Updates, Live

Saturday, March 24, 2007

Zidul Berlinului / Das Leben der Anderen

Cartier-Bresson, Zidul Berlinului
Fotografia este facuta de Cartier-Bresson. Cativa copii se joaca foarte aproape de un zid care desparte strada in doua. Un baietel si trei fetite. Una din cele trei fetite se apropie de ei, o alta cauta niste pietricele , baietelul se apropie tot mai mult de zid. Cea de-a treia fata incearca sa se suie pe zid, ea este mai mare decat ceilalti. Insa zidul parca ii fascineaza pe toti.
Fotografiile lui Cartier-Bresson au fost denumite momente decisive. In fotografia aceasta este liniste si inocenta. Joaca inocenta. Curiozitate inocenta. Numai ca zidul are deasupra sarma ghimpata. Este Zidul Berlinului, iar copiii sunt in partea occidentala. Dincolo de zid este lagarul comunist.
Inocenta unor copii fata in fata cu realitatea unui sistem politic infricosator - Cartier-Bresson si momentele sale decisive de arta fotografica.
Imi amintesc de calatoria mea candva demult in Berlin - am fost la un congres de calculatoare, impreuna cu alti trei colegi de institut - era o formula pe care se putea iesi din tara in Est - participarea la un congres stiintific (cererea de viza intra in categoria congres-proces-deces) - si eram excitati de apropierea de Berlinul Occidental. Ne-am suit in turnul televiziunii unde era un restaurant rotitor.
Intr-o seara am luat-o pe Unter den Linden, cu gandul sa ne apropiem de Poarta Brandenburgului pana in momentul in care vom fi opriti. Nu a fost nevoie. Nu stiu daca ati incercat vreodata sa mergeti pe linia ferata in fata unui tren, care vine din departare. La un moment dat, cand trenul e inca departe, sari din instinct de pe sine. Asa a fost si atunci. Eram cu colegii mei, toti ne-am intors la un moment dat, din instinct.
De abia dupa aceea ne-am uitat in jur, la trotuarele lui Unter den Linden. Vitrine uriase, in spatele lor intr-o lumina orbitoare blanuri superbe, automobile, articole de mare lux - era intrarea in iadul comunist, pavata cu amagiri.
Aveam in tara sotia, copilul, mama. Cum as fi putut sa fug? Dar faptul ca eram atat de aproape de libertate ma inebunea.
Vitrinele si zidurile erau pline de imagini oficiale - dar cum intrai in camera de hotel si dadeai drumul la radio, era pe postul vest-berlinez.
Si restaurantul din turnul televiziunii se rotea usor - am vazut pe indelete cladirile de dincolo. Si apoi imaginea lor a disparut. Rotatia dura o ora, cam vreo douazeci de minute erai in dreptul Berlinului de Vest.
Peste doua zile am plecat cu trenul local spre Postdamm, traseul era chiar pe langa granita cu Berlinul celalalt.
Lumea cealalta. Noi eram in partea de dincoace.
Das Leben der Anderen, Viata Celorlalti, un film de Florian Henckel von Donnersmarck, l-am vazut duminica trecuta. Zidul Berlinului a cazut de mult. Am vazut filmul la un cinematograf din Bethesda, langa Washington.
Un securist primeste sarcina de a supraveghea o pereche - un scriitor si iubita lui, o actrita. Suntem in 1985, in Berlinul Rasaritean - scriitorul este loial regimului comunist - crede in valorile afisate de comunism - sau poate se iluzioneaza, este mai comod. Insa trebuie supravegheat - unul din puternicii regimului este inebunit dupa actrita, si securitatea trebuie sa pandeasca scriitorul pana il prinde cu ceva, pentru a-l inlatura.
Evolutia scriitorului, dar si a securistului care il supravegheaza, este uluitoare - dar nu vreau sa povestesc filmul.
Este zguduitor.
Mi-am luat de la cinematograf o revista cand am plecat, care comenteaza toate filmele noi aduse acolo (este ceea ce se cheama un cinematograf de arta, - filmele de acum sunt Das Leben der Anderen, El Laberinto del Fauno, The Queen, Volver). Revista cuprinde cronici ale catorva filme, scrise chiar de regizori.
Regizorul-scenarist al filmului acesta, Das Leben der Anderen, scrie ca el este un adept al teoriei lui Jung, dupa care in fiecare din noi zac toate calitatile si toate defectele, ca potentialitati - fiecare din noi este asa cum actioneaza, deci asa cum isi alege din el insusi si cum rejecteaza celelalte potentialitati - care insa zac in noi mai departe si pot la un moment dat sa erupa.
Si atunci, zice regizorul-scenarist, fiecare scena a filmului si-a compus-o gandindu-se, oare cum as actiona eu daca as scoate la iveala partea aceasta din mine?
Chiar prima scena, in care securistul il interogheaza pe un tanar, autorul a imaginat-o gandindu-se la ideologul fanatic/aparatchickul perfect care zace in el ca potentialitate.
Si asa i-a zugravit pe toti. S-a imaginat si in rolul prostituatei care isi are clientii in blocul locuit de securisti, si in rolul ministrului porc, si in rolul ticalosului vesel care este superiorul securistului, s-a imaginat in fiecare rol.
Metoda aceasta, continua regizorul, l-a ajutat sa devina foarte nuantat, sa nu condamne fara apel, ci sa se straduiasca sa inteleaga adancimile fiecarui rol - atunci cand incerci sa iti descoperi raul din tine ceva te opreste sa condamni, esti mai curand indemnat sa intelegi.
Dupa ce am vazut filmul am vorbit la telefon cu baiatul meu, care mi-a spus ca a citit intr-o cronica a filmului despre asemanarea cu o fuga muzicala - temele vin, se adauga polifonic altor teme, parasesc scena, revin.
Iar tema principala, trezirea constiintei, are loc in acelasi timp si in securist, si in scriitor. Ca intr-o fuga muzicala - scriitorul si securstul devin doua voci, una urmandu-i celeilalte.
Cred ca momentul cheie, trigerrul, care a declansat trezirea securistului a fost acela in care actrita, revenita acasa dupa umilinta din masina (nu vreau sa spun mai mult pentru ca sper ca filmul sa fie vazut de cei care ma citesc), dupa ce face dusul si se intinde in pat, ii spune scriitorului, strange-ma in brate, atat - iar el, ros de gelozie, intelege totusi ca este vorba de ceva mult mai profund, pentru ca este capabil de dragoste.
Si sigur ca ultima scena, din librarie, m-a facut sa plang de emotie.
La cateva zile dupa film, am inceput sa il privesc mai nuantat. Poate ca evolutia unora dintre personaje nu este suficient motivata. Poate ca unele actiuni nu sunt credibile. Poate. Este insa un film zguduitor.
Isi are subtilitatile lui, care pot fi probabil pricepute numai de cei care au trait acolo, inainte si dupa 1989. Filmul se incheie la cativa ani dupa caderea zidului Berlinului, iar libraria din scena finala se numeste Karl Marx - sunt sigur ca regizorul a ales in mod special libraria aceasta - mesajul poate fi ca evolutia noastra este lenta, trecutul lasa urme puternice in noi, care nu se sterg cu usurinta.
Si Ulrich Mühe, interpretul capitanului de securitate Wiesler - fata aceea nemiscata, care ne comunica toate trairile lui fara sa i se miste macar un muschi al fetei, fara sa clipeasca - doar in scena finala ochii i se deschid, si omul acela devine deodata frumos - iar noua in sala ne dau lacrimile, de abia atunci.
Cinematograful din Bethesda isi are spectatorii pe care ii merita - sala a izbucnit in aplauze.



(Cartier-Bresson si momentele lui decisive)

(Filmofilia)

Labels:

0 Comments:

Post a Comment

<< Home