese odată că oraşul era străbătut de trei bulevarde largi care înaintau în paralel, Puşkinskaia, Alexandrovskaia (în cinstea lui Alexandru cel Bun) şi Leninskaia (care probabil că acum se numea Ştefancelmarskaia). Nu am putut să verific, rămânând pe data viitoare. După vreo douăzeci de minute am trecut Nistrul. La Tiraspol s-a suit un tip la a cărui vedere am tresărit. Era cam de vârsta mea, purta nişte blugi găuriţi la genunchi, o geacă, ochelari, avea oleacă de barbă ... doamne, ce să caute aici? I-am zis tentativ, ce mai faci bade?, mi-a răspuns, eh, bătrâneţe grele. Îmi răspunsese în româneşte, dar avea un accent rusesc foarte puternic. S-a aşezat lângă mine. Nu numai accentul, dar şi mirosea a rus. Ciudată întâmplare. Văd că ştii româneşte, i-am zis. Moldoveneşte, m-a corectat. Păi ce, eşti rus? Mai degrabă rusofon mi-a răspuns cu un zâmbet ambiguu. Băi să fie, am pufnit eu, aş fi jurat că..., dar lasă, asta este. Trenul plecase din Tiraspol, văzusem statuia lui Lenin din goană pe fereastra compartimenului, mergeam acum spre Kiev. Nu a mai urcat nimeni, de parcă toată lumea acolo n-ar mai fi avut vreme de trenuri şi alte şmenuri.

Am mers mai departe, La Viniţa îşi avusese Hitler statul major, am trecut şi de Viniţa, la Moscova trenul a luat-o pe o linie ocolitoare, mergând direct spre Siberia. Se simţea de acum aerul tare al Uralilor. La Novokuzneţk nu am oprit. Păcat, i-aş fi arătat vecinului meu de compartiment, enigmaticul meu vecin, cartierul construit acolo în anii treizeci pentru inginerii americani care veniseră să ridice fabricile. Oraşul se numea pe atunci Stalinsk.

Am trecut şi de Krasnoiarsk. La Irkuţk trenul s-a oprit de tot. Locomotiva nu mai avea cărbuni. Ne-am dat jos şi am intrat în bufetul gării, am cerut câte o votcă şi ceva de ronţăit. Îmi cer scuze, i-am zis, am uitat să mă prezint, este impardonabil. Numele meu este Rădulescu, şi m-am ridicat în semn de respect. S-a ridicat şi el, Rimuleaşkin

I-am zis, domnule, vorbiţi bine moldoveneşte, dar aveţi un accent rusesc atât de puternic că vă dă de gol. A zâmbit, Domnule dragă, am pierdut tot: şi industria, şi agricultura, şi vapoarele, şi pădurile, şi aurul, mai avem oleacă şi o să ne pierdem şi izmenele de pe noi, de-o să ne fută-n cur oricine, şi europeanul, şi americanul, şi chinezul, şi turcul. Un singur lucru nu putem să-l pierdem, tu-i mama mă-sii, ca să putem să intrăm şi noi în Europa chiar aşa cu fundul gol, accentul, pe ăsta nu putem să îl pierdem, să fie al dracului. I-am zâmbit, Sunteţi un nostalgic. Ei domnule, mi-a răspuns Rimuleaşkin, pot eu să fiu nostalgic cât poftesc, dar cu ce să refaci imperiul? Cu basarabenii, aceşti tata rus, mama rus, şi Ivan moldovan? Cu ucrainienii, aceşti europeni de ziua a şaptea? Cu ruşii!? Un singur loc a mai rămas pe lume unde oamenii vorbesc ruseşte fără sclifoseli englezeşti şi se consideră ruşi adevăraţi, dar nu-i aici, e foarte departe, n-o să vă vină să credeţi. Am un prieten acolo cu care mai corespondez, Adam îl cheamă. N-a mai apucat să îmi spună unde era locul ăla, că a trebuit să ne suim la loc în tren, mecanicul făcuse rost de cărbuni.


(A Life in Books)