Gabriela Banu - Pelerin si Peler Doamne

(imagine din albumul Virtourist/Europe/Santiago)

Pelerin si peler-doamne: asa ar fi sunat probabil, romanul lui Victor Ion Popa daca ar fi venit la Santiago de Compostela. Azi, la slujba din catedrala, prelatul – parea de la episcop in sus, dupa infatisare si dupa cum a predicat – a citit timp de 15 minute o lista cu pelerinii deja sositi pentru sarbatoarea Sfantului Iacob (Santiago) de pe 25 iulie. Adica, a pomenit doar nationalitatile si locul de unde si-au inceput pelerinajul, majoritatea pe jos ... trei austrieci de la Roncesvalles (numele spaniol pentru Roncesvaux, localitate ce apare in La Chanson de Roland, de pe vremea lui Carol cel Mare), doi cehi din Madrid, cinci ucrainieni din Barcelona...

Slujba in sine a fost pentru mine o continua mirare, nu numai pentru ca la ortodocsi e altfel, ci si pentru ca Spania moderna, care se da de ceasul mortii sa fie recunoscuta ca laica - ba chiar atee pe alocuri - apare aici atat de spiritualizata, atat de sincer catolica incat te si miri.

Ghida, o tinerica de vreo 25 de ani, iti spune – si dovedeste prin multele lacune pe care le da la iveala – ca ea nu intra in biserica la slujba. Si o crezi. Dar daca vii la slujba, dai peste o mare de oameni (cu imensitatea catedralei e alta poveste, nu se poate compara decat cu holul Casei Poporului, ca marime) dovedind credinta - unii in picioare, altii stand in banci, unii marturisindu-se in confesionalele de pe margine, si toti de varste diferite, cu rucsacul in spate sau cu aer de turisti spanioli.

M-a surprins de asemenea, la slujba, ca nu exista decat o singura maicuta, soprana, care canta si dirija in acelasi timp corul de credinciosi: era o minune cat de frumos suna. Iar la un moment dat, dupa ce preotul a spus nu stiu ce – am avut o clipa de uimire care m-a costat – cel de langa mine mi-a intins mana, doamna din fata m-a imbratisat – toata lumea se imbratisa sau isi strangea mainile, in chip de fraternitate. Ce frumos! (n.r. - nu o lua de capital, e un moment prevazut in detaliu in oficierea liturghiei catolice)

Ca Santiago face sau nu minuni chiar in zilele noastre – e o experienta pe care fiecare o traieste in felul sau, dar cert este – daca ar fi sa ne luam dupa marturiile unor pelerini-scriitori – ca minuni se intampla: Paulo Coelho de pilda – la vremea cand nu era decat un scriitoras obscur brazilian, nebagat in seama de nimeni, desi scrisese pana atunci vreo trei romane, explodeaza pe prima pagina a ziarelor din pricina vanzarilor fabuloase a cartilor care aveau ca punct de plecare Spania sau chiar Santiago de Compostela: Alchimistul si Jurnalul unui mag sunt cele mai evidente exemple. Dar si in Zahir personajul principal, in cautarea propriului drum, face o vizita la Santiago de Compostela: drumul din Franta pana la Santiago e un cosmar, trebuie sa treci muntii Pirinei, apoi toata coasta muntoasa cantabrica e o problema, sa nu uitam ca putin mai spre occident dai de Finisterrae, Sfarsitul lumii, cum i se spunea in vechime. Iar in Zahir, minunea are doua fatete: una, ca personajul pleaca din Franta pe viscol si cu drumurile blocate – toata lumea incearca sa-l opreasca; dar el insista si cum trece granita, da de soare; alta, ca in final isi gaseste propriul eu, dar si pe femeia iubita, care-l parasise tocmai pentru ca el sa se caute, sa se inteleaga pe sine.

Gabriela Banu