Bine Mircea, da' să nu ştiţi voi grăi rusăşte? (excerpt from the blog of Mircea Barbu)

Mircea Barbu
(Anexarea Crimeei şi viitorul Transnistriei în dezbatere la Frontline Club Bucureşti)
no copyright infringement intended

(I tried an English translation, that follows the Romanian text)
........

Ne aliniem în faţa soldaţilor. Prin ceaţa şi bezna orei târzii zăresc câteva TAB-uri, o baracă cu antenă satelit şi mai mulţi soldaţi intrând şi ieşind pe uşa strâmtă.

Un soldat se aproprie de mine şi îmi cere actele de identitate. Îi întind mecanic paşaportul. Nu-i disting decât ochii de un albastru rece si aburii respiraţiei de căte ori mi se adresează. Jurnalist?, Da, răspund. Pajalusta, idi suda, jurnalist! şi îmi face semn să trec deoparte. Un alt soldat, ceva mai în vărstă, se apropie şi îmi cere să deschid bagajele. Atenţia i se îndreptă instinctiv către camera foto. O deschide şi o inspecteză subit. Memory card?, şi îmi spune să deschid aparatul. Îi arăt cele câteva fotografii din Chişinău şi Odessa. Nu zice nimic. Controlează mai departe fiecare buzunar.

În căteva clipe, lângă mine, e îmbrâncit un tip mai tânăr. Nu cred să aibă mai mult de 19-20, îmbrăcat destul de subţire şi fără bagaje. Îmi dau seama, din conversaţia aprinsă, că nu are niciun document asupra lui. Atenţia mi se îndreaptă spre el, încercând parcă să uit de situaţia mea şi de ce se întâmplă în jur.

Nici nu am timp să realizez că sunt reţinut de nişte indivizi cu cagule şi arme, la graniţa dintre Ucraina şi Crimeea, că tipul de lângă mine e zvărlit în marginea drumului.

Un individ în uniformă militară, diferită de cea a celor care mă reţin, începe să urle la el şi, într-o fracţiune de secundă, îi şuieră un glonţ pe lângă ceafă. Ochii mi-s aţintiţi spre figura tânărului ce pare la fel de şocat, dacă nu şi mai mult, decât mine.

Nu poate scoate niciun cuvânt. E în stare de şoc. Amândoi refuzăm să anticipăm ce va urma. Sunt luat pe sus, însoţit de câţiva soldaţi şi escortat către aceeaşi baracă din care intrau şi ieşeau diferiţi indivizi cu câteva clipe mai devreme. Îl las pe tânăr în urma mea, cu individul ce urlă la el diferite insulte şi acuzaţii cum că ar fi spion.

Înăuntru, prin fumul gros de ţigară observ alţi soldaţi, toţi cu cearcăne adânci, câţiva cu barbă nerasă de câteva zile bune. Sunt cinci în jurul meu, fiecare cotrobăind prin buzunarele bagajelor si hainelor mele. Camera foto atrage din nou interes şi încerc să le explic că nu am poze controversate, că abia ce-am ajuns în Ucraina.

Mi se spune să iau loc. Numele mi-e verificat prin staţie. De la celălalt capăt se aude vocea unui individ ce pare că nu găseşte mare lucru despre mine. Asta poate fi un lucru bun. Sau foarte rău. Încă nu-mi dau seama.

Individul ce mai devreme îl ameninţa cu pistolul pe tânărul fără documente intră val-vârtej în baracă. Cu ochii agitaţi, respirând greu şi aerul unui om pus pe harţă, se uită fix la mine. Mă întreabă, în rusă, dacă înţeleg ce se întâmplă. Îi spun că nu vorbesc şi nu înţeleg ce zice. Tânărul de lângă mine traduce. Tipul nu pare mulţumit de răspunsul meu. Se apropie de mine şi mă fixează cu privirea. Îmi şuieră ceva printre dinţi, ameninţător. Dacă minţi, a zis că te împuşcă în cap!, traduce tânărul pe un ton molcom, demn de o piesă de teatru. Individul pare destul de serios şi capabil să o facă. Mintea îmi fuge imediat la tânărul de adineauri. Ce s-o fi întâmplat cu el?

Cu mişcări scurte şi calculate, individul îmi cere paşaportul. E pe masă. Nu aşteaptă să i-l dau. Îl deschide la prima pagină şi, într-o română aproximativă, cu puternic accent moldovenesc, îşi ridică privirea şi spune: Bine Mircea, da' să nu ştiţi voi grăi rusăşte? Cum aşa ceva se poate?, spre uimirea mea şi a celor din jur. Începem o conversaţie în limba română. Îi explic cine sunt si ce caut acolo. Pare interesat.Se găndeşte câteva minute bune, fixându-mă cu privirea în permanenţă şi spune: Atenţie la mine! Eu o sa le spun să te lase să mergi la Simferopol. Dacă mă minţi, te găsesc!. Nu e nevoie să-mi explice de două ori. Înţeleg şi îl cred pe cuvânt.

În câteva clipe, după ce le explică scurta noastră conversaţie, soldaţii devin mult mai relaxaţi. Mi se oferă o cafea şi tigări. Nu fumez dar cu siguranţă ăsta ar fi un moment foarte bun să încep. Cafeaua n-o refuz totuşi. Schimbăm impresii, le arăt poze din Siria pe laptop şi glumim pe seama faptului că sunt vădit deranjat de fumul gros de ţigară. Probabil nu sunt suficient de călit în conflicte că altfel aş fuma, remarcă unul dintre ei. Un râs greu sparge tensiunea din cameră.

........

(source: Blog Mircea Barbu din Adevărul)

no copyright infringement intended

We are lined up in front of the soldiers. Through the fog and darkness of this late hour I can see some APCs, a shack with a satellite dish and more privates coming in and out the narrow door.

A soldier approaches me and asks for my papers. I'm giving him my passport. I cannot  distinguish anything but his cold blue eyes and and the fumes of his breath each time he's talking. Jurnalist? Yes, I say. Pajalusta, idi suda, jurnalist! and shows me to stay apart. Another soldier, a bit older, approaches and asks me to open the bag. His attention goes instinctively to the camera. Suddenly he opens it and starts an inspection. Memory card? he's asking and then says to me to open the device.  I show him several photos of Kishinev and Odessa. He's not saying anything and looks further on each pocket.

After a few moments  a younger guy is pushed near me. I guess he shouldn't be more than nineteen or twenty. He's pretty lightly dressed and without luggage. I realize from the lively discussion taking place that he has no documents at all. My attention is caught by him, as if trying to forget about my own situation and what's going around.

I'm hardly starting to realize that I'm detained by some masked armed guys  somewhere at the border between Ukraine and Crimea, aas the guy next to me is thrown on the wayside.

A man in a military uniform other than those of the guys holding me, starts yelling at at the young and, in the split of a second, a bullet is whistling by his neck . My eyes are fixed on the the face of the young man, who seems as shocked, if not more, than me.

He cannot say a word. He's in shock. Both refuse to anticipate what will follow. I'm taken aback, escorted by a few soldiers to the same shack where different individuals were going in and out a few moments earlier. I'm letting the young man behind, with the man who had used the gun howling various insults and accusations at him that he could be a spy.

Inside, trough the thick cigarette smoke, I'm noticing other soldiers, all with deep dark circles under their eyes, some unshaved for a good couple of days. There are five of them around me, each tagging the pockets of my baggage and clothes. The camera is again attracting the attention, and I'm trying to explain that I don't have controversial shots, as I've just arrived in Ukraine.

I am told to have a seat. They check my name on the radio. On the other end it can be heard the voice of a man who apparently did not find much about me. That can be a good thing. Or really bad. I still cannot figure out.

The man who has threatened with his gun the young undocumented guy enters pell-mell the shack. Agitated eyes, heavy breath, quarrelsome, staring at me. He's asking me, in Russian, if I realize what's going on.  I'm replying that I don't speak Russian, so I don't understand what he's saying. He doesn't seem pleased with my answer. He's  coming closer, staring at me, whistling menacingly. He said that if you lie, he'll shoot you in the head, an English speaking soldier translates slowly, like in a freaking theatrical performance.  The guy seems to be kind of serious and capable to fulfill his menace. The other young guy comes to my mind. What happened to him?

With short, calculated movements, the man is asking for my passport. It's on the table. He's not waiting for me to give it to him, instead he's opening the first page and, in a Romanian with a strong Moldovan accent, rising his eyes toward me, Well, Mircea, how is that, to not know Russian? How could that be? I'm astonished, the same are the guys around me. We start a conversation in Romanian. I'm telling him who I am and what the hell I'm looking for. He's looking interested. He's thinking for some minutes, staring at me constantly, then,  Pay attention! I'm telling them to let you go to Simferopol. If you lied me, I'll find you. No need to say it twice, I'm getting it and I believe him literally.

In a few moments, after he's explained to the others our brief conversation, the soldiers get more  relaxed. I am offered coffee and cigarettes. I'm not a smoker, but surely this would be a good time to start. I;m not refusing the coffee, though. We change some ideas, I'm showing them on my laptop some shots from Syria, and we're joking  that I'm so bothered by smoke. Maybe I'm not hardened enough in conflicts, otherwise I'd smoke, says one of them. A heavy laugh breaks the tension in the room.






(Mircea Barbu)