Moştenirea lui Q

Moonboat Café - a Place to Dream
un loc pentru visători
sursa: the blog of Cassandra Frear
no copyright infringement intended

(click here for the English version)

Totul a început cândva în anii treizeci. Helene Hanff era o adolescentă pe vremea aceea şi trăia la Philadelphia împreună cu părinţii ei. Vremurile erau grele, iar Helene nu-şi putea permite să meargă la facultate. Taxa de înscriere era mult prea mare. S-a hotărât sa înveţe mai departe de una singură, pentru că era interesată în literatura engleză şi visa sa devină într-o zi şi ea scriitoare.

S-a dus la biblioteca publică să găsească un manual bun sau altceva în genul ăsta, şi a început sa răsfoiască autor după autor în ordine alfabetică. De fiecare dată când găsea o carte în domeniu, o deschidea, pentru a fi imediat dezamagită: cartea părea pretenţioasă, limbajul folosit părea artificial. Era gata să se dea bătută când a descoperit la litera Q  o carte pe care a îndrăgit-o imediat. Cartea era Despre Arta Scrisului (On the Art of Writing), iar autorul era un anume  Sir Arthur Quiller-Couch, profesor de literatură engleză la Universitatea din Cambridge. Numele autorului îi era total necunoscut, dar cartea părea foarte clară. A împrumutat cartea, iar după puţin timp avea să o cumpere, apoi avea să cumpere toate celelalte cărţi conţinând cursurile acestui Quiller-Couch. A aflat curând după ce a inceput să studieze că Sir Arthur folosea un pseudonim literar format dintr-o singură literă: Q. Ceea ce nu ştia încă Helene era că tot ce avea să urmeze în viaţa ei se va desfăşura sub semnul moştenirii lui Q.

Sir Arthur Quiller-Couch
1863-1944
fotografie publicată de W. Heinemann, 1903
(http://en.wikipedia.org/wiki/File:Arthur_Quiller-Couch.jpg)
no copyright infringement intended

Aşadar Helene se apucă să studieze cu toată nădejdea cartea lui Q, pentru a-şi da seama foarte repede că avea absolută nevoie să îşi extinda preocupările către autori pe care profesorul îi tot pomenea dela o pagină la alta. Ca orice alt manual bun, cartea lui Q deschidea drumuri: Chaucer, Shakespeare, John Donne, Milton, John Dryden, marile drumuri ale literaturii engleze. Şi pe măsură ce înainta cu studiul, Helene descoperea alte şi alte cărţi care îi erau necesare: Vieţile lui Izaak Walton, Jurnalul lui Samuel Pepys, Conversaţiile Imaginare ale lui Walter Savage Landor, Idea despre Universitate a Cardinalului Newman, eseurile lui Leigh Hunt, Stevenson, Hazlitt... Şi desigur poeţii elizabetani şi iacobiţi, Ben Jonson şi toţi ceilalţi.

casa londoneză a lui Leigh Hunt (16 Rowan Road)
sursa: Arthur St. John Adcock, Case Faimoase şi Altare Literare in London, 1912
(http://blog.lib.uiowa.edu/speccoll/2013/02/01/leigh-hunts-fireplace/)
no copyright infringement intended

Cam prin 1940 Helene Hanff s-a mutat la New York şi a devenit scriitoare. Însă pentru următorii treizeci de ani succesul a fost pentru ea o Fata Morgana. A scris piese de teatru (admirate de unii din producătorii importanţi de pe Broadway, însă cum-necum niciuna neajungând vreodată să vadă luminile scenei - wiki), cărţulii pentru copii cu povestioare din  istoria Americii (cu noroc schimbător în ceea ce privea publicarea lor), scenarii TV (asta până când producătorii de televiziune s-au mutat toţi la Hollywood), povestiri publicate prin reviste de tot felul, cam genul ăsta de lucruri. Şi între timp îşi studia autorii indrăgiţi, intrând din ce în ce mai mult în intimitatea universului literaturii engleze şi visând din ce în ce mai mult la Londra. Un vis hrănit neîncetat de cărţile pe care le iubea şi de filmele la care se ducea să îşi scalde ochii cu imaginile străzilor Londrei. Însă un vis imposibil de îndeplinit de către cineva care se lupta lună de lună  să facă faţă cheltuielilor casnice.

În 1949 Helene  a dat de adresa unui anticariat din Londra, care vindea cărţile ce o interesau pe ea la un preţ foarte rezonabil. A urmat o corespondenţă intensă între ea şi Frank Doel, anticarul de pe malul Tamisei. O corespondenţă care a durat douăzeci de ani. O prietenie de un soi foarte special între doi oameni care erau opuşi ca temperament, în timp ce împărtăşeau aceeaşi dragoste de carte.

Frank Doel cu soţia sa Nora, şi fiicele lor Mary si Sheila
fotografie făcută la începutul anilor şaizeci
(http://www.84charingcrossroad.co.uk/fpd1.html)
no copyright infringement intended

Nu s-au întâlnit niciodată, ea în America, el în Anglia, au corespondat de-a lungul anilor, scriindu-şi despre cărţile pe care le iubeau amândoi. Frank Doel a murit pe neaşteptate în 1968. Helene Hanff a pus întreaga lor corespondenţă într-o carte: Strada Charing Cross 84. O carte care i-a adus deodată faimă. Succesul a fost imens, iar cartea a devenit ceea ce americanii numesc cult,  cu fani absoluţi din toată lumea anglo-saxonă. A fost reeditată în Anglia, iar Helene  a putut în sfârşit sa îşi implinească visul de a veni la Londra. Pentru ea, capitala britanică era inima universului ei literar, şi inima asta a găsit-o acolo. Fiecare stradă, fiecare casă aproape, îi spunea ceea ce ea aştepta să audă, povestea visurilor ei. A ţinut un jurnal al călătoriei ei londoneze, care a devenit cartea ei următoare, Ducesa de Bloomsbury Street. Nu am avut şansa să o citesc, dar am citit  Strada Charing Cross 84: este o carte fermecătoare, este proaspătă, e inteligentă, este echilibrată cu eleganţă, este clasică şi este modernă, toate astea la un loc.

Şi astfel anii şaptezeci i-au adus Helenei Hanff succesul literar pe care îl aşteptase atât de mult. 84 fost adaptată pentru televiziune, apoi pentru scenă, iar în 1987 a fost ecranizată (un film pe care l-am văzut chiar azi). Şi Helene a putut sa revină la Londra de multe ori.

casa lui Izaak Walton, 120 Chancery Lane
(în care a trăit între 1627-1644)
sursa: George Walter Thornbury, Vechea şi Noua Londră, 1872
(http://en.wikipedia.org/wiki/File:Izaakwaltonshouse.jpg)
no copyright infringement intended

În 1985 Helene Hanff a scris Moştenirea lui Q, o carte în care şi-a povestit viaţa. Am citit-o de curând. E scrisă cu multă sinceritate, dar aş zice totuşi că multitudinea de amănunte o face să fie o lectură dificilă, dacă nu ai citit înainte Strada Charing Cross 84 (şi nici asta nu e suficient: dacă n-ai fost la Londra, şi dacă nu eşti familiar cu literatura engleză). Dar, daca reuşeşti să o citeşti odată, vei reveni la ea să îi răsfoieşti paginile şi să citeşti din ea la întâmplare, şi va fi o lectură fabuloasă.

Şi acum, dupa ce am citit cartea, pot să spun că Helene şi-a trăit întreaga viaţă sub stăpânirea unei vrăji. A trăit şi vremuri mai grele, a avut şi vremuri mai bune, dar totul a plutit invăluit de farmecul unui vis.  A existat o singură realitate, prima carte a lui Q pe care a găsit-o cândva prin anii treizeci pe un raft al unei biblioteci publice din Philadelphia. Şi uite ce spune ea în ultima pagină a cărţii:

De va fi sa trăiesc până la adânci bătrâneţi, toate amintirile mele despre zilele de glorie vor deveni din ce în ce mai vagi şi mai confuze, până când nici nu voi mai fi sigură dacă toate astea chiar s-au întâmplat. Dar cărţile vor fi acolo, pe rafturi şi in mintea mea - singura realitate care va dura  şi de care voi fi sigură până in ultima clipă a vieţii mele. Dintre toate darurile pe care mi le-a adus moştenirea lui Q, primul dar va fi cel mai important si cel mai îndelungat.

Helene Hanff a murit în 1997. Peste numai câteva zile ar fi împlinit 81 de ani.

(Helene Hanff)