Doamna cu Pălărie de Fetru

Indiana Jones Fedora
(no copyright infringement intended)

Ziarele şi canalele de televiziune bucureştene au descris în amănunţime evenimentele regretabile care au avut loc ieri la cimitirul Eternitatea, aşa că nu are nici un rost să le repovestesc, vă sunt cu siguranţă cunoscute.

Eram ieri în autobuzul 311 şi la un moment dat s-au urcat două doamne cam de vârsta mea. Una din ele era corpolentă şi se sprijinea în baston. Le-am categorisit imediat în sinea mea drept foarte în vârstă, însă la o privire mai atentă am realizat că eu eram şi mai în vârstă. La fel şi cu corpolenţa doamnei în baston. Se apropia de greutatea mea, dar nu mă întrecea. În fine, asta este, trebuie să mă învăţ minte să nu mai vâr oamenii chiar imediat în categorii prestabilite.

Doamna cu bastonul s-a aşezat chiar în faţa mea (asta putea fi începutul unei povestiri de Cehov: n-a fost să fie) şi cele două au continuat discuţia pe care o începuseră probabil în staţie, în aşteptarea autobuzului (sau şi mai devreme, nu ştim niciodată când se termină o discuţie, ştim însă oare când începe? întrebare din categoria gândire cu intenţie).

Doamna cu baston nu avea numai baston, ci şi o pălărie de fetru, de felul celor pe care le purtau bărbaţii între cele două războaie mondiale. Le ştiam din filmele - multe, puţine - cu gangsteri din Chicago pe care le văzusem de-a lungul anilor. Adevărul este însă că nu-i puteai găsi nici un cusur în felul în care era îmbrăcată. Dovedea gust, dar şi personalitate.

Nu avem popor, ci populaţie, îi spune ea celeilalte doamne. Hopa-tropa, iarăşi gândire cu intenţie, îmi zic eu. Vorbea de fapt despre cele petrecute la cimitirul Eternitatea în ziua aceea, transmise cum zic şi la televizor. Felul în care vorbea era aidoma îmbrăcăminţii: gust şi personalitate. Folosea cu nonşalanţă neologisme, dar o făcea parcă în zeflemea, vorbea uşor în bătaie de joc, dar avea grijă ca zeflemeaua să fie subtil dozată cu o porţie prudentă de auto-zeflemea. Evident, subiectul Eternitatea se preta de minune cu tonul ei. Să comentezi micile defecte (foarte omeneşti) ale populaţiei de pe meleagurile noastre, şi să o faci cu distanţare ironică şi faţă de bieţii humanoizi, dar şi faţă de tine, ce să zic, avea material din belşug, dar era şi dată naibii de deşteaptă. Aşa încât tot ceea ce găsiţi în ziare asupra evenimentelor a fost pomenit şi de doamnă, însă într-un mod spumos: povestea dela cimitirul Eternitatea învăluită în spumă de fragi, bieţii mahalagii deveniţi personaje dintr-o bătaie cu trandafiri la Şosea.

La un moment dat, doamna (cu baston) deviază subiectul, dă-mi voie să îţi povestesc ceva ce realmente se potriveşte, însă te avertizez că e o piesă de umor negru. Hopa, mi-am zis, ce tare e! Trăgeam cu urechea ca un mitocan, şi chiar îmi dădeam seama că în felul acesta nu era nici o deosebire între mine şi humanoizii dela Eternitatea. Povestea părea desprinsă dintr-o nuvelă de Villiers de L'Isle-Adam: un mort transportat cu trenul dela Bucureşti la Suceava, îmbrăcat în costum şi cu pălărie (de fetru) trasă pe ochi, stropit bine cu alcool ca să pară beat mort şi nu mort pur şi simplu, însoţitorii îl lasă în compartiment şi merg la vagonul restaurant, când se întorc ia mortul de unde nu-i, între timp se urcaseră doi tineri îndrăgostiţi, mortul căzuse peste fată, băiatul îl plesnise supărat, mortul căzuse pe podeaua compartimentului, în disperare de cauză tânărul îl aruncase pe geam ... ce s-a mai întâmplat nu ştiu pentru că doamnele s-au dat jos din autobuz.


(Bucureşti)