Clubul gentlemenilor

George Tomaziu, Cârciumă
acuarelă şi tuş
(http://araart.ro/licitatii/licitatia-nr-3)
no copyright infringement intended

(click here for the English version)

Un grup de bărbaţi intraţi bine de tot în vârsta a treia, adunându-se zilnic într-o cârciumă de cartier. Cam patru, cinci în fiecare zi, câteodată şase sau şapte. Cârciuma aflată lângă un cimitir al cărui nume l-am aflat foarte greu. Pentru că nu este numele străzii, aşa cum am crezut multă vreme, ci al satului care a fost aici odată demult. Sat locuit de bulgari, aşa cum erau atâtea din satele aşezate de jur împrejurul oraşului. Bulgari veniţi acum vreo două sute şi mai bine de ani, ocupându-se cu grădinăritul şi cu creşterea vitelor. Românii îi numeau sârbi, fâcând o confuzie evidentă. Şi cimitirul a fost la inceput bulgăresc (sârbesc, cum zic că îl numeau pe atunci românii). Satul a dispărut de mult, oraşul s-a întins peste el, la început cu mahalale, peste gospodăriile bulgarilor şi peste smârcurile şi imaşurile pe care păşteau vitele, apoi peste mahalale au venit alei de blocuri peste alei de blocuri. La capătul celălalt al cimitirului este o piaţă care şi-a schimbat numele de câteva ori (nostim e că lumea e totdeauna obişnuită să folosească numele la care s-a renunţat cel mai recent; numele nou parcă nu ar exista; însă e de ajuns să fie schimbat la rândul lui, şi dintr-odată devine favoritul tuturor).  Mulţi dintre ţăranii care îşi vând aici zarzavaturile vorbesc între ei în bulgăreşte. O bulgărească veche, nu ce se vorbeşte acum în ţara din care au plecat de atât de mult timp.

Ai crede că piaţa asta e dintotdeauna, dar nu e aşa. Mulţi ani a fost aici un talcioc. Luai un tramvai din centrul oraşului şi mergeai cu el până la capăt, acolo unde se afla o statuie înfăţişând un ostaş care îşi pierduse o mână în lupte, dar îşi folosea mâna rămasă ca să arunce o grenadă. Pe soclul statuii o placă pe care erau numele sătenilor căzuţi în primul razboi mondial. Treceai de statuie, urmai o stradă îngustă şi mărginită de căsuţe de mahala, cu curţi mari ghicindu-se în spate, şi ajungeai într-o groapă uriaşă care părea că nu are sfârşit. Ăsta era talciocul. Am fost doar de vreo trei ori acolo. Eram copil, m-au luat părinţii, şi nu mai ţin minte decât că mă plictiseam şi că soarele mă bătea în cap fără cruţare.

Talciocul ăsta a dispărut de mult, atât de demult încât lumea l-a uitat. Bulevardele şi blocurile au venit acolo, peste talcioc, peste căsuţele de mahala cu curţile lor cu tot, iar linia de tramvai s-a prelungit şi ea. Din locul acela ca să mergi până unde este acum capătul tramvaiului mai mănânci o pâine.

A fost pe urmă, mult mai târziu, un alt talcioc, care începea după cimitir şi ocupa un teren larg, învecinându-se cu nişte grădini mari de legume aparţinând unor întreprinderi din zonă.  A durat numai câţiva ani. Între timp s-au desfiinţat şi întreprinderile. S-au construit acolo restaurante care le imită pe cele din centru, străzi întregi cu vile, un magazin mare în faţa căruia e un loc de parcare imens, două benzinării, o sală de gimnastică, un hotel şi apoi câteva biserici, fiecare aparţinând altui cult. Duminică pe la prânz îi vezi ieşind din ele aici ortodocşi, acolo baptişti, un pic mai încolo catolici, şi îţi dai atunci seama că e loc pentru toată lumea pe fâşia asta de pământ, şi pentru toate credinţele.

Din tot talciocul ăsta care a durat numai câţiva ani a mai rămas un colţ de stradă lângă cimitir, vreo zece metri, pe care unii se mai încăpăţânează să vină şi să stea toată ziua, cu vechituri pe care nu le cumpără nimeni. Şi câteva prăvălii care oferă confecţii second hand, aducând a un Taica Lazăr mai dela ţară.

Cârciuma de care vă spun este de fapt şi ea o relicvă a talciocului. Restaurantele celelalte se vor cu ştaif, asta e o magherniţă în care vin ţărani dela piată (nu prea mulţi însă, mai e un bufet chiar lângă tarabele lor), gropari dela cimitir, câţiva oameni care lucreaza la un atelier de vulcanizare din preajmă, şi, pe lângă ei, o masă separată, clubul gentlemenilor.

Venind întotdeauna cam la aceeaşi oră, dimineaţa, aşezându-se la aceeaşi masă, bând fiecare câte o carafă de vin. Fiecare a venit la început cu poveştile lui, cu glumele şi cu părerile lui. Păreri despre fotbal, despre femei, despre mărci de maşini, despre politică. Dar astea s-au spus şi s-au răspus. De mult la masă e tăcere. E de ajuns să vezi un zâmbet fugar pe faţa lui Nea Pantazi şi ştii ce ar vrea să spună, dar n-o face că nu mai are rost, că a tot spus-o.

Nimeni altcineva nu se aşează la masa lor. Dacă intră în cârciumă vreun muşteriu nou şi nu ştie, vine ospătarul şi îi atrage atenţia şoptit să se mute la altă masă. Fiecare gentleman vine şi se aşează la masă întotdeauna la locul lui, iar ospătarul îi aduce imediat carafa cu vin şi un pahar, amândouă păstrate până atunci la rece.

S-au schimbat proprietarii de câteva ori, localul a fost la fiecare schimbare refăcut cap - coadă. Ei au rămas, cu masa lor, şi cu tăcerea lor.

Şi nu credeam că se va schimba vreodată ceva.

Uite că a murit mai întâi Nea Pantazi. Era cumva şeful grupului dacă se poate vorbi de un şef aici. Era clar respectat de ceilalţi şi având întodeauna ultimul cuvânt, chiar în situaţia asta în care nimeni nu scotea o vorbă. Se aşeza întodeauna în capul mesei, dacă ar fi găsit locul ocupat probabil că ar fi ieşit imediat. Fusese tehnician la una din uzinele din capătul celălalt al cartierului, ieşise de mulţi ani la pensie. Uzina dispăruse, în locul ei era acum un soi de mall, dar lui Nea Pantazi nu-i mai păsa. Unul din copii îi era plecat de mult timp undeva în Germania sau în Elveţia, celălalt copil rămăsese aici, lucra la o firmă de asigurări. Şi la un moment dat Nea Pantazi a încetat să mai vină. Căzuse la pat şi i-a fost din ce în ce mai rău. S-a chinuit cam trei luni până să moară. Ceilalţi s-au dus să îl vadă, era depus în capela cimitirului şi părea neschimbat, parcă dormea.

Al doilea care a dispărut a fost doctorul. Nu era de fapt doctor, însă fiindcă făcuse vreo trei ani de medicină toată lumea îi spunea Domnul Doctor. În tinereţe îşi avusese ciudăţeniile lui şi una din ele era că bea totdeauna în picioare, de parcă n-ar fi vrut să-şi strice dunga la pantaloni. Un excentric, ca să nu o zic mai pe şleau.  Dar asta fusese demult, în tinereţe, acum şedea şi el la rând cu ceilalţi. Nu ştiu dacă mai juca poker, fusese împătimit de jocuri de noroc şi de pariuri. Era în stare să parieze dacă în prima repriză se vor marca mai multe goluri decât în a doua (dacă se marca acelaşi număr de goluri, sau nici unul, stătea pariul, cum se zicea in jargonul folosit de pariori). Lua de fapt bani dela aprozarişti pentru pariuri, ăia erau interesaţi să îşi spele banii. Cel puţin aşa am auzit. Visase mulţi ani să plece în America, să parieze acolo la curse de maşini. Sigur că asta era o fantezie fără nici un sprijin în realitate, şi până la urmă Domnul Doctor se potolise. Nimeni nu ar fi bănuit cum fusese în tinereţe, era acum un individ şters, arăta chiar destul de neglijent. Doar patima fumatului îi rămăsese, fuma ţigară dela ţigară. Dar nu dela ţigări i s-a tras, a facut odata o pneumonie care l-a terminat.

Mac Cizmarul nu era nici el cizmar. Nici nu ştiu dece i se spunea aşa, fusese în tinereţe coleg de poker şi de pariuri cu doctorul. Eu i-aş fi spus mai degrabă Mac Croitorul, pentru că venea întotdeauna foarte îngrijit îmbrăcat. Dar, vorba ceea, cine eram eu să botez oamenii? Venea mai rar, întotdeauna la patru ace, cu costum şi cravată, cu batistă la buzunar, doar pantofii erau cam de cocălar. Dar asta e, nimeni nu-i perfect. Nu a mai trăit mult după moartea prietenului său, avea o boală care îl cocea de mult.

A fost apoi rândul lui Nea Silviu. Dintre toţi era cel mai cumsecade. Fusese mecanic şi avusese de mult un accident de pe urma căruia nu şi-a mai revenit niciodată pe deplin. Însă a dus-o aşa cu urmările accidentului zeci de ani. Pleca întotdeauna primul, se grăbea să prindă nu ştiu ce serial la televizor, ceva coreean parcă. A trebuit odată să meargă la doctor, se simţea prost, apoi a trebuit să se opereze, dupa încă două săptămâni a murit. Nu îşi turna niciodată el vinul din carafă, întotdeauna Nea Milică o făcea în locul lui. Cred că din simpatie, de altfel era un om care nu putea să nu îţi devină simpatic, i se citea pe faţă cumsecădenia.

Nea Jenică lucrase la o fabrică de ţigări, destul de departe de cartierul ăsta. După ce ieşise la pensie se angajese undeva paznic la un depozit, însă a stat acolo doar câţiva ani, pe urmă s-a lăsat. Dispărea câteodată săptămâni întregi, pleca la o soră la ţară. Chiar nu m-am aşteptat sa moară şi el, era un om voinic şi cred ca era cel mai tânăr din tot grupul.

A rămas Nea Milică singur. Pensionar şi el, îmbătrânit şi împuţinat de forţe. Vine şi se aşează la masa aceea, ospătarul ii aduce carafa de vin şi paharul, o bea singur. Nu mai sunt ceilalţi, să tacă alături de el, cu tăcerea aceea atât de plină.


(Bucureşti)