Updates, Live

Friday, February 22, 2013

Povestea lui McSorley's

McSorley's: view of the barroom
illustration by Thurber
(The New Yorker, 1940)
no copyright infringement intended

(click here for the English version)

Anul era 1860, iar in scurt timp Lincoln avea sa devina al saisprezecelea presedinte al Americii, chemat sa conduca natiunea in unele din cele mai grele momente ale istoriei ei. Dar in dimineata aceea de februarie Lincoln nu era inca bine cunoscut. Venise la New York, unde urma sa tina un discurs la Cooper Union, o universitate inca tanara, avea si ea sa devina peste ani venerabila. Fireste ca Lincoln era emotionat si se temea ca new yorkezii aia sofisticati il vor vedea doar ca pe un provincial oarecare, nimic mai mult. Discursul insa a fost electrizant, si avea sa ramana celebru in istorie, the Cooper Union Address. Aplauzele au fost furtunoase, audienta a fost castigata de personalitatea lui. Dupa aceea, cativa suporteri l-au invitat la o berarie din apropiere, de pe Strada a Saptea (am gasit povestea asta in The Examiner). Au petrecut acolo cateva ceasuri bune, Lincoln s-a comportat ca un adevarat barbat si a baut cot la cot cu ceilalti, ceea ce i-a marit popularitatea.

Beraria aceea exista si azi, este socotita cel mai vechi Irish saloon, taverna irlandeza, din New York (chiar daca nu o fi chiar din 1854, cum o lauda firma, in orice caz in 1860 era acolo si era cunoscuta). O infiintase un imigrant irlandez, John McSorley, Old John cum avea sa fie cunoscut in folclorul local. Numele carciumii a fost la inceput The Old House at Home, si asa avea sa ramana pana in 1908, cand firma crasmei a fost doborata de o furtuna si a trebuit inlocuita. Cu ocazia aceea beraria a capatat numele  de McSorley's Old Time Ale House. Mai tarziu s-a renuntat la Time si s-a pastrat restul, McSorley's Old Ale House. Si asa a ramas cunoscuta, si asa se numeste si azi.




Clientela a fost intotdeauna amestecata: studenti dela Cooper Union, medici internisti dela Bellevue, vanzatori dela librariile din Astor Place,  camionagii dela Wanamaker, pensionari de prin Bowery, dar nucleul dur il alcatuiau imigrantii irlandezi, fie ei tamplari sau tabacari, carutasi, parlagii sau zidari. Cu exceptia catorva ani cand vindeau si tarie, s-a servit intotdeauna doar bere, si doar la halba, si doar un singur soi de bere, care mai tarziu avea sa se numeasca McSorley's Cream Stock. Licenta a trecut prin mai multi fabricanti de bere, pana la urma au ajuns sa o puna si in comert la sticle, cu eticheta McSorley's, insa in carciuma a ramas si azi servita numai la halba. Mai e berea asta cum era odata? Mai mult sau mai putin. Am gasit pe web un articol despre ea, spunand ca nu e o bere chiar atat de irlandeza pe cat crede ea ca este. Autorul articolului pare a fi un pasionat de bere irlandeza (http://www.beeridiot.com/?p=203), asa ca o avea dreptate.


(http://www.beeridiot.com/?p=203)
no copyright infringement intended

Dar sa ne intoarcem la vremurile de demult. Unii beau berea rece, altora le placea fiarta, si-o incalzeau pe plita pusa pe soba din centrul carciumii (marturisesc ca si mie imi place bere fiarta, dreasa cu oarece mirodenii). Alaturi de asta se serveau pesmeti, ceapa cruda si branza (unii clienti se plang si azi ca branza e tot cea care a fost desfacuta in 1854, in seara inaugurarii). Old John era inebunit dupa ceapa cruda, era in stare sa ia o halca de paine (mai bine zis un coltuc), sa faca o gaura si sa bage acolo o ceapa intreaga, apoi musca din ea ca dintr-un mar. Iar vorba lui era, Good Beer, Raw Onion, and No Ladies, pana in 1970 accesul femeilor la McSorley's a fost interzis, batranul era de parere ca nimeni nu poate sa bea bere in tihna in prezenta unor femei, iar interdictia a ramas si multi ani dupa ce a murit el. A trebuit ca in 1970 tribunalul sa dea o sentinta prin care sa oblige carciuma sa primeasca si femei. Prin veacul al nousprezecelea insa, o singura femeie a fost primita sa intre. Era o batrana un pic ciudata, vaduva de razboi, mergea din carciuma in carciuma sa vanda alune. Cand era cald afara, Old John ii vindea o halba. Drept multumire batrana i-a brodat odata un steag american, pe care Old John  l-a pastrat si e si azi acolo. Mai era o femeie, insa asta era inramata pe un perete, in camera din spate, un nud cu papagal, copie dupa o pictura celebra a lui Courbet (e drept ca autorul copiei si-a luat oarece libertati fata de original).

Altfel, era bine sa mergi acolo. Old John tinea un set de lulele si un sac de tutun, si daca luai o bere, aveai dreptul si sa pufai o pipa din partea casei. Altfel, batranul isi avea si momente de cumsecadenie, si momente destule cand era morocanos. Bause zdravan in tinerete, insa in ultimii treizeci de ani de viata a devenit abstinent, spunea mereu cand era intrebat ca isi bause portia. Insa ii placea sa manance. Seara isi taia o friptura babana, o punea pe o lopata (ca alfel nu ar fi incaput) si o tinea deasupra focului.

(Vintage Anchor)
no copyright infringement intended

Old John tinea si un cal, caci ii placea sa participe la cursele de trap. Calul era tinut intr-un grajd prin apropiere (pe St. Mark's, daca nu ma insel), iar noaptea ii punea si o capra alaturi, caci, asa credea batranul, noaptea caii au nevoie de companie.




Au trecut pe acolo mari personalitati. Primul a fost Lincoln, cum am zis. Avea sa vina acolo si un alt mare presedinte al Americii, Theodore Roosevelt. Insa cel mai des venea Peter Cooper, fondatorul universitatii Cooper Union, un mare inginer si un mare filantrop (el a introdus locomotivele cu aburi in America, si tot el a infiintat Cooper Union, universitate privata cu o selectie extrem de riguroasa, in care studentii odata admisi nu mai trebuiau sa plateasca nici o taxa de studii). Peter Cooper a fost unul din bunii prieteni ai lui Old John si petrecea ore intregi in camera din spate, la taifas cu muncitorii care erau clientii obisnuiti - avea si un scaun al lui, care a ramas a lui si dupa ce a murit si e acolo si azi.

Cu atatea povesti, si cu atatea personalitati care au trecut pragul acolo, nu e de mirare ca McSorley's a intrat in atentia artistilor. In 1882, McSorley's Inflation, o comedie de Ed Harrigan, cu muzica de David Braham, a avut peste o suta de reprezentatii pe Broadway (si lui Old John ii placeau mult cuplete lui Harrigan si Hart).

Pe la 1911, un grup de artisti au inceput sa frecventeze locanda. Era John Sloan, care a imortalizat locul in cateva picturi astazi bine cunoscute. Apoi George Luks si Glenn O. Coleman. Ca si Sloan, erau artisti realisti, interesati sa surprinda pe panza viata din cartierele new yorkeze. Venea si Stuart Davis, modernistul, care ne-a lasat o acuarela celebrand atmosfera de acolo.


Stuart Davis, McSorley's Ale House
watercolor with traces of charcoal on paper, 1917
(Sotheby's Catalog)
no copyright infringement intended

O gravura facuta de Sloan in 1916 infatiseaza camera din spate. Batranul asezat in scaun inspre fereastra, cu fata la ceilalti, poate fi foarte bine Peter Cooper, sau poate Old John, insa amandoi murisera de mult, asa incat Sloan si-a folosit imaginatia. Exista si un ulei al lui Sloan infatisand tot camera din spate, a fost facut in 1912 si cred ca de data aceasta omul de pe scaunul dinspre fereastra era un contemporan al pictorului.





In 1910 Old John a murit, si i-a urmat fiul, Bill (care avea sa fie poreclit in scurt timp Old Bill, prea era scortos). Era abstinent si tot timpul morocanos, insa stia sa mestereasca berea ca lumea. Vara tinea halbele intr-o cada plina de gheata, asa ca oricat ai fi zabovit sa iti bei berea, halba ramanea rece. Intr-o pictura facuta de Sloan in 1912 il vedem pe Old Bill oficiind la bar, cu papillon negru si parul roscat.


John Sloan, McSorley's Bar
oil on canvas, 1912
Detroit Institute of the Arts
(http://en.wikipedia.org/wiki/File:McSorley%27s_Bar_1912_John_Sloan.jpg)
no copyright infringement intended


Era morocanos, cum zic, insa clientii mai batrani il indrageau si chiar erau mandri de toanele lui, doar imbatranisera odata cu el, le amintea de anii tineretii. Doar cand venea cate un musteriu nou, cate unul din astia batranii se ducea si il lua peste picior pe Bill, hei, da-mi si mie cinci dolari cu imprumut, hai, ca doar nu o sa ii iei cu tine, stii ca giulgiul nu are buzunare. Bill se enerva si mormaia niste sudalmi. Iar clientul se intorcea la noul venit, ei vezi?

Cand inchidea, Bill ii chema pe toti clientii la bar si le dadea un rand din partea casei. Era un obicei pe care il avusese si taica-sau, si il pastra cu sfintenie. Toata viata si-a respectat tatal si i-a respectat amintirea.

Inca doua picturi de Sloan, facute prin 1928/29. Intr-una il vedem pe Old Bill inconjurat de pisici: era una din pasiunile lui, tinea pisici in bar si le hranea copios. Iar cealalta pictura celebreaza spiritul lui McSorley's, clientii adunati acolo intr-o seara de sambata.





John Sloan, McSorley's Saturday Night, 1928
(http://artoutthewazoo.wordpress.com/2011/10/23/john-french-sloan-the-mcsorleys-bar-paintings/)
no copyright infringement intended


Unul din artistii care veneau pe la 1911 si mai incolo, a adus intr-o seara un prieten, care facea parte din miscarea anarhista. tinea discursuri incendiare si avea mereu neplaceri cu politia. Culmea este ca Bill, care era un reactionar indarjit, a prins drag de anarhist si s-au imprietenit. I-a zis la un moment dat un politai, fii si tu mai atent si mai fereste-te de omul asta! - Dar ce a facut? - Ei pe dracu', pai asta vrea sa arunce in aer toate bancile. - Pai si eu vreau la fel, a zis carciumarul, care era atat de invechit in felul lui de a fi, ca nu avea incredere in banci, nu lucra cu nici o banca, nu avea nici casa de marcat, ii platea pe furnizori cu bani pesin, bagati in pungi de hartie. Om de scoala veche, ce mai.

Dupa ce a trecut de saptezeci de ani, asta era dupa 1930, a vandut carciuma unui politai pensionar, care era foarte cumsecade. Daca il vedea pe vreun client ca incepe sa faca scandal, nu il dadea pe usa afara (cum ar fi facut Bill), ci ii dadea o farfurie de ciorba sa isi revina, pentru ca, spunea el, nu clientul e vinovat daca berea a fost proasta.

Altfel, carciuma ramasese peste ani la fel cum fusese de la inceput. Pe jos peste podea era asezat rumegus, tavanul era plin de panza de paianjeni si coscovit, tot locul intunecos, soba in mijloc, camera din spate pentru clienti mai cunoscuti. Iar peretii plini de tablouri. de portrete, si de taieturi din ziare (cea mai veche fiind o stire din 1815 a unui ziar londonez, se anunta in doua randuri ca trupele engleze s-au angajat in lupta cu trupele franceze ale lui Napoleon la Waterloo). Pe langa asta, o curiozitate, multe oase de iades. Au si ele o istorie a lor. Au fost destule razboaie in toti anii astia, iar cand plecau pe front, oamenii isi lasau cate un iades aici, sa il gaseasca la intoarcere. Oasele de iades ramase sunt ale celor care au murit in lupta.

Iar Joseph Mitchell avea sa scrie in 1940 povestea locului, a intitulat-o The Old House at Home si a publicat-o in The New Yorker. In 1943 avea sa apara in volum, McSorley's Wonderful Saloon. Este o poveste superba, si care strabate cu maiestrie cateva generatii in vremea carora fireste ca New Yorkul s-a schimbat mult. I-am citit povestirea de mai multe ori, pentru ca m-a vrajit. Am observat ca dela o generatie la alta, schimba si vocabularul, pentru ca si limba evolua: din 1854 pana in 1940, cand Joseph Mitchell si-a scris povestirea. Am folosit-o in povestirea mea pe a lui, si intamplarile pe care el le descrie, dar de multe ori si cuvintele lui. Asa ca povestea mea este mai curand un soi de Repovestind impreuna cu Mitchell despre carciuma lui Old John

e. e. cummings a venit si el des pe aici si a scris odata un poem despre McSorley's, insa in cu totul alta nota decat a facut-o Mitchell.






Si ce s-a mai intamplat dupa aceea, dupa ce Mitchell si-a scris povestirea, iar cummings poemul? Seria de intamplari si de povesti a continuat. In 1970 femeile au trebuit admise, caci asa glasuia decizia tribunalului. Asta a dus la niste schimbari de logistica, au incercat ei sa faca schimbari cat mai putine (de exemplu au lasat destul de mult timp toaleta unisex). S-au mai intamplat si altele. In 1964 patronul (un urmas al politaiului care luase afacerea dela Bill) s-a dus in vizita in Irlanda si masina i s-a stricat pe drum. Era departe de orice localitate si l-a salvat un irlandez, Mathew Maher pe numele lui. S-au imprietenit dupa asta la toarta, iar Mathew a venit apoi la New York sa lucreze ca barman la McSorley's. A preluat el afacerea in 1977. Asa ca localul e tot acolo, tot plin de amintiri, tot servind bere la halba, doar ca acum e napadit de turisti.




McSorleys Old Ale House, New York City - Bucket List Bars
(video by drunkenhistory)

Labels: ,

posted by Pierre Radulescu at 12:01 PM

0 Comments:

Post a Comment

<< Home