Patachou
Se născuse în 1918. Şi până în 1950 viaţa ei îşi urmase cursul, fusese dactilografă, apoi lucrase într-o fabrică, se măritase în 1948, acum ţinea împreună cu bărbatul ei o cârciumă în Monmartre. În fiecare seară soseau la restaurant un acordeonist şi un pianist să întreţină clienţii. Îmi amintesc de o cârciumă, nu din Monmartre, ci dintr-o piaţă de la margine de Bucureşti. La mese băutori cu feţele îmbujorate şi cu un oarece licăr în priviri, printre ei se mişcau un acordeonist şi un scripcar, se opreau la fiecare masă şi începeau prin a accentua puţin sunetul instrumentelor, în acelaşi timp făcând cu ochiul.
Cârciuma nu avea mulţi clienţi (ca şi cea din piaţă de la mine), erau destule prin Paris, dar nici pericol nu era să dea faliment.
Totul până într-o seară, când a ieşit de după tejghea, era obosită de servit şi şi-a luat un răgaz, s-a aşezat pe un scaun şi a început să cânte, acompaniindu-i pe cei doi muzicanţi. Şi cântecele au venit dela sine, unul după altul, despre îndrăgostiţi care nu au unde să facă dragoste şi se sărută pe vreo bancă în parc, despre oameni căsătoriţi de mulţi ani, despre o flaşnetă care îi ţine loc de pian vreunui sărman, despre atâtea altele. Un client a rugat-o să cânte singură, fără acompaniament. I-a răspuns că nu studiase muzică. Clientul a stăruit, iar ea a cântat un cântec la modă atunci, despre Sena, la început şovăind, apoi intrând în rol, ca şi când ar fi fost la ea acasă în baie.
Clientul a sfătuit-o să cânte în fiecare seară în cârciumă, ea l-a ascultat, mai mult într-o doară, dar cârciuma s-a umput de clienţi. În curând au început să vină acolo Brel, şi Brassens, şi Aznavour, ba chiar şi Piaf. A ajuns curând cunoscută în tot Parisul, o şansonetistă care rivaliza cu Édith Piaf. Numele de scenă a venit şi el repede, Patachou, o contracţie dela pâte à choux.
Şi a cântat, în cârciuma ei, şi pe săli mari de music-hall de pe malurile Senei, apoi şi din alte mari oraşe ale lumii, din Londra, din New York.
Édith Piaf îşi cânta în şansonetele ei durerea, Patachou urmărea cu veselie în şansonete viaţa de pe străzile pariziene.
A murit acum câteva zile. Avea 96 de ani.
Iată câteva melodii de-ale ei. Le-am ascultat cu emoţie, pentru că am redescoperit o generaţie un pic înaintea mea, cei pe care eu i-am apucat de acum trecuţi de prima tinereţe, dar care îşi trăisera şi ei epoca lor de bucurie, de dragoste, de ironii, felul lor de a se îmbrăca elegant. Şi am simţit nevoia să mă transpun în anii lor, în anii 45-55, să visez ca ei, printre ei, să iubesc ca ei, printre ei, să am gusturile lor şi valorile lor, să fiu fericit amestecat printre ei. Şi desigur la Paris, cu cerul lui mai întotdeauna cenuşiu, şi cu multe defecte, dar cu un ceva pe care numai acolo îl respiri şi simţi că nimic nu este imposibil şi că viaţa merită trăită.
(Les Troubadours du Temps Jadis)
0 Comments:
Post a Comment
<< Home