Profesorul Nicolae Saftu

Nicolae Saftu, Rîsete fără catalog
ilustraţii de Octavia Țarălungă
Edidura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1977
no copyright infringement intended

Drumeţii Veseli şi-au făcut apariţia cândva pe la jumătatea anilor cincizeci: un concurs care avea loc la radio în fiecare sâmbătă seara, cu două echipe de elevi de liceu răspunzând la întrebări de cultură generală; întrebări brodate pe o excursie imaginară, drumeţind câteodată prin vreo localitate din România, alteori şerpuind prin paginile vreunei cărţi, alteori urmărind viaţa unei mari personalităţi din istoria noastră sau a altora. Uneori tema era chiar foarte ambiţioasă: o scriitoare din Cluj, Genţiana Groza, îşi aminteşte de participarea la un concurs Drumeţii Veseli (era pe atunci elevă la liceul Mihai Viteazul din Ploieşti) cu subiectul Puşkin în literatură şi muzică.

Profesorul Nicolae Saftu era sufletul acestui concurs. El avusese ideea Drumeţilor Veseli, se luptase apoi să îşi transforme ideea într-o emisiune radio, iar acum venea în fiecare sâmbătă seara alături de cele două echipe. Era organizatorul emisiunii şi asta însemna că era în acelaşi timp arbitru şi antrenor. Întrebările erau pregătite de el, şi avea darul să le pună în aşa fel încât să îi entuziasmeze pe concurenţi, să scoată din ei tot ce era mai bun. Iar noi, ascultătorii, aşteptam cu nerăbdare răspunsul, echipierii se mai certau unul cu altul când doi din ei se gândeau la răspunsuri diferite. Venea în sfârşit răspunsul, corect sau greşit, urmat imediat de comentariile profesorului, având darul să menţină entuziasmul la aceeaşi cotă şi să ne pregătească pentru următoarea întrebare.

Nicolae Saftu era profesor de limba română la Liceul German din Bucureşti. Eram foarte curios să îl văd în carne şi oase, concursurile lui mă fascinau. Liceul German era foarte aproape de liceul unde învăţam. Şi într-o bună zi a apărut pe neaşteptate în sala noastră de sport. Aşa am aflat că era bun prieten cu profesorul nostru de Educaţie Fizică (un om despre care ar trebui să vă povestesc odată, Stelian Gheorghiu, cunoscut mult mai bine după poreclă, Nea Tilică). Saftu s-a asezat pe una din băncile de lângă spaliere, pălăria lui Nea Tilică era lângă el, a luat-o şi a cântărit-o în mână: măi Nea Tilică, pentru ce îţi miroase pălăria a usturoi? Am râs, amândoi erau chelioşi, pe vremea aceea nu bănuiam că soarta nu avea să mă cruţe nici pe mine.

Ne-a vizitat din nou după un timp. Era aniversarea zilei de naştere a lui Eminescu, iar liceul nostru o serba în fiecare an. Toate clasele erau strânse în sala de festivităţi. Profesorul Saftu era invitat special. A făcut o prezentare în care asemuia limba română unei corăbii înfruntând vitregiile vremii şi urmându-şi drumul, acostând la ţărm spre a lua călători noi (cuvinte noi), sau spre a drege cuvintele vechi prea uzate de furtuni. Şi lăsând de fiecare dată un document, ca o mărturie asupra devenirii ei. Scrisoarea lui Neacşu, Psalmii tălmăciţi de Dosofteiu, Didahiile lui Antim, Şcoala Ardeleană, primii scriitori moderni ... ajungând acolo unde destinul îi rânduise să ajungă, la locul unde Eminescu avea să o desăvârşească.

Nicolae Saftu alături de elevii săi, 1970
(http://www.lic21.de/jahrgang/1958-1970/lz_66-70/b-klasse/1970-klassenfoto-1-12b.htm)
no copyright infringement intended

Şi apoi anii au început să zboare, am terminat liceul şi m-am dus la Politehnică, am terminat şi facultatea şi am devenit inginer. În locul Drumeţilor Veseli a apărut Cine Ştie Câştigă, avea la fel să îşi dobândească faima, apoi radioul a fost înlocuit total de televizor, cu alte şi alte concursuri şi atracţii de tot felul.

Profesorul Nicolae Saftu a murit în 1981. Cartea sa, Rîsete fără catalog, o am în bibliotecă şi o deschid din când cu plăcere. Amintirea Drumeţilor Veseli mi-a rămas în suflet alături de alte amintiri dragi ale anilor de demult.


(Bucureşti)