O Poveste despre Amundsen

Un pic mai încolo trenul local, gol, în aşteptare.
ilustraţie pentru Amundsen
(Paul Rogers pentru The New Yorker)
no copyright infringement intended

(click here for the English version)

(pentru a citi povestirea faceţi clic aici)

O gară mică, deschisă doar când soseşte trenul dela Toronto, zăvorâtă imediat după aceea. Un tren local care va lua la un moment imposibil de precizat pe cei câţiva oameni pentru fabrica de cherestea şi sanatoriul TBC. Este  Amundsen, un orăşel pierdut în nordul provinciei Ontario, departe de orice oraş mare. Numele orăşelului, acelaşi cu numele povestirii, te poate păcăli. Nu, nu este exploratorul polar. Este doar un loc îndepărtat unde Vivien tocmai a sosit, va fi învăţătoare pentru copiii din sanatoriu. Pe aceeaşi bancă de pe peron o femeie cu un sac plin de pachete de carne crudă, pentru bucătăria sanatoriului. Era zi de carne.

Vivien este întâmpinată la sanatoriu cu atitudini care variază între indiferenţă şi ostilitate. Două personaje intră în scenă şi joacă ambiguu. O fată debordând de exuberanţă, dar ascunzând poate istorii din trecut dificil de adus la lumină. Şi chirurgul sanatoriului, mai tot timpul agresiv, uneori neaşteptat de deschis şi constructiv, una peste alta având faţă de Vivien o purtare îngrozitoare.

Şi toate acestea povestite foarte sec. Vivien povesteşte întâmplările astea zece ani mai târziu, iar tonul ei detaşat te lasă perplex.

Când citeşti o povestire, te aştepţi să îi prinzi sensul, numai că aici sensul nu este la vedere. Este de fapt o operă literară foarte modernă în care avem o meta-poveste în spatele a ceea ce citim şi sensul poate fi descoperit doar dacă pornim dela tonul detaşat cu care Vivien îşi povesteşte intâmplările de acum zece ani. Vivien ni le prezintă de parcă ar face un proces verbal, pentru că este singurul fel în care ea ar putea înainta spre a prinde sensul celor întâmplate. Amundsen nu este atât o cronică a unor evenimente petrecute cu zece ani în urmă, cât un drum pe care să cauţi să înţelegi ce s-a întâmplat de fapt şi pentru ce s-a întâmplat aşa şi nu altfel. Aşa că Amundsen, povestirea lui Alice Munro, nu este o istorie fără sens, ci căutarea sensului unei istorii. Imi vine acum în minte filmul Millennium Mambo al taivanezului Hou-Hsiao Hsien: aceeaşi detaşare o are de-a lungul filmului eroina de acolo, Vicky.

Maşina era parcată în faţa magazinului de articole de fierărie.
ilustraţie pentru Amundsen
(Paul Rogers pentru The New Yorker)
no copyright infringement intended

Iar această căutare de sens se desfăşoară pe multiple planuri, şi este treaba fiecăruia dintre noi să îşi aleagă un plan şi să meargă mai departe pe firul lui: cumva autoarea îşi invită cititorii să contribuie la mersul poveştii.

Să fie oare vorba despre contactul cu un univers necunoscut? Lumea dintr-un loc îndepărtat de undeva din nord, respingând orice nou venit? O lume în care pentru femei, orice se întâmpla în locuri ca Toronto, de care nu ştiau decât vag,  nu conta deloc: erau întâmplări care nu aveau decât să îşi vadă de treaba lor, le intrau pe o ureche şi ieşeau pe cealaltă? O lume în care bărbaţii nu dădeau doi bani pe femei, ei avându-şi universul lor de fabrici de cherestea, berării şi magazine cu articole de fierărie? Iată un paragraf:

Cafeneaua nu avea toaletă de femei, trebuia să mergi alături în hotel şi să treci prin berărie, mereu întunecoasă și zgomotoasă, puţind a bere și whisky, o explozie de fum de țigară și de trabuc să te doboare şi alta nu. Dar muncitorii ăştia din pădure sau din fabrica de cherestea nu ţi-ar fi zis nimic, în felul în care soldații și aviatorii din Toronto ar fi făcut-o. Ei erau adânciţi în lumea lor de bărbaţi, în care îşi savurau propriile lor povești. Nu erau aici să caute femei. Mai dornici de fapt să scape de beleaua femeilor acum sau pentru totdeauna.

Sau este opusul? Fascinaţia lui Vivien pentru locuri încă nemarcate pe vreo hartă? Fie locuri din nordul îndepărtat, în care pădurile fără sfârşit şi lacurile adânci şi tăcute îţi cheamă în minte romanele ruseşti şi parcă te îmbie să încerci şi tu experienţa? Sau poate fascinaţia ei tocmai pentru universul masculin, atât de necunoscut ei şi aparent extrem de primejdios? Să fie povestea unui ritual de pasaj?

Ei bine, toate aceste posibilităţi ne sunt puse pe masă şi e treaba noastră să alegem şi apoi să prelucrăm materia primă.  Si totul prezentat cu detaşarea aceasta formidabilă şi elegantă! Această coolnes, pe care ilustraţiile lui Paul Rogers o sesizează atat de bine.

Sau este oare o poveste de dragoste pe care Vivien o va înţelege de abia dupa zece ani? Ultima propoziţie din text:  Se pare că nimic nu se schimbă atunci cand e vorba de dragoste.