Updates, Live: Pohod na Sibir

Artur Grottger - Pohod na Sybir
(http://www.halat.pl/poland3a.html)
no copyright infringement intended

Am citit undeva că Vasile Alecsandri a fost inspirat de pictura aceasta, când a compus poezia sa, Pohod na Sibir.

Un unchi, care a căzut prizonier la ruşi în timpul războiului, mi-a povestit că, escortaţi spre lagăr, în extremul nord, românii se aşteptau la orice. Nu ştiau ce îi aştepta la capătul drumului, puteau fi împuşcaţi. Şi atunci au început toţi să cânte Tatăl Nostru. Iar gardienii ruşi care îi escortau şi-au dat jos căciulile de pe cap, impresionaţi.

Sub cer de plumb întunecos,
Pe câmp plin de zăpadă
Se trăgănează-ncet pe jos
O jalnică grămadă
De oameni trişti şi îngheţaţi,
Cu lanţuri ferecaţi.

Sărmani!... de şase luni acum
Ei merg fără-ncetare
Pe-un larg pustiu ce n-are drum,
Nici adăpost, nici zare.
Din când în când un ostenit
Mort cade, părăsit!

E lung cel şir de osândiţi!
Pe vânăta lor faţă
Necontenit sunt pălmuiţi
De-un crivăţ plin de gheaţă,
Şi pe-al lor trup de sânge ud
Des cade biciul crud.

În urma lor şi pe-mprejur
Cazaci, başchiri sălbatici,
Cu suliţi lungi, cu ochi de ciur
Alerg pe cai zburdatici,
Şi-n zarea sură stă urlând,
Urlând lupul flămând.

Dar unde merge-acest popor
Ce nu mai are-n lume
Nici o sperare-n viitor,
Nici patrie, nici nume?...
Se duce, şters dintre cei vii,
Să moară prin pustii.

Palid convoi, pierdut, uitat,
Coloană funerară,
Ea poartă-n frunte un stigmat...
Amorul sfânt de ţară!
O! sfânt, sublim, ceresc amor,
Câţi pentru tine mor!

Ah! câţi martiri pentr-un cuvânt,
Un dor de libertate,
Cu zile mers-au la mormânt
Prin răzbunări turbate!
Câţi au format grozavul şir,
Pohodul la Sybir!

Acum coloana s-a oprit
Sub crivăţul de noapte.
Din sânu-i rece, amorţit,
Ies dureroase şoapte.
Toţi se înşiră-acum în rând,
Gemând şi tremurând.

Un comandant, aprig călău,
I-adună ca pe-o turmă
Şi-nseamnă chiar pe biciul său
Câţi au căzut în urmă;
Apoi în vânt cu aspru glas
Dă ordin de popas.

Convoiu-ntreg, nedezlipit,
Îngenunchind se lasă
Pe câmpul alb şi troienit,
Sub negura geroasă,
Şi stă grămadă la un loc,
Făr-adăpost, nici foc.

Cu pieptul pe omăt lungiţi,
Sărmani! adorm îndată,
Visând de câmpii înfloriţi,
De ţara depărtată,
Şi pieptul lor plin de amar
Se bate tot mai rar.

Unul prin vis vede plângând
O mamă-mbătrânită.
Altul se-ngână dezmierdând
Soţia lui iubită,
Şi toţi pe sub genele lor
Au lacrime de dor.

Ei dorm adânc! ş-al nopţii vânt
Cu şuier viscoleşte;
Ei dorm adânc; şi pe pământ
Mereu troianul creşte,
Şi stelele, privind la ei,
Plâng lacrimi de scântei.

Treptat, omătul spulberat
Se-ntinde ca o mare,
Şi creşte, şi sub el, treptat,
Convoiu-ntreg dispare,
Şi-n zori tot câmpu-i învelit
C-un giulgi nemărginit.

Au fost! acum ei unde sunt?...
Un cârd de vulturi zboară
Pe sus c-un repede avânt
Şi iute se coboară,
Iar dintre brazi vine urlând,
Urlând lupul flămând!...