Updates, Live

Saturday, October 01, 2011

In bufetul garii din Ciulnița


Am gasit asta seara imaginea aceasta a garii Ciulnița si gandurile m-au dus inapoi in timp.

Treceam cu acceleratul spre Constanta, se oprea cateva minute la Ciulnița. Destul timp ca sa vedem ca era si un soi de triaj acolo. Intotdeauna dimineata. Ne grabeam sa prindem plaja din prima zi.

Veneam inapoi spre Bucuresti, acceleratul oprea din nou la Ciulnița, cateva minute. Era de acum seara, incercasem sa mai facem plaja la mare si in ultima zi. Pana la Ciulnița mai era lumina. Apoi se insera de tot.

Citisem romanele lui Duiliu Zamfirescu, era acolo vorba de o mosie la Ciulnița... Cum ridici priporul Ciulniței, in pragul dealului, dai de casele boierului Dinu Murgulet, case batranesti si sanatoase, cum nu se mai intalnesc astazi pe la mosiile boieresti... acceleratul oprea in gara cateva minute, imi aminteam de eroii Vieții la țara, de Sasa si de Matei.

Si a venit vremea sa ma indragostesc si eu, de cea care avea sa imi fie apoi sotie pana cand moartea mi-a luat-o. Fusesem impreuna la mare si la intoarcere ea s-a coborat la Ciulnița, pentru ca mama ei locuia acolo - era o poveste lunga, familia lor era din Oltenia, de pe langa Turnu Severin, iar la sfarsitul anilor patruzeci mama ei fusese deportata in Baragan. Tatal era de acum la inchisoare, fusese un taran bogat si coltos. Cand a iesit din inchisoare, a avut si el domiciliu fortat in Baragan, langa nevasta-sa. Si acolo a si murit. Cat despre mama, dupa mai multi ani i se ingaduise sa se intoarca acasa in Oltenia, intre timp insa isi facuse un oarece rost pe langa Ciulnița si vara mai venea sa lucreze aici. Simtea nevoia sa fie acolo, unde arsita era de nesuportat, unde confortul era precar, dar pamantul se intindea manos fara sfarsit.

Am ajuns peste ani intr-o calatorie foarte departe, in Texas, si mi-am amintit de simtamantul acela pe care il simtisem ca o incerca pe soacra mea in Baragan: arsita, pamant cat vezi cu ochii, conditii de pionierat.

Pe vremea aceea nu stiam toate astea, doar ca iubita mea s-a dat jos la Ciulnița sa se duca pentru vreo saptamana la maica-sa. Trenul a plecat apoi spre Bucuresti, se intunecase, si mie imi era sufletul pustiu. Eram foarte tanar. Cu noi fusese la mare si o colega comuna de facultate, eram toti trei studenti la Politehnica, ea ramasese in tren cu mine si am vazut-o ca a inteles starea mea de atunci. Au trecut anii, am ramas prieteni, de o viata.

Si apoi m-am casatorit, iar baiatul nostru a venit pe lume foarte repede.

Mergeam des la Ciulnița, cu trenul, sau cu masina (aveam un Trabant) si lasam baiatul la soacra-mea. Veneam dupa o saptamana sa il luam inapoi.

Soacra mea ne astepta cu o sareta la gara. Atunci am aflat ca gara Ciulnița e de fapt in localitatea Dragalina: satul Ciulnița e departe, vreo treizeci de kilometri. Multi absolventi de agronomie se pacalisera, cerand repartitie la Ciulnița, gandindu-se ca vor face naveta dela Bucuresti.

Au trecut anii - prima mea sotie a murit - eram inca tineri, aveam numai patruzeci de ani. Soacra mea a fost suparata pe mine - ii era greu sa stie ca fata i-a murit, si nu mai era loc in inima ei sa isi dea seama ca si mie imi era greu.

A murit peste un an si ea. Iesise in curte sa mature, i s-a facut rau si a murit. Era de acum in Oltenia, in satul in care se nascuse, Garla Mare, acolo a fost inmormantata. A fost prima data cand am vazut o inmormantare la tara, cu toate datinile.

Si au trecut multi ani. Aveam de acum peste cinzeci de ani, si treburile de serviciu m-au dus odata la Calarasi. Am luat dimineata acceleratul din Bucuresti, m-am dat jos la Ciulnița si am luat trenul spre Calarasi. Ce aveam de facut la uzina de acolo am terminat repede, m-am mai plimbat putin prin oras. O colega de-a mea de clasa din liceu imi povestise odata ca locuise mult timp la bunicii ei, in Calarasi. Colega era plecata de mult in America, nu mai stiam nimic de ea. Aveam sa o reintalnesc peste alti ani, dar asta e de acum alta istorie.

Cand m-am intors, m-am dat jos la Ciulnița, trenul dinspre Constanța urma sa vina cam intr-un sfert de ora, sa ma duca la Bucuresti.

M-am decis sa raman acolo inca vreo patru ore, sa iau urmatorul tren. Ce speram sa se intample? Sa o reintalnesc pe sotia mea si sa aflu ca totul fusese un vis si ca ea se intorcea dela maica-sa? Sa ma intalnesc cu soacra-mea, sa imi spuna ca nu mai e suparata pe mine si ca ma intelege? Ei, doamne, timpul merge numai inainte.

Si totusi, era ceva in mine, o dorinta, sa simt ceva acolo, ceva ce voiam ingrozitor de mult sa simt, dar stiam ca nu se poate.

Am luat-o pe ulita din Dragalina, in zece minute am ajuns la capatul ei. M-am intors, am mai facut drumul de cateva ori. Cateva case, nu prea multe, de partea cealalta triajul si liniile ferate.

Se inserase si se facuse frig.

M-am dus pe peronul garii, apoi am intrat in bufet. Un televizor mic alb-negru era deschis pe un canal ce dadea muzica populara. Am luat o bere si m-am asezat la o masa. Am baut berea incet, am mai luat alta. Nu eram singur la masa, era cineva din partea locului. I-am povestit de toate astea. M-a ascultat si mi-a zambit, domule stiti ca sunteti un sentimental?


(Amintiri din Garla Mare)

0 Comments:

Post a Comment

<< Home