Omul în pantaloni scurţi

L'amore più bello (Omul în pantaloni scurţi), 1958
afişul german al filmului
(http://www.zvab.com/buch-suchen/autor/filmheft--progress-film-programm)
no copyright infringement intended

(click here for the English version)


Copiii actori din filmele italiene ale anilor '50 au crescut odată cu noi şi acum sunt bătrâni ca şi noi.

Vă mai amintiţi de Edoardo Nevola? Se născuse la Roma în 1948.

Când a apărut filmul Omul în pantaloni scurţi, în 1958, Edoardo Nevola era de acum cunoscut pentru rolul său din Feroviarul, făcut de Pietro Germi în 1956. Un film pe care nu am avut şansa să îl văd. Regizorul juca acolo rolul unui mecanic de locomotivă, înfrânt de viaţă, căzut în patima beţiei, iar fiul lui (Edoardo Nevola) avea să îl descopere în cârciumă şi să îl ajute să se reechilibreze prin prezenţa lui de copil inocent şi fidel. Sigur că povestea este melodramatică, dar neorealismul nu s-a ferit de melodramă (aşa cum nu s-au ferit nici marii regizori sovietici, de exemplu). Şi apoi, începând cu Hoţii de biciclete (unde juca alt copil, Enzo Staiola), cineaştii italieni învăţasera lecţia de a provoca eroul principal prin figura copilului şi de a echilibra astfel tensiunea naraţiunii. Copilul care crede în tatăl său, care îi stă alături tot timpul, care nu poate să creadă că tatăl său are slăbiciuni, dar când le constată, le primeşte cu demnitate şi continuă să îi fie aproape tatălui. Mare lecţie de umanitate, de generozitate şi, o spun chiar dacă sună neaşteptat, de maturitate infantilă,

Nu, nu am vazut Feroviarul, poate îl voi găsi cândva pe web, dar am văzut de mult Omul în pantaloni scurţi. De data asta, piciul jucat de Edoardo Nevola nu are tată, ci doar mamă, care l-a abandonat, iar el e crescut într-un orfelinat în Sicilia. Află că mama lui trăieşte undeva în Neapole şi se decide să meargă să o găsească. Fuge din orfelinat şi urmează o suită de aventuri picareşti. Copilul va ajunge la Neapole, dar mama s-a mutat la Milano, va pleca într-acolo, va întâlni pe drumul lui de fugar tot felul de oameni. Un păpuşar bătrân (Eduardo de Filippo) îl va convinge să rămână la el şi să îl ajute la teatrul lui de marionete. Va pleca de acolo după o vreme, nişte turişti americani îi vor da îmbrăcăminte nouă, un hoţ i-o va fura, alt hot îl va lua sub aripa lui, hoţul va fi prins de poliţie pentru alt furt, iar piciul va rămâne din nou singur. Un şofer de camion (Francisco Rabal) îl va culege de pe drumuri şi îl va duce acasă, unde el şi nevasta lui îl vor înconjura de toată dragostea. Nu au copii, va fi oare acest pici şansa vieţii lor? Dar piciul va avea tăria să îi părăsească, pentru că el trebuie să îşi găsească mama care l-a abandonat.

Nu, mama lui nu mai e nici în Milano, s-a mutat la Venetia. Copilul ajunge la ea. Prima reacţie a femeii este să-i trântească uşa în nas. E măritată, are o fată acum, pentru ce să îşi mai amintească de păcatul tinereţii ei? Şi piciul primeşte lovitura cu multă demnitate, cum poate că numai copiii ştiu să o facă.

Mama (Alida Valli, este singurul film în care am văzut-o, a fost într-adevăr o mare frumuseţe) îşi va reveni şi îl va chema în casă. Copilul este însă acum reticent. Soţul vine seara obosit dela muncă şi bombăne din orice. Mama îi spune că va pleca împreună cu băiatul ei: dacă el a fost în stare să vină până acolo, nu îl poate părăsi. Eşti nebunâ? îi spune bărbatul, care nu ştiuse până atunci de acest copil.

Piciul aude şi pleacă singur, să se predea poliţiei. Îl ajunge din urmă bărbatul, iertati-l pe băiatul meu, mereu îmi face figuri. Îl ia de mană şi îl duce spre casă. Va avea de acum un tată şi o mamă.

Sigur, melodramă cât cuprinde, sigur, reluare îngroşată a temei din Cuore, sigur, mama e vinovată până la Dumnezeu, dar dincolo de toate astea, este jocul plin de sinceritate al băiatului, sunt încercările prin care trece şi pe care le tratează atât de matur, un adevărat om în pantaloni scurţi, şi peste asta este un splendid road movie, un tablou picaresc al unei Italii a anilor '50, o Italie aflată la apogeul neorealismului, ţara şi filmele ei.

L'amore più bello (Omul în pantaloni scurţi), 1958
scene din film
(video by Edoardo Nevola)

L-am mai vazut apoi pe Edoardo Nevola într-un alt film, Cursa de 100 Kilometri.

Massimo Girotti şi Edoardo Nevola în Cursa de 100 Kilometri, 1959
(http://www.listal.com/list/late-1940s1950s-italian-sportrelated-comedies)
no copyright infringement intended

Odată pe an la Roma este organizat un maraton, şi de mult timp câştigătorul a fost ilustrul atlet Tocacelli (Massimo Girotti), care îl are alături pe copilul său, cel care îşi tratează tatăl cu multă severitate pedagogică, pentru că el, piciul, ştie una şi bună, că e antrenorul lui tata, aşadar îl însoţeşte pe bicicletă ca să fie tot timpul maratonului alături de el, îi dă când simte că e nevoie să bea apă cu zahăr şi lămâie, îl ceartă când tatăl pare că nu se mobilizează. În jurul lor e o întreagă lume, un tânăr care aleargă la maraton şi îşi regăseşte fata de care era îndrăgostit în liceu, un avocat (Mario Carotenuto) care se înscrie la maraton ca să îşi demonstreze că poate să realizeze orice (bine înţeles că va abandona repede, aşa gras şi bătrân cum e), un alt atlet care vrea să se afirme şi să iasă măcar pe locul II după Tocacelli, soţia lui trebuie să nască la maternitate, iar el ar avea nevoie de premiu. Şi mulţi alţii. Ei bine, în final, Tocacelli va ceda, nu mai are suflu să continue cursa, şi îi explică piciului său, care îl urmăreşte cu ochii în lacrimi, că vine o vreme când toate astea au un sfârşit. Şi vor avea de acum înainte timp să facă ocolul Romei în tramvai, liniştiţi. Iar el, tatăl va putea în sfârşit să fumeze. Crezi că nu ştiu că mai fumai câte o tigară şi până acum, pe furiş?

Iar câştigătorul va afla că nevasta a născut, câţi gemeni? Vă las să aflaţi din film.

click here to watch the movie 

(source: fabio cacyo2, no copyright infringement intended)

(Italian Movies)