Mihai Șora

Mihai Șora
(image source: wiki)
no copyright infringement intended

Am citit în Adevărul de azi un text superb despre Mihai Șora. Articolul este scris de către Andrei Pleșu.

Mihai Şora. Amiaza prezenţei

Ieri, 7 noiembrie, dl Mihai Șora a împlinit 102 ani. E unul dintre cei mai misterioşi oameni pe care i-am întînit. Simplu, dar indescifrabil. Cordial, dar singuratic. Echilibrat între dinamica interogativităţii şi buna aşezare a surîsului. Îi doresc mulţi ani şi mă bucur să-i reamintesc, omagial, textul pe care i l-am dedicat la aniversarea centenarului.

Adăugînd un pasaj din Emil Cioran, pe care mi l-a semnalat fostul meu coleg de redacţie, dl Matei Pleşu… Iată-l: „Dacă ar fi rămas la Paris, ar fi scris cărţi, ar fi urmat o carieră universitară, ar fi dus, în cele din urmă, o existenţă oarecare; acolo [în România], a înţeles, după douăzeci de ani de tăcere – şi ce tăcere! – lucruri la care nici măcar n-ar fi visat, dacă ar fi rămas aici.“ (E.M. Cioran, Cahiers, ianuarie 1967)

Între toţi „interbelicii“ pe care am avut onoarea şi şansa de a-i cunoaşte, Mihai Șora face o figură aparte. Prestigiul său printre generaţiile mai tinere a rămas, decenii întregi, constant, cristalin, infailibil. Şi asta fără legătură directă cu opera sa – declarată de mulţi ca fiind greu accesibilă –, fără legătură cu vreo oralitate abundent-scînteietoare, fără legătură cu o traiectorie publică spectaculoasă. S-ar zice că Mihai Șora a obţinut un statut unic, fără efortul de a „livra“ masiv şi ritmic, în felul în care au făcut-o alţi „congeneri“ ai săi. (…) Care e secretul acestei inclasabile reuşite? De unde vine aura personajului, de vreme ce nici el, nici cei care îl iubesc nu invocă monumentale argumente „palpabile“, performanţe exterioare asociate, de regulă, clişeelor curente ale succesului? (…) Omul e, totuşi, înconjurat de o sumedenie de admiratori devotaţi, de toate categoriile. Nu e doar pe placul cîtorva filozofi sibilinici sau al cîtorva „intimi“ îndrăgostiţi. Îl omagiază fidel scriitori, artişti plastici, teologi, intelectuali de toate soiurile, pe scurt, mai toată lumea care are sau a avut de-a face cu el. Cum se explică o asemenea „carieră“? Nu sînt capabil să dau un răspuns prompt şi definitiv. Dar am găsit în chiar textele lui Mihai Șora o formulă care, folosită în alt context, mi se pare un început de drum în încercarea mea de a înţelege. Formula este „amiaza prezenţei“. Mihai Șora are harul, mai puţin răspîndit decît ne închipuim, de a fi, în sens deplin, o prezenţă. Vie, absorbantă, inspiratoare, adevărat zenit al împlinirii existenţiale, fără retorică solemnă, fără gesticulaţie magisterială, fără pompă iniţiatică. Uzul cotidian al limbii noastre atribuie cuvîntului „prezenţă“ sensuri contradictorii. Avem, pe de o parte, „a face act de prezenţă“, ceea ce înseamnă pur şi simplu „a fi de faţă“ fără vreo implicare specială, dar avem şi „prezenţă de spirit“, adică facultatea de a reacţiona spontan, adecvat şi rapid, la o anumită împrejurare. În cazul lui Mihai Șora, conturul termenului „prezenţă“ se amplifică şi se nuanţează. Simplul „act de prezenţă“ devine „acţiune prin prezenţă“, cu alte cuvinte nu un mod incolor de a te defini spaţial, ci un mod de a fi şi de a face, un mod de a interveni, de a influenţa prin autoritatea şi stilistica prezenţei tale lumea din jur. Iar prezenţa de spirit e prezenţă a spiritului înţeleasă ca reper, ca indicaţie de orientare. O cheie posibilă a „iradierii Şora“ este capacitatea lui, înnăscută poate, dar şi meşteşugit prelucrată, de a determina discret, prin simpla sa prezenţă, buna situare a celuilalt. O prezenţă plină, o „amiază a prezenţei“, îl obligă pe interlocutor să devină şi el, sub raza ei, o prezenţă. Am scris, altădată, despre tăcerile lui Mihai Șora. Insist asupra faptului că tăcerea adevărată, tăcerea unei prezenţe autentice, nu e pasivitate răbdătoare şi inertă, ci e virtutea de a asculta, expresie a disponibilităţii lăuntrice, asceză a atenţiei. Mihai Șora a fost şi este, pentru mulţi dintre cei care îi sînt în preajmă, singurul sau unul dintre cei foarte puţini care ştiu să-i asculte participativ, să le stimuleze comunicarea de sine, să fie solidar cu incertitudinile şi căutările lor.

(source: Adevărul)

(A Life in Books)