Há metafísica bastante em não pensar em nada (Pessoa - como Alberto Caeiro - rendido em romeno por Dan Caragea)
Há metafísica bastante em não pensar em nada.
O que penso eu do Mundo?
Sei lá o que penso do Mundo!
Se eu adoecesse pensaria nisso.
Que ideia tenho eu das coisas?
Que opinião tenho sobre as causas e os efeitos?
Que tenho eu meditado sobre Deus e a alma
E sobre a criação do Mundo?
Não sei. Para mim pensar nisso é fechar os olhos
E não pensar. É correr as cortinas
Da minha janela (mas ela não tem cortinas).
O mistério das coisas? Sei lá o que é mistério!
O único mistério é haver quem pense no mistério.
Quem está ao sol e fecha os olhos,
Começa a não saber o que é o Sol
E a pensar muitas coisas cheias de calor.
Mas abre os olhos e vê o Sol,
E já não pode pensar em nada,
Porque a luz do Sol vale mais que os pensamentos
De todos os filósofos e de todos os poetas.
A luz do Sol não sabe o que faz
E por isso não erra e é comum e boa.
Metafísica? Que metafísica têm aquelas árvores
A de serem verdes e copadas e de terem ramos
E a de dar fruto na sua hora, o que não nos faz pensar,
A nós, que não sabemos dar por elas.
Mas que melhor metafísica que a delas,
Que é a de não saber para que vivem
Nem saber que o não sabem?
«Constituição íntima das coisas»...
«Sentido íntimo do Universo»...
Tudo isto é falso, tudo isto não quer dizer nada.
É incrível que se possa pensar em coisas dessas.
É como pensar em razões e fins
Quando o começo da manhã está raiando, e pelos lados das árvores
Um vago ouro lustroso vai perdendo a escuridão.
Pensar no sentido íntimo das coisas
É acrescentado, como pensar na saúde
Ou levar um copo à água das fontes.
O único sentido íntimo das coisas
É elas não terem sentido íntimo nenhum.
Não acredito em Deus porque nunca o vi.
Se ele quisesse que eu acreditasse nele,
Sem dúvida que viria falar comigo
E entraria pela minha porta dentro
Dizendo-me, Aqui estou!
(Isto é talvez ridículo aos ouvidos
De quem, por não saber o que é olhar para as coisas,
Não compreende quem fala delas
Com o modo de falar que reparar para elas ensina.)
Mas se Deus é as flores e as árvores
E os montes e sol e o luar,
Então acredito nele,
Então acredito nele a toda a hora,
E a minha vida é toda uma oração e uma missa,
E uma comunhão com os olhos e pelos ouvidos.
Mas se Deus é as árvores e as flores
E os montes e o luar e o sol,
Para que lhe chamo eu Deus?
Chamo-lhe flores e árvores e montes e sol e luar;
Porque, se ele se fez, para eu o ver,
Sol e luar e flores e árvores e montes,
Se ele me aparece como sendo árvores e montes
E luar e sol e flores,
É que ele quer que eu o conheça
Como árvores e montes e flores e luar e sol.
E por isso eu obedeço-lhe,
(Que mais sei eu de Deus que Deus de si próprio?),
Obedeço-lhe a viver, espontaneamente,
Como quem abre os olhos e vê,
E chamo-lhe luar e sol e flores e árvores e montes,
E amo-o sem pensar nele,
E penso-o vendo e ouvindo,
E ando com ele a toda a hora.
O que penso eu do Mundo?
Sei lá o que penso do Mundo!
Se eu adoecesse pensaria nisso.
Que ideia tenho eu das coisas?
Que opinião tenho sobre as causas e os efeitos?
Que tenho eu meditado sobre Deus e a alma
E sobre a criação do Mundo?
Não sei. Para mim pensar nisso é fechar os olhos
E não pensar. É correr as cortinas
Da minha janela (mas ela não tem cortinas).
O mistério das coisas? Sei lá o que é mistério!
O único mistério é haver quem pense no mistério.
Quem está ao sol e fecha os olhos,
Começa a não saber o que é o Sol
E a pensar muitas coisas cheias de calor.
Mas abre os olhos e vê o Sol,
E já não pode pensar em nada,
Porque a luz do Sol vale mais que os pensamentos
De todos os filósofos e de todos os poetas.
A luz do Sol não sabe o que faz
E por isso não erra e é comum e boa.
Metafísica? Que metafísica têm aquelas árvores
A de serem verdes e copadas e de terem ramos
E a de dar fruto na sua hora, o que não nos faz pensar,
A nós, que não sabemos dar por elas.
Mas que melhor metafísica que a delas,
Que é a de não saber para que vivem
Nem saber que o não sabem?
«Constituição íntima das coisas»...
«Sentido íntimo do Universo»...
Tudo isto é falso, tudo isto não quer dizer nada.
É incrível que se possa pensar em coisas dessas.
É como pensar em razões e fins
Quando o começo da manhã está raiando, e pelos lados das árvores
Um vago ouro lustroso vai perdendo a escuridão.
Pensar no sentido íntimo das coisas
É acrescentado, como pensar na saúde
Ou levar um copo à água das fontes.
O único sentido íntimo das coisas
É elas não terem sentido íntimo nenhum.
Não acredito em Deus porque nunca o vi.
Se ele quisesse que eu acreditasse nele,
Sem dúvida que viria falar comigo
E entraria pela minha porta dentro
Dizendo-me, Aqui estou!
(Isto é talvez ridículo aos ouvidos
De quem, por não saber o que é olhar para as coisas,
Não compreende quem fala delas
Com o modo de falar que reparar para elas ensina.)
Mas se Deus é as flores e as árvores
E os montes e sol e o luar,
Então acredito nele,
Então acredito nele a toda a hora,
E a minha vida é toda uma oração e uma missa,
E uma comunhão com os olhos e pelos ouvidos.
Mas se Deus é as árvores e as flores
E os montes e o luar e o sol,
Para que lhe chamo eu Deus?
Chamo-lhe flores e árvores e montes e sol e luar;
Porque, se ele se fez, para eu o ver,
Sol e luar e flores e árvores e montes,
Se ele me aparece como sendo árvores e montes
E luar e sol e flores,
É que ele quer que eu o conheça
Como árvores e montes e flores e luar e sol.
E por isso eu obedeço-lhe,
(Que mais sei eu de Deus que Deus de si próprio?),
Obedeço-lhe a viver, espontaneamente,
Como quem abre os olhos e vê,
E chamo-lhe luar e sol e flores e árvores e montes,
E amo-o sem pensar nele,
E penso-o vendo e ouvindo,
E ando com ele a toda a hora.
(video by José Maria Alves)
E destulă metafizică în a nu te gândi la nimic.
Ce gândesc eu despre lume?
Știu și eu ce gândesc despre lume!…
Dacă m-aș îmbolnăvi, aș medita la asta.
Ce idee am eu despre lucruri?
Ce părere am eu despre cauze și efecte?
Ce am meditat eu despre Dumnezeu și despre suflet?
Și despre facerea lumii?
Nu știu. Pentru mine a mă gândi la asta înseamnă să închid ochii
Și să nu mă gândesc. Înseamnă să trag perdelele
De la fereastra mea (dar ea nu are perdele).
Misterul lucrurilor? Știu și eu ce este misterul!
Singurul mister este că există cineva care se gândește la mister.
Cine stă la soare și închide ochii
Începe să nu mai știe ce este soarele
Și să se gândească la o sumedenie de lucruri pline de căldură.
Însă deschide ochii, vede soarele
Și nu se mai poate gândi la nimic,
Pentru că lumina soarelui prețuiește mai mult decât gândurile
Tuturor filozofilor și tuturor poeților.
Lumina soarelui nu știe ce face
Și de aceea nu greșește, ci e firească și bună.
Metafizică? Ce metafizică au acei copaci?
De a fi verzi, cu coroana bogată și de a avea crengi,
De a da rod la ceasul cuvenit, ceea ce ne pune pe gânduri,
Pe noi, cei care nu știm să-i băgăm în seamă.
Însă ce metafizică este mai bună decât a lor,
Aceea de a nu ști pentru ce trăiesc,
Nici de a nu ști că nu o știu?
„Alcătuirea lăuntrică a lucrurilor”…
„Înțelesul lăuntric al Universului”…
Toate astea sunt false, toate astea nu înseamnă nimic.
E de necrezut că se poate gândi la asemenea lucruri.
E ca și cum ne-am gândi la rațiuni și scopuri
Când zorii dimineții încep să strălucească și, pe lângă copaci,
Un aur vag, lucios, alungă întunericul.
A te gândi la sensul lăuntric al lucrurilor
Înseamnă să adaugi, așa cum te-ai gândi la sănătate
Sau ai duce un pahar apei de la izvor.
Singurul înțeles lăuntric al lucrurilor
Este că ele nu au niciun înțeles lăuntric.
Nu cred în Dumnezeu pentru că nu l-am văzut niciodată.
Dacă el ar vrea ca eu să cred în el,
Fără îndoială că ar veni să vorbească cu mine
Și ar intra pe ușă înăuntru
Spunându-mi: Iată-mă!
(Astea sunt poate ridicole pentru urechea
Celui care, neștiind ce înseamnă să privești lucrurile,
Nu-l înțelege pe cel care vorbește despre ele
Cu felul de a vorbi pe care doar faptul că le observi te învață.)
Dar dacă Dumnezeu este florile și copacii
Și munții și soarele și luna,
Atunci cred în el.
Atunci cred în el în fiecare clipă,
Iar viața mea e toată numai o rugăciune și o liturghie
Și o împărtășanie cu ochii și prin urechi.
Dar dacă Dumnezeu este florile și copacii
Și munții și soarele și luna,
De ce să-l numesc Dumnezeu?
Îl numesc flori și copaci și munți și soare și lună;
Pentru că, dacă el s-a întrupat, ca eu să îl văd,
În soare și lună, în flori și copaci și munți
și lună și soare și flori,
E pentru că el vrea ca eu să îl cunosc
Ca munți și copaci și flori și lună și soare.
Și de aceea mă supun lui
(Ce știu eu mai mult despre Dumnezeu decât Dumnezeu despre sine însuși),
Mă supun lui trăind spontan,
Precum cel care deschide ochii și vede,
Și îl numesc lună și soare și flori și copaci și munți
Și îl iubesc fără să mă gândesc la el
Și îl gândesc văzând și ascultând
Și mă însoțesc cu el în fiecare clipă.
Ce gândesc eu despre lume?
Știu și eu ce gândesc despre lume!…
Dacă m-aș îmbolnăvi, aș medita la asta.
Ce idee am eu despre lucruri?
Ce părere am eu despre cauze și efecte?
Ce am meditat eu despre Dumnezeu și despre suflet?
Și despre facerea lumii?
Nu știu. Pentru mine a mă gândi la asta înseamnă să închid ochii
Și să nu mă gândesc. Înseamnă să trag perdelele
De la fereastra mea (dar ea nu are perdele).
Misterul lucrurilor? Știu și eu ce este misterul!
Singurul mister este că există cineva care se gândește la mister.
Cine stă la soare și închide ochii
Începe să nu mai știe ce este soarele
Și să se gândească la o sumedenie de lucruri pline de căldură.
Însă deschide ochii, vede soarele
Și nu se mai poate gândi la nimic,
Pentru că lumina soarelui prețuiește mai mult decât gândurile
Tuturor filozofilor și tuturor poeților.
Lumina soarelui nu știe ce face
Și de aceea nu greșește, ci e firească și bună.
Metafizică? Ce metafizică au acei copaci?
De a fi verzi, cu coroana bogată și de a avea crengi,
De a da rod la ceasul cuvenit, ceea ce ne pune pe gânduri,
Pe noi, cei care nu știm să-i băgăm în seamă.
Însă ce metafizică este mai bună decât a lor,
Aceea de a nu ști pentru ce trăiesc,
Nici de a nu ști că nu o știu?
„Alcătuirea lăuntrică a lucrurilor”…
„Înțelesul lăuntric al Universului”…
Toate astea sunt false, toate astea nu înseamnă nimic.
E de necrezut că se poate gândi la asemenea lucruri.
E ca și cum ne-am gândi la rațiuni și scopuri
Când zorii dimineții încep să strălucească și, pe lângă copaci,
Un aur vag, lucios, alungă întunericul.
A te gândi la sensul lăuntric al lucrurilor
Înseamnă să adaugi, așa cum te-ai gândi la sănătate
Sau ai duce un pahar apei de la izvor.
Singurul înțeles lăuntric al lucrurilor
Este că ele nu au niciun înțeles lăuntric.
Nu cred în Dumnezeu pentru că nu l-am văzut niciodată.
Dacă el ar vrea ca eu să cred în el,
Fără îndoială că ar veni să vorbească cu mine
Și ar intra pe ușă înăuntru
Spunându-mi: Iată-mă!
(Astea sunt poate ridicole pentru urechea
Celui care, neștiind ce înseamnă să privești lucrurile,
Nu-l înțelege pe cel care vorbește despre ele
Cu felul de a vorbi pe care doar faptul că le observi te învață.)
Dar dacă Dumnezeu este florile și copacii
Și munții și soarele și luna,
Atunci cred în el.
Atunci cred în el în fiecare clipă,
Iar viața mea e toată numai o rugăciune și o liturghie
Și o împărtășanie cu ochii și prin urechi.
Dar dacă Dumnezeu este florile și copacii
Și munții și soarele și luna,
De ce să-l numesc Dumnezeu?
Îl numesc flori și copaci și munți și soare și lună;
Pentru că, dacă el s-a întrupat, ca eu să îl văd,
În soare și lună, în flori și copaci și munți
și lună și soare și flori,
E pentru că el vrea ca eu să îl cunosc
Ca munți și copaci și flori și lună și soare.
Și de aceea mă supun lui
(Ce știu eu mai mult despre Dumnezeu decât Dumnezeu despre sine însuși),
Mă supun lui trăind spontan,
Precum cel care deschide ochii și vede,
Și îl numesc lună și soare și flori și copaci și munți
Și îl iubesc fără să mă gândesc la el
Și îl gândesc văzând și ascultând
Și mă însoțesc cu el în fiecare clipă.
(Fernando Pessoa)
(Dan Caragea)
Labels: Dan Caragea, Pessoa
posted by Pierre Radulescu at
11:27 AM
0 Comments:
Post a Comment
<< Home