Biblioteca lui Aman

Casa lui Theodor Aman este un loc binecuvântat, în care larii şi penaţii par să sălăşluiască, să ne păzească de urât şi de gânduri rele, şi să ne ducă într-o lume care astăzi nu mai este. O lume în care frumosul era regula, iar divinităţile coborau pe pământ din când în când, să ţină sfat cu filosofii şi artiştii, o lume în care fiecare culoare, fiecare sunet, fiecare vorbă scrisă îşi aveau rostul şi locul în simfonia cea mare. Aman, pictorul începuturilor epocii moderne a ţării acesteia. Elev al lui Petrache Poenaru, a ştiut să îi absoarbă amintirile despre Domnul Tudor şi să le aştearnă pe pânză. Ne-a dăruit alte şi alte portrete ale eroilor noştri - nu vom şti niciodată cum arătau în realitate, pentru noi vor rămâne aşa cum ni i-a zugrăvit marele pictor. Dar mai ales, a ştiut să aducă în arta noastră care atunci începea să îşi definească modernitatea, a ştiut să aducă un exemplu de echilibru, de măsură, de frumos întovărăşit de înţelepciune.

M-am apropiat de biblioteca sa cu bucurie. Erau acolo scriitorii citiţi de el, lumea lui de gânduri. Molière, Schiller, Racine, Massillon... Iar între cărţi, un craniu, ca un Memento Mori. Una din cele două nepoate ale mele m-a întrebat ce scria pe craniu. Era umplut cu notaţii frenologice. Am încercat să fotografiez bilioteca, nu reuşeam să obţin o imagine bună. Aşa că l-am rugat pe fiul meu, care mi-a dăruit poza de mai sus.

În curtea casei, un atelier de sculptură în care cândva a lucrat Paciurea, artistul care ne-a dăruit Giganţii si Himerele. Himera Văzduhului, cea a Pământului, cea a Apei, cea a Nopţii... De demult, eram copil, nepoata lui Paciurea venea în vizită pe la noi.


(Bucureşti)