Şi fiindcă toate acestea trebuiau să poarte un nume ...

Jean Velicy, Baligă de mânz
Editura Vremea, București, 2016
no copyright infringement intended

Așadar suntem la a doua carte a doctorului Jean Velicy, de data aceasta un volum de povestiri purtând un titlu provocator de-a dreptul, în orice caz neașteptat (Baligă de mânz). Este o carte despre un anume univers și o anume vârstă: lumea românească a anilor optzeci rememorată astăzi de cineva care pe atunci era tânăr. Interesant este faptul că după atât de mulţi ani autorul pune încă aceeași patimă, de parcă lucrurile s-ar desfășura chiar acum și chiar aici. Sigur, universul acesta ne poate părea astăzi cel puţin straniu, avem cu totul alte probleme și ne lovim de cu totul alte realităţi, iar lumea din carte ne dă senzaţia unei alte planete.

Prima lui carte (Dincolo de Păduri, Ardealul) mi-a plăcut foarte mult, așa că eram foarte curios cum va fi a doua. Am căutat-o prin librării până am dat de ea și am citit-o imediat. Sunt zece povestiri, iar câteva dintre ele sunt remarcabile.

O coadă la televizoare color care durează câteva zile și câteva nopţi (Cei Patru Mușchetari au Fost Trei, Eu și Domnul Onofrei), nimeni nu știe când vor sosi televizoarele în magazin, nici câte vor sosi, oamenii se organizează și stau cu rândul la ușa magazinului, din trei în trei ore se face prezenţa, iar cine nu este atunci la faţa locului își pierde rândul, trec zile și trec nopţi, din trei în trei ore se strigă lista, nimeni nu protestează, există o educaţie a cozilor îndelung exersată, vor veni până la urmă televizoarele? și câte vor veni?... ei bine, povestea e istorisită pe un ton balansat, cu sarcasmul foarte bine ţinut în frâu, plutește tot timpul un aer de normalitate nebunească, pentru ca surpriza din ultimul paragraf să dea dintr-odată sens întregului (evident că păstrez secretul pentru a vă lăsa plăcerea lecturii). Toată povestea a fost de fapt un laborator în care s-a pregătit cu migală și meșteșug o ierurgie demonică, o metafizică perversă, care irumpe irezistibil la sfârșit dându-ne revelaţia infernului absolut: și fiindcă toate acestea trebuiau să poarte un nume, ele s-au numit Onofrei.

(Nu mă întrebaţi cine e Onofrei, poate fi oricine, unul din cei ce stau la coadă, unul din cei ce nu stau la coadă, poate fi o trimitere la un personaj din altă carte, poate fi chiar și autorul, poate fi chiar și cititorul, așa că e pe alese).

Un medic dintr-un spital judeţean care a vrut să plece în vacanţă la Viena iar cererea de pașaport nu i-a fost aprobată (Substanţă de contrast) primește de la directorul spitalului un pacient suspus. Nu orice fel de suspus, este chiar șeful securităţii judeţene, toţi tremură în faţa lui, și în același timp toţi își dau seama că dacă îl servesc își pun o pilă la el. Pentru medic ar insemna aprobarea pașaportului pentru Viena. E o poveste interesantă, pentru că ne pune în faţă o problemă extrem de dificil de explicat: vina colectivă. Cu ce este vinovat la urma urmelor medicul, care știe că dacă nu se ocupă cu prioritate de șeful securităţii o va păţi urât de tot, iar pe de altă parte se gândește la bolnav exclusiv ca la o pilă pentru pașaport? Nu este o vină individuală, ci participare la vina colectivă. Medicul trăiește în sistem, vrea-nu vrea acţionează în cadrul sistemului, nu are cum altfel, ocupă o poziţie în sistem, chiar la un nivel foarte inferior, dar ocupă o poziţie.

Există o cale de a te elibera de vina colectivă? Da, prin neparticipare, prin retragerea totală în anonimat, în timp ce cauţi o soluţie care să nu aibă nici o legătură cu sistemul (Noi, între noi). Refuzi să mai fii Tacu sau Iancu, refuzi să mai participi pur și simplu, nu mai participi la nimic, nici măcar la o discuţie banală în tren, dacă se insistă te prezinţi cu un nume la plesneală (Popescu) și continui să îi ignori pe ceilalţi. Numai că soluţia asta merge doar dacă ești Popescu, adică dacă ai un nume care să sune așa, mai nemţește (este oare evadarea din infern posibilă? e de fapt lumea ta, cu bune și rele, lumea ta și pielea ta - dar asta e de acum altă discuţie).

Este anunţată o vizită a Tovarășului (WC-ul), toată lumea intră în alertă, totul trebuie să fie pregătit minuţios, totul, inclusiv closetul, pentru că și Tovarășul are necesităţi fiziologice, nu-i așa? Aici autorul nu mai pune frână sarcasmului, îl lasă să zburde în voie, pentru că logica poveștii o impune.

Şi o ședinţă studenţească de demascare a unui pocăit care riscă să fie dat afară din facultate (Trup și Suflet), redată printr-un contrapunct magistral construit. Bietul om este umilit, este ca și când ar fi violat, în timp ce la masa prezidiului un alt om, cel care conduce ședinţa, chiar este violat, de o studentă (evident o operaţie efectuată cu mâna pe sub masă), ca să înveţe și el ce înseamnă umilinţa. Poate niţel cam prea mult fiziologic prin paginile cărţii, dar dacă așa socotește autorul de cuviinţă, e dreptul lui de autor, și e o vorbă spaniolă, cada loco con su tema.

Alte povestiri sunt mai puţin izbutite, și ele își propun să plesnească în realităţile de atunci, fără a mai fi însă la fel de motivate. Florica face un avort clandestin (Povestea cu Florici), dar are o diaree de nestăpânit (mâncarea de la cantina întreprinderii fiind de vină evident) și îi umple cu fecale de sus până jos pe doctor și pe asistentă (din nou pedalat pe fiziologic, poate fi  și deformaţie profesională). S-ar vrea un simbol, dar este doar o poveste amuzantă din acelea de care folclorul medical nu duce lipsă. Gigel este foarte slab la școală (Doamna Zoe), așa încât se hotărăște să se facă activist cultural când va fi mare (și așa se va și întâmpla de altfel). Ar fi vrut el săracul să devină turist german, dar pentru asta trebuia probabil să îl cheme Popescu. Povestea vrea să lovească în activiștii culturali și în alte câteva chestii, dar reușește altceva (și nu e deloc puţin lucru): creionarea unui portret superb al unei femei dominând prin inteligenţă mediul mediocru în care i-a fost dat să trăiască. În altă povestire (Cornuta) tot un Gigel slab la învăţătură se va face popă (deci nu activist cultural), iar foștii lui colegi, acum unul doctor iar celălalt inginer, se vor dovedi la fel de mediocri (revine iarăși tema vinovăţiei colective, aici sub forma mediocrităţii generalizate: vrei-nu vrei ești parte dintr-un sistem în care nu poţi fi decât mediocru). Un grup de civili sunt chemaţi la o concentrare militară unde o ţin într-o beţie (ce altceva să facă niște civili veniţi la concentrare), în timp ce colonelul Bobândău se aștepta la cu totul altceva (Coșmarul Colonelului Bobândău). Evident, autorul dorea să ia în râs doctrina militară a epocii, dar rezultatul este mai curând o amintire veselă din armată, cu beţii pe care nu ţi le-ai permite în civilie, iar naivitatea colonelului ni-l face mai degrabă simpatic. Şi oricum băutura parcă nu ar avea haz dacă nu ar exista prin contrast și un Bobândău: și fiindcă toate acestea trebuiau să poarte un nume ....

Felicitări doctore, te aștept la a treia carte.


(Jean Velicy)

Jean Velicy

(source: Doctors as Authors)
no copyright infringement intended

Născut și crescut în Transilvania, medic urolog la Baia Mare și apoi la București, din 1990 trăitor în Normandia, pasionat dintodeauna de literatură și de frumos, în ultimii ani tentat din ce în ce mai tare de demonul scrisului, de curând i-a apărut a doua carte. Acesta este doctorul Jean Velicy. De câteva ori urma să ne întâlnim, dar de fiecare dată au apărut neprevăzute și întâlnirea nu a putut avea loc. Prima lui carte, Dincolo de Păduri Ardealul, m-a entuziasmat. Am terminat azi a doua lui carte și sper să îmi găsesc timpul să vă vorbesc despre ea cât de curând.

• Dincolo de Păduri Ardealul
• Şi fiindcă toate acestea trebuiau să poarte un nume ...

(A Life in Books)

Jean Velicy - Dincolo de Păduri, Ardealul

O carte scrisa cu suflet de un om de cultura, un om foarte inteligent si care iubeste Ardealul. Un om cu un simt remarcabil al limbii, cu o fraza foarte eleganta, si cu un farmec special. Nu este un scriitor, si e mai bine asa, cartea este foarte proaspata, foarte sincera. Am inceput sa o citesc si nu am mai lasat-o din mana pana la ultima fila.

Poate ca un scriitor ar fi echilibrat-o altfel, ar mai fi lasat poate spatii sa respiri, asa avalansa de informatii (fiecare extrem de interesanta si redata cu competenta) te cam oboseste la un moment dat. Dar tot nu o lasi din mana.

Autorul, doctorul Jean Velicy, s-a nascut in Ardeal, unde si-a petrecut copilaria si tineretea. A facut scoala la Cluj, isi petrecea vacantele la bunici la Sibiu, a fost ani de zile medic la Baia Mare. Viata l-a purtat departe, de prin 1990 traieste in Franta.

S-a intamplat sa vina cu un grup de colegi francezi intr-o vizita in tinutul de bastina - patru zile petrecute la Cluj, Sighisoara, Biertan si Sibiu. Si-a pregatit cu migala calatoria: luni de zile a cautat toate informatiile despre locurile acestea si despre oamenii mai insemnati din istoria Transilvaniei. Si-a cercetat propriile amintiri, si le-a completat apoi.

Pregatirea aceasta a durat cateva luni de zile. S-a gandit indelung ce sa selecteze din noianul de informatii ca sa le prezinte colegilor lui un tot inchegat si nu o masa amorfa. In patru zile nu puteai sa vezi tot, nici sa afli tot.

A cautat sa selecteze acele informatii care sa ii intereseze pe colegii lui, cu care sa ii captiveze: acele momente in care cultura Ardealului s-a intersectat cu cultura Frantei, acele momente in care oameni din Ardeal au creat ceva cu adevarat unic in lume, acele lucruri care sunt specifice Ardealului, sunt numai acolo si niciunde in alta parte. Exista asemenea momente, si asemenea oameni, si asemenea lucruri, insa iti trebuie suflet si multa rabdare sa le gasesti si sa le pregatesti apoi pentru a le prezenta cu inteligenta, cu farmec, si cu simtul captivarii atentiei .

Ardealul este un spatiu in care s-au amestecat mai multe neamuri, fiecare neam cu problemele lui proprii, si cu viziunea sa proprie asupra viitorului. Cum se intampla peste tot, relatiile au fost marcate de conflicte, si fiecare neam si-a cladit istoria sa proprie. Iar pentru a gasi acele momente intr-adevar unice si care sa fie relevante si in afara granitelor tale, este foarte greu, pentru ca trebuie sa depasesti neintelegerile dintre aceste neamuri, sa stii sa intelegi si istoria neamului celalalt.

Il cunosteam de mult, de pe o lista de discutii pe Internet, pe doctorul Velicy, si cartea a venit sa imi confirme ce stiam: este un om atasat neamului sau, si istoriei proprii a neamului sau, insa in acelasi timp este un spirit deschis, iubitor de dialog, sensibil la istoria vecinului. O remarca a lui din capitolul introductiv al cartii este relevanta: explicand titlul (Dincolo de Paduri, Ardealul) autorul spune ca este vorba de padurile ce trebuie strabatute pentru a cunoaste Ardealul, crangul de idei preconcepute, hatisul de inexacte sau chiar false cunostinte, jungla ignorantei.

In acest spirit a reusit sa selecteze un manunchi de informatii, cum nu mi-a fost dat sa gasesc in alte carti pe care le-am citit pana acum despre Ardeal.

Si aici imi vine in minte un fragment dintr-un text al scriitoarei turce Elif Shafak: Identity politics divides us. Fiction connects. One is interested in sweeping generalizations. The other, in nuances. One draws boundaries. The other recognizes no frontiers. Identity politics is made of solid bricks. Fiction is flowing water.

Si a venit apoi calatoria, patru zile in care grupul de francezi s-a plimbat prin locuri despre care nu stiusera nimic, printr-o istorie care avea sa ii surprinda, printr-un univers care le aduna pe toate, si locurile, si legendele, si intamplarile verificate de istorie, si muzica, si bucataria, toate.

Patru zile in care doctorul originar din Ardeal a reusit sa isi entuziasmeze colegii, sa ii transforme in participanti activi in descoperirea universului transilvan. O calatorie care a insemnat, si pentru doctorul Velicy, si pentru colegii sai, o aventura spirituala traita cu intensitate.

Iar dupa terminarea calatoriei a urmat scrierea cartii. A scris-o cu entuziasmul inca viu, cu intensitatea zilelor traite in Ardeal, a scris-o dintr-o bucata, si asa se citeste, dintr-o bucata.

(Jean Velicy)