(read here the English version)
Iată o altă povestire de
Alice Munro, se numeşte
Runaway. O găsiţi şi pe
web (de unde am citit-o şi eu):
Este prima povestire dintr-un volum care se numeşte tot
Runaway, şi care a apărut în 2004.
Încep să observ unele trăsături generale ale scrisului ei. Faptul că nu iţi dezvăluie nici un element al povestirii până când nu e nevoie de el. Toate la vremea lor. Despre Carla aflăm aproape de la început că dă lecţii unor copii. Am putea bănui că e vorba de meditaţii pentru şcoală, aritmetică, geometrie sau ceva pe acolo. Ne cam miră că o profesoară curăţă grajdul şi e chemată atât de firesc să meargă să se ocupe de curăţenia casei unei vecine. Încetul cu încetul se strâng însă tot mai multe elemente până când este timpul să aflăm că femeia asta dă lecţii de călărie unor copii fiindcă nu e capabilă de nimic în viaţă decât să se ocupe de cai. La fel, povestea începe în casa locuită de Carla şi de soţul ei Clark, aflăm doar atunci când vine vremea să o aflăm că este vorba de o rulotă, ceea ce definitivează descrierea lor ca nişte oameni de condiţie foarte modestă. Despre faptul că soţul Carlei este un terchea berchea care mai stă şi cu coada în sus aflăm treptat. Evită magazinul din orăşel şi umblă numai după chilipiruri pe web, se ceartă din nimic cu toată lumea. Încetul cu încetul ni se dezvăluie tot mai meschin şi mai ticălos. Târziu, doar atunci când e vremea, aflăm ce meserii de doi bani a practicat, iar în acel moment avem portretul întreg al unui ratat. Sărăcia vietii lor sexuale, datorită indiferenţei lui şi a unei posible impotenţe, măcar parţială, determinată poate de lipsa lui de imaginaţie, de libido, ni se dezvăluie şi ea cu încetul. Ei bine, economia asta în prezentarea detaliilor îi dă prozei lui
Alice Munro o notă splendidă de minimalism.
Să fie oare
Alice Munro o cehoviană? Poate că da. Nu sunt sigur, şi dacă mă gândesc bine, încep să mă întreb cât de cehovian este chiar şi
Cehov? Hai să vedem: unii scriitori controlează tot timpul
acţiunea povestirilor lor, altii (cehovienii) lasă acţiunea să curgă în voia ei. În loc să decidă dela bun început ce va fi în cartea lor, se mulţumesc să îşi imagineze ce s-ar putea întâmpla şi să savureze surprizele.
Cehov,
Jane Austen,
Ozu, marele cineast japonez: pentru ei a inventa realitatea ar fi un sacrilegiu, atât de profund este respectul lor pentru realitate.
Să fie însă oare cehovianismul într-adevăr ceea ce ştim că este? Nu cumva cehovienii au geniul de a crea o poveste care doar pare că merge în voia ei? Nu cumva şi ei decid dela început ce se va întâmpla, doar că apoi se ascund cu dibăcie? La urma urmei, pentru ce e menţionată puşca în actul întâi din
Pescăruşul? Oare pentru că domnul
Cehov doar observă o puşcă prin cameră şi o lasă să fie şi ea acolo, că doar nu cere de mâncare? Sau pentru că ştie precis că în pauza dintre actul al doilea şi al treilea cineva o va folosi în culise? (Sigur, imi veţi spune că puşca a fost folosită în pauza dintre actele doi şi trei pentru că se întâmplase sa fie acolo încă din primul act şi nu pentru că autorul decisese totul dela bun început).
Ei bine, în
Runaway puşca lui
Cehov este o capră. Da, chiar aşa, o capră. O cheamă Flora şi rostul ei este să ţină tovărăşie cailor (ca să zic aşa, o capră de companie: cailor le place aşa ceva, mai ales noaptea - asta o ştiam dintr-o altă povestire, scrisă de
Joseph Mitchell,
Povestea lui McSorley's). Numai că acolo la
Joseph Mitchell capra era doar odată menţionată şi atât, pe câtă vreme în
Runaway e cu totul altceva: capra dispare chiar dela începutul povestirii şi reapare brusc spre sfârşit, chiar în momentul culminant. O capră absentă deci aproape toată vremea, dar jucând un rol esenţial în economia naraţiunii.
Care să fie rolul caprei şi pentru ce este rolul ăsta nici mai mult nici mai puţin decât esenţial? Ca să explic, aş începe cu o recenzie pe care am găsit-o pe
web şi din care as vrea să citez un paragraf - recenzia asta mi s-a parut şi nostimă, şi instructivă:
So there I was, two weeks ago, lounging by the side of a pool in Punta Cana, reading Runaway, Alice Munro’s latest collection of short stories, when a woman in a bikini stopped at the foot of my chair and said, I’ve started reading that, too. Just finished the first story. So what’s with the goat? Did the husband really kill the goat? Ahhh … what a sad moment in my life! To learn that the only way I can attract the attention of a woman wearing a bikini is to sit by the side of a pool while reading a book by Alice Munro. Afterward, my sister-in-law — who had overheard our conversation from a distance — wondered what I had said to the woman. Because my sister-in-law sometimes teases me about the vocabulary I nurture, I said, I told the woman I thought Munro’s treatment of the goat was a postmodern commentary on Eliot’s objective correlative.
Aşadar domnul cu pricina era în
Punta Cana (o staţiune celebră din Republica Dominicană), tolănit alene pe un şezlong la marginea piscinei şi citind (aţi ghicit)
Runaway. O jună doamnă în bikini trece pe lângă el şi îl abordează:
aha, citesti Runaway! Spune-mi şi mie, ce se întâmplă cu capra la sfârşit , e ucisă sau nu? Domnul şi-a dat seama nostalgic că singurul mod de a mai impresiona o jună doamnă în bikini este să citească
Runaway (din păcate observ că nici eu nu mai pot impresiona altfel o persoană de sex feminin) şi i-a răspuns că această capră este o parafrază post-modernă a lui
Alice Munro la teoria
corelativului obiectiv a lui
Eliot.
Cam riscant să dai un astfel de răspuns (se putea întâmpla ca juna doamnă să fi citit şi
Pescăruşul, şi să aibă impulsul de a folosi puşca lui
Cehov). Eu însă m-am dus imediat pe
web ca să aflu ce şi cum, ajungând destul de repede la
Hamlet and His Problems, eseul scris de
Eliot în 1918, apoi la
Washington Allston cu al său discurs introductiv la
Lectures on Art din 1840, apoi la distincţia pe care bătranul
Platon o făcuse în vremile vechi între
mimesis şi diegesis, şi aşa mai departe.
Spune
Eliot,
the only way of expressing emotion in the form of art is by finding an objective correlative
; in other words, a set of objects, a situation, a chain of events which shall be the formula of that particular emotion; such that when the external facts, which must terminate in sensory experience, are given, the emotion is immediately evoked (http://www.bartleby.com/200/sw9.html).
Mai pe româneşte: pentru a comunica o emoţie cititorului, autorul fie o decrie în cuvinte (
διήγησις - diegesis) - şi riscă să fie retoric - fie o sugerează printr-un element care evoluează în paralel cu naraţiunea (
μίμησις - mīmēsis): acest element are rolul de a face evident cititorului ceea ce altfel autorul ar fi trebuit să transmită în cuvinte. Acest element poate fi un obiect, o persoană, o situaţie, un crâmpei de natură, orice, numai să fie paralel cu naraţiunea şi nu parte din ea. Acesta este
corelativul obiectiv. Pentru ce se numeşte aşa? Zic eu, pentru că nu este parte a naraţiunii, deci este
corelativ naraţiunii, şi de asemenea nu impărtăşeşte emoţiile din naraţiune (fiind exterior ei), astfel rămânând
obiectiv. De subliniat că nu participă la emoţiile din naraţiune, dar le pune în evidenţă.
Întorcându-ne acum la capra noastră, ea reapare exact în momentul în care este nevoie de ea, pentru a dizolva starea de tensiune dintre Clark şi vecina lor Sylvia, pentru a introduce în locul tensiunii o stare de epifanie (
ἐπιφάνεια - epiphaneia). Această povestire cu personaje mediocre şi tensiuni nerezolvate, cu momente extraordinare de suspans care se dovedesc de fiecare dată că au fost construite în mod magistral pe nisip, această povestire, zic, este atât de frumoasă pentru că ea, povestirea, este doar un pretext, singura ei raţiune de a exista este aceea de a ne conduce spre o stare de epifanie. Capra reapare brusc într-o lumină orbitoare (datorită maşinii din spatele ei, dar maşina nu e importantă, ci lumina) - învăluind capul caprei într-un nimb, şi făcându-i pe fiecare să îşi dea seama că orice conflict, orice dramă, sunt fără însemnătate în fata eternităţii universului. Un credincios va vedea aici o manifestare a Divinităţii. Un agnostic va avea şi el intuiţia Cosmosului. Capra, simbol religios atât de puternic încă din vremuri biblice, încă dela
Avraam şi Isaac, ba chiar probabil din vremuri încă şi mai vechi.
Ce se va întâmpla mai departe cu capra, o va ucide bărbatul? Poate că da: un sacrificiu e necesar pentru a răspunde cum se cuvine epifaniei, pentru a te aşeza în marea ordine cosmică - şi întotdeauna este inocentul, este
Agnus Dei qui tollis peccata mundi. Poate că nu, cine ştie? Povestirea nu ne-o spune, pentru că după reapariţia ei uluitoare, capra încetează să mai fie un Mesager al Universului, reintră în obişnuitul lucrurilor de fiecare zi, iar orice s-ar întâmpla în lumea de zi cu zi este de fapt fără însemnătate. Doar epifania are însemnătate. O povestire superbă.
Labels: Alice Munro
